Muzica de fond

11 septembrie 2017

Crăciunul românesc


Motto: „Crăciunul este cel mai adevărat atunci când îl sărbătorim dând lumina iubirii celor care au cea mai mare nevoie” Ruth Carter Stapleton

        Se apropie Crăciunul, o sărbătoare dragă românilor, şi tuturor creştinilor. Se ştie că în perioada anilor cenuşii ai comunismului, această sărbătoare creştină a fost îngrădită. Acum ea este „la liber”. Dacă în cei 27 de ani postrevoluţionari nu s-a realizat mare lucru în democraţia noastră original-infracţională, ne putem lăuda că, cel puţin, ne-am recuperat „credinţa şi sărbătorile”. Ba mai mult, ne-am mai „tras” şi câţiva sfinţi, cu zilele libere aferente. Şi, da, ne-am mai „branduit” ţara şi c-o „minune”: moaştele Sfintei Paraschiva (Parascheva în „limbaj preoţesc” pentru că ciudăţeniile atrag... deştepţii!), care anual sunt mozolite de enoriaşii pauperi în materie cenuşie. Dar despre asta am mai vorbit.
          În ajunul Crăciunului, precum şi-n cel al Paştelui, românii „atacă” în valuri supermarket-urile, precum avioanele naziste, Londra. Fleici, cârnaţi, caltaboşi, picioare de porc, râturi, tobe, pui, curcani, şunci presate, salamuri, brânzeturi, caşcavaluri, măsline, murături, vin, bere, cognac, vodcă, sucuri carbogazoase şi cu pulpă, ape minerale ori plate, arahide, fistic, nuci, rahat, mac, cornuleţe, covrigei, cozonaci, cafea, făină, zahăr, bulion, lămâi, portocale, mineole, mandarine, banane, kiwi, cartofi, ceapă, varză, morcovi, cimbru, pâini, franzele, ţigări, şerveţele, hârtie igienică, scobitori, soluţii de curaţat, săpunuri... Toate astea umplu cărucioarele de cumpărături până la refuz. Toate astea pentru sărbătoarea Crăciunului care ţine trei zile. Toate astea ajung, jumătate, în maţele creştinilor, jumătate, la tomberoane. Problema e alta. Creştinul român, ca şi cel grec, german sau italian, mănâncă doar cu o singură gură. Nu devine, brusc, caracatiţă, la Crăciun sau la Paşti. Nu are şapte guri pe care e nevoit să le burduşească, din plin, cu alimente, pentru ca acestea să se transforme, ulterior, în fecale. Nici nu poate mânca mai mult decât o face în februarie, în iulie sau în octombrie. Şi-atunci de unde spaima asta de-a nu rămâne cu maţele goale de Crăciun? De unde disperarea excesivă de a „vandaliza” magazinele? „Lasă, să fie!” spun toţi. Să fie, sunt de acord, dar cu decenţă. Pentru că e dificil ca după aperitiv, ciorbă şi friptură, să mai înghesui în chinuitul stomac sarmale, piftii, piepţi de curcani, cozonaci, cornuleţe, prăjituri, banane şi portocale, stropite din plin cu vodcă, vin, bere şi cognac. O fi stomacul elastic dar nu e pizdă să se dilate atât de mult. Apoi, după acest ospăţ pantagruelic încep crampele, stomacul se sufocă şi dă pe dinafară. Salvările defilează pe străzi ca la paradă şi-n loc de colinde se aud înjurături. Adesea, de mamă. Stăm pe perfuzii, iar „alimentara” din frigider ajunge la ghenă. Minunat Crăciun!
          Cred că românul dacă ar fi mai calculat şi mai înţelept (oare cer imposibilul?) ar cumpăra doar jumătate din ceea ce achiziţionează pentru masa de Crăciun. Iar dacă ar fi şi bun creştin (se pare că e din moment ce moaştele n-apucă să se usuce de la atâtea mozoluri!) din cealaltă jumătate ar da sărmanilor. Sunt destui care nu au ce băga în gură, din varii motive. Nu le discut aici. Nimeni nu ştie ce-i poate rezerva viaţa. Aţi văzut, cred, cu toţii, oameni care au fost cândva „serioşi”, au avut case şi locuri de muncă, iar peste ani au ajuns „boschetari”. Desigur, este vina lor, dar acest fenomen există! Apoi sunt zeci de mii de copii, fără vină, care stau prin orfelinate sau centre de plasament. Sunt bătrâni, la azile, care aşteaptă trişti veşti de la familii... Există multă durere, peste tot, e destul doar să ne uităm împrejur. Sigur că nu putem îndrepta soarta acestor necăjiţi, dar le putem aduce un zâmbet pe faţă şi-o alinare-n suflet. De Crăciun. De Paşti. Oricând, de fapt. E atât de simplu să ne aplecăm asupra suferinţelor aproapelui nostru, încât dacă am conştientiza asta nu ne-am mai umple frigiderul ca înaintea foametei. Dar e atât de comod să stăm acasă, în mirosuri de mere coapte şi scorţişoară, cu frigiderul burduşit, bând şi mâncând, apoi borând, cu amicii ori familia, încât preferăm comoditatea în detrimentul simplităţii. Ne-nfundăm ca porcii, râgâim ca nişte gorile grobiene, înfundăm „buda”, şi-apoi chemăm Salvarea. Ăsta e Crăciunul multora dintre noi. O pacoste! Un mod de a scoate la lumină animalul din om. Nu cred că e cazul. Dacă ne voia animale, Dumnezeu nu ne făcea oameni! Simplu. Dar ne-a făcut, gândindu-se că, superiori fiind, putem observa diferenţele dintre noi şi porci, gorile, şobolani, cârtiţe, ori alte vieţuitoare care nu cuvântă.
          Aşadar, dragi creştini, cuvântaţi şi binecuvântaţi faptul că nu suntem porci care se hrănesc cu lături şi dorm în coteţe, nu suntem gorile care se caţără prin copaci, şi nici cârtiţe care scurmă sub pământ. Dacă suntem oameni, e cazul să demonstrăm asta. Şi ar fi minunat să o facem oricând, nu doar de Crăciun sau de Paşti, când mulţi dintre noi ajung „animale”! Şi reţineţi: stomacul nu e pizdă!
Sorin Oros

P.S. Acum aştept ca popii să mă afurisească, şi să mă anatemizeze pentru că am pomenit de Sfânta Pizdă în preajma Sfântului Crăciun! De parcă ei au fost aduşi de barză...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu