Muzica de fond

11 septembrie 2017

Bărbaţi! Fiţi bărbaţi!


Motto: „Dumnezeu ne-a dat un penis şi un creier, dar nu îndeajuns sânge pentru a le folosi în acelaşi timp pe amândouă.” Robin Williams

        Constat, pe zi ce trece, că tot mai multe femei sunt dezamăgite de bărbaţii lor. De soţii lor, mai concret. Oare de ce? Bărbatul, după ce-şi cucereşte consoarta se instalează într-o stare de lâncezeală direct proporţională cu trecerea anilor. Dacă la început făcea tumbe, „se dădea peste cap”, era galant, cuceritor şi romantic, după câţiva ani de convieţuire devine apatic, neatent, mitocan, grobian şi delăsător. Dacă la început îi aducea flori, acum aşteaptă ca ea să rezolve toate treburile casei. El nu se mai implică, stă şi dormitează într-o apatie descurajatoare. Dar femeia s-a căsătorit cu el pentru că l-a considerat bărbat, şi nu un copil mofturos. Îi atrage atenţia, îi spune ce o deranjează, dar bărbatul, sigur pe el, ştie că a cucerit-o odată pentru totdeauna, şi nu se gândeşte că femeia îl poate părăsi. Sau că poate căuta tandreţe, atingeri şi fiori, în braţele altui bărbat, care fiind nou (la început!) are toate calităţile unui cuceritor şarmant. Iubirea se întreţine, se cultivă şi se consolidează, se întrepătrunde cu camaraderenia, cu prietenia. Unei flori dacă nu-i dai apă, căldură şi lumină, o ofileşti. Iubirii dacă nu-i dai ce-i trebuie, o distrugi, o seci. În afară de timp nimic nu durează o veşnicie. Nici omul, nici iubirea. Aşadar, şi omul, dar şi iubirea au nevoie de investiţii. Investiţii sufleteşti, sentimentale. Cu bani poţi cumpăra un om, dar niciodată iubirea. Desigur, sunt cazuri de femei tinere care „iubesc” moşnegi de 60-70 de ani, cu conturi groase în bănci. Dar ştim că acestea au un stomac rezistent la carnea aţoasă, stomac cu care macină decrepitudinea moşneagului pentru a-i cerne arginţii.
          Aşadar, într-o relaţie normală e nevoie, în permanenţă, de investiţie. O femeie odată cucerită, trebuie cucerită mereu. O vorbă neaoşă românească spune că „la femei dragostea trece prin urechi, iar la bărbat prin stomac”. Femeia trebuie să audă mereu că e iubită, că e frumoasă, că e unică. Trebuie să simtă asta. Trebuie să o facem să creadă. Iar pentru asta e nevoie, evident, de implicare, de eforturi, nu de apatie. E nevoie de bărbăţie. Iar asta nu înseamnă forţă brută, vorbe grele, transpiraţie, duhori bachice, pumni şi înjurături. Nu înseamnă decizii luate unilateral, şi dictarea programului familial. Nu înseamnă ordine impuse care se execută şi nu se discută, pentru că parteneriatul dintre un bărbat şi o femeie nu este armată. Ambii trebuie să conducă şi să se lase conduşi. Să se consulte. Să se ajute. Şi să se implice. Or, majoritatea dintre noi le cucerim, „le ocupăm”, şi-apoi le tratăm cu indiferenţă. Aşteptăm de la ele totul, noi nedând decât foarte puţin. Sunt ale noastre, gata!, le-am cucerit, nu mai trebuie să facem nimic. Ele vor face totul. Şi copii, şi gospodărie, şi piaţa, şi papa, şi spălat, şi plătit facturi, şi... să fie mereu sexy, cu trupul fraged şi gata de a-şi desface cracii, exact, când cerem noi. Păi asta înseamnă că ne-am luat un robot care să ne servească, nu un partener de viaţă. Sigur, un robot viu, care are inimă. Vie. Ei bine, inima asta oboseşte atunci când i se aruncă-n cârcă totul. Clachează. O inimă nu poate funcţiona bine decât alături de altă inimă. Când oboseşte una, cealaltă îi preia atribuţiile. Dar bărbatul, prea comod, şi adesea limitat, îşi menajează partea lui de inimă obosind partea femeii. Astfel, e firesc să apară fisura şi răcirea celor două inimi, cândva apropiate. Iar femeia cum are nevoie mereu de „hrană” pentru urechi o caută în altă parte. E ca-n viaţă, dacă nu găseşti morcovi la piaţă, te duci la supermarket. Dar tot nu te laşi până nu îţi faci ciorba, pentru că trebuie să te hrăneşti. Nu?
          Cred că mare lucru nu se poate face pentru a schimba ceva esenţial in „organigrama” celor două inimi. Ele aşa sunt făcute. Aşa simt, fiecare altfel. Nu pot să simtă la fel. Dar, din când în când, cred că bărbatul îşi poate aminti că e bărbat. Îşi poate aminti că în urmă cu ani, când îşi cucerea partenera era „lapte şi miere”. Era galant, tandru, era bărbat adevărat. Era... Din când în când, bărbatul e obligat să îşi amintească asta. Să redevină ceea ce a fost. Transformarea unui om creează goluri, spaţii nemobilate, viduri. Bărbatul e obligat să le umple, din când în când. Altfel, femeia caută pe altcineva să îi umple spaţiile libere, golurile. Ea are nevoie de continuitate. De poezie. De vorbe... Şi, în permanenţă, de un bărbat adevărat. Dacă nu sunteţi, dragi bărbaţi, încercaţi să deveniţi. Dacă aţi fost cândva, dar „aţi obosit”, amintiţi-vă cum eraţi. Iar dacă aţi fost, şi sunteţi încă, înseamnă că veţi fi mereu. Bravo vouă!
Sorin Oros


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu