Muzica de fond

11 septembrie 2017

„Cerul înstelat deasupra mea...”


Motto: „Nu există tortură mai nemărginită pentru om ca propriile gânduri” John Webster


Cu ani în urmă, analizele ştiinţifice au încercat să demonstreze că omul îşi foloseşte doar 10% din capacitatea creierului. Multă vreme, multă lume a crezut acest lucru. Recent, cercetătorii au ajuns la concluzia că este un mit fals folosirea unui procent atât de mic din creier, şi că nimic din ceea ce există într-un om, într-un organism viu, nu este balast. Altfel spus, omul nu are 90% din creier degeaba în cutia craniană. Nu este inutil nici măcar un gram. Deci, omul îşi foloseşte 100% din creier, toată capacitatea acestuia, doar că... o face selectiv. Selectiv în funcţie de nevoi. Concret; când ne uităm la televizor apelăm la o parte a creierului, când luăm decizii apelăm la altă parte, în timpul partidelor de amor folosim alt gramaj, într-o ceartă alt gramaj, când medităm alt gramaj şi tot aşa. După părerea mea este un lucru cât se poate de firesc, pentru că aşa cum spuneam mai sus, nu avem nimic de prisos în noi. Dacă era necesar, omul apărea pe pământ cu trei mâini, cinci picioare şi şapte testicule. O mână, trei picioare şi cinci testicule ar fi fost de rezervă. Ca şi 90% din creier... Or, nu este nicidecum aşa. Tot ceea ce avem, avem pentru că ne este necesar şi folosim. Bărbaţii tineri mai mult penisul decât creierul, dar ăsta e alt subiect.
Aşadar, omul îşi foloseşte creierul în totalitate. Pe secţiuni, e drept, dar în totalitate. Şi cred că cea mai puţin folosită secţiune a creierului este cea responsabilă cu meditaţia. Asta pentru că nu medităm zilnic. Unii nu o fac niciodată, motiv pentru care secţiunea respectivă din creier rămâne virgină. Ăştia sunt cei mai liniştiţi oameni, cei mai lipsiţi de griji, de gânduri. Ei doar există, nu trăiesc. „Se trec” prin viaţă, apoi mor. Sunt nişte oameni liberi, oarecum... Dar ceilalţi? Ceilalţi care-şi pun întrebări... De unde venim? Încotro mergem? Cine suntem? Cum suntem? Ăştia mă tem că au o secţiune din creier foarte uzată. Ăştia sunt mereu torturaţi de propriile gânduri existenţiale, comune, în cele din urmă, sau valabile pentru toţi. Asta duce, într-un final, la răspunsuri, la dezlegarea unor şarade. La progres şi la civilizaţie. Un prostovan se bucură dacă are ce mânca. Un „vorbitor cu stelele” se întreabă cum să facă rost de mâncare, de unde provine ea şi cum să rezolve, mereu, problema. Un cretin e mulţumit dacă poate merge pe stradă. Un torturat mental se întreabă de ce merge pe stradă şi nu prin aer. Poate că aşa s-au inventat avioanele! Tembelul se uită spre cer şi vede că de sus vine apa. Copernicus, Galilei şi Kepler s-au uitat spre cer şi au văzut stelele, planetele şi au cercetat sistemul solar. Au fost torturaţi de aceste idei şi consideraţi eretici. Unii au fost arşi pe rug pentru că nu s-au mulţumit să trăiască, ci şi-au pus întrebări. Şi lor dar şi altora. Întrebări la care Biserica Catolică, prin capii ei tembeli, nu au găsit răspunsuri şi au comandat rugul pentru Ioana Darc, Giordano Bruno, Girolamo Savonarola şi mulţi alţii, pierduţi în negura istoriei. Au fost oameni care şi-au pus întrebări, şi care au făcut să fie posibilă lumea de azi. Dacă nimeni nu medita, poate eram şi acum tot în epoca de piatră. Lor, celor torturaţi de propriile gânduri şi de Inchiziţie, arşi pe rug ori traşi pe roată, spânzuraţi ori ghilotinaţi, lor le datorăm totul. De aceea, noi cei de-acum avem „ cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi” pentru a ne tortura mai departe. Pentru a nu bate pasul pe loc pentru cei care vor veni după noi. Inchiziţia a dispărut, dar au apărut războaiele şi Serviciile Secrete. Masonii şi Organizaţiile Oculte. Cu toate astea, omul nu va dispărea decât atunci când nu va mai gândi. Atunci şi creierul îi va dispărea pentru că nu ar mai avea nevoie de el. Nu ar mai avea nevoie de nimic. Dar până atunci omul e obligat să gândească, să îşi tortureze acea secţiune a creierului care e responsabilă cu marile întrebări. E obligat să găsească răspunsuri la întrebările simple: cine suntem?, de unde venim?, încotro ne îndreptăm?, întrebări care au acum câteva răspunsuri, dar deloc ferme. Ştim că suntem nişte fiinţe care vorbesc (oare singurele?), ştim că venim de la Dumnezeu sau dintr-un cimpanzeu ancestral (cine ştie exact?) şi ştim că ne îndreptăm spre o civilizaţie modernă, sofisticată (oare nu spre distrugere?). Ah, şi mai ştim că murim pe rând. În rest, totul e amăgire... Mâncăm, bem, facem sex, facem burţi, facem averi, facem cancere şi, adesea, ne facem că trăim. Prea puţini medităm la aceste chestiuni. Tineri fiind ne credem nemuritori şi stăpânii lumii. Marile întrebări vin la maturitate, dar prea puţini dintre noi şi le pun. Iar răspunsurile, învăluite-n ceaţă, nu ne fac decât să ne dăm seama cât de mici şi de neînsemnaţi suntem. Omul vrea să fie grandios, să se creadă stăpân peste tot. Dar dacă şi-ar folosi secţiunea aceea din creier, responsabilă cu meditaţia, probail că ar înţelege că nu poate... înţelege nimic. Ar înţelege să fie corect şi cinstit, oriunde şi oricând. Şi când munceşte în fabrică şi când e manager, dar şi când e în Parlament. Dacă toţi oamenii şi-ar lua câteva minute, mai ales în serile senine, de vară şi şi-ar înălţa ochii spre stele ar găsi multe răspunsuri la întrebările vieţii. Ar găsi liniştea de care au nevoie pentru a fi buni şi corecţi. Ar găsi pacea din sufletele lor, mereu haotice şi chitite pe căpătuială. Or, viaţa nu e o luptă cu averile pământului, e doar un drum al cunoaşterii, un traseu bogat în întâmplări şi-n revelaţii, în dureri şi bucurii. Toate astea compun viaţa, viaţa adevărată. Nicidecum arginţii, minciunile, hoţiile şi eludarea legilor.
Aşa că vă rog, din când în când, uitaţi-vă la stelele de pe cer. Imaginaţi-vă cine le-a pus acolo. De ce sunt pe cer şi nu pe pământ? Ce este o stea? Cine locuieşte acolo? Ce mănâncă, ce beau ăia care locuiesc în stele? Ce suntem noi? Unde mergem noi? De ce murim? Oare chiar murim de tot? Şi sufletul... ce este sufletul? Poate... o stea?


      Sorin Oros

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu