Muzica de fond

11 septembrie 2017

După 20 de ani


Motto: „Enigma teatrului stă în actori” Aureliu Manea





Zilele trecute am avut întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea facultăţii. Nu putea să fie decât emoţionant şi frumos. Ne-am întâlnit la facultate, în sala în care ne-am lăsat transpiraţiile şi, uneori, sângele, între anii 1993-1997. Sala Radu Stanca. Ne-am depănat traiectoriile, succesele şi eşecurile, iar profesorii ne-au ascultat cuminţi, zâmbitori şi emoţionaţi. Ne-am amintit de cei trei profesori care au plecat dintre noi, Vistrian Roman, Olimpia Arghir şi Melania Ursu. Ne-am amintit de examenele de la Arta Actorului, la care proful Marius Bodochi ne chinuia iar noi ne enervam: Cehov, Caragiale, commedia dell arte, Shakespeare... De orele de canto cu Georgeta Orlovschi şi de cele de scrimă cu Peter Habala. Teatru... teatru adevărat, cu pasiune, cu emoţie, cu transpiraţii şi cu sânge. Cu nervi şi cu înjurături printre dinţi. Cu nopţi nedormite înainte de examene. Cu beţii, după examene. Cu spaime şi timorări la cursurile şi examenele de la Teoria Dramei, ale domnului profesor Ion Vartic. Cu fascinantele cursuri ale „eriniei” care poartă numele de Ruxandra Cesereanu. Cu prietenia care s-a legat atunci între noi, şi care există şi azi. Am fost 11... Ioana Bogăţan, Olimpia Mălai, Ioana Szeman, Patricia Negrea, Alina Avram, Monica Păşcuţă, Ioan Ardelean, Teodor Surcel, Emanuel Petran, Pavel Bartoş şi subsemnatul, la Actorie. La Regie, patru, Aristiţa Albăcan, Camelia Hâncu, Adrian Roman şi Horaţiu Ioan Apan şi trei la Teatrologie, Diana Bunea, Remus Munteanu şi o fată, Lorena, al cărei nume nu îl mai ştim. Dar ştim că Ema Petran i-a adăugat, ritos, prenumele de Alsacia! Au fost şi absenţi la întâlnire, cei plecaţi prin ţări străine: Germania, Anglia, S.U.A. şi Noua Zeelandă. De la Facultate unde puteam merge să sărbătorim, dacă nu la o crâşmă, unde boemia a fost la ea acasă! Magică seară, caldă, plină de nostalgii!
20 de ani! Când eram studenţi ne simţeam toţi nişte Icari cărora li se deschide cerul pentru a zbura şi zburda după voia inimii. Unii au zburat. Altora li s-au frânt, parţial, aripile şi visele. Alţii şi-au adaptat visele după societate, după conjuncturi, după familii. Dar de zburat zburăm în continuare, cu toţii, pentru că aşa ne-a învăţat proful nostru, Marius Bodochi. Aşa am învăţat, noi între noi, să ne ajutăm şi să rămânem prieteni. Nu e puţin lucru, mai ales într-o meserie a orgoliilor exacerbate. Într-o meserie în care te expui, permanent, la invidii şi răutăţi, într-o meserie în care rupi carne din tine pentru a o oferi altora – publicului! Teatrul e frumos, e minunat, dar e atât de greu! E atât de dureros, adesea! E atât de plin de lături şi de jeg, şi e atât de mult de muncit, de trudit şi de curăţat! E ca o perlă care trebuie şlefuită, mereu şi mereu, pentru a străluci în permanenţă. E greu şi frumos, deopotrivă! Desigur, din afară se vede altfel! Din afară, întotdeauna, se vede altfel, dar nu se şi simte. Cei care privesc din afară nu ştiu câtă muncă şi câtă energie psihică şi fizică se consumă în realizarea unui spectacol. Câte gânduri, câte căutări! Câte blocaje şi câte umilinţe, adesea! Câte dureri şi câtă transpiraţie! Cât sânge, uneori! Am auzit oameni pătrunşi de prea multă dragoste de sine spunând: „Ce e aşa mare lucru? Şi eu pot fac asta!” Mă enervau şi mă dureau vorbele lor, mai ales pentru că ştiam că nu o pot face. Nimeni nu poate să facă teatru urcând pe scenă şi spunând un text învăţat pe de rost. Un spectacol este o operă colectivă, un melanj între mai mulţi creatori artistici: dramaturg, regizor, scenograf, actor, muzician şi coregraf. Fiecare îşi aduce aportul artistic, în cele două luni de repetiţii, pentru a prezenta produsul finit – spectacolul! Biografia personajului, starea lui, caracterul, mişcarea, ticurile (dacă le are!), costumele, relaţia cu ceilalţi, toate astea se studiază şi se repetă continuu. Toate astea le-am făcut şi le facem, în continuare, noi, cei din promoţia 1997 a Facultăţii de Teatru de la Universitatea Babeş- Bolyai. Cei care mai rezistăm... Le facem pentru că asta ne-au învăţat profesorii noştri, cu care, acum, ne-am revăzut şi ne-am bucurat împreună.
Spre final, când în toiul petrecerii a venit profa Ruxandra Cesereanu am avut parte de o declaraţie... comic-stânjenitoare. Mi-a spus, râzând, că în anii facultăţii am încercat să „o agăţ” în tramvai, eu neştiind, evident, că va urma să predea la noi. Atunci, în tramvai nu mi-a spus „cât e ceasul”, dar acum a petrecut câteva ceasuri bune alături de noi, foştii ei studenţi. O adevărată doamnă, şi atunci dar şi acum!
Dragii mei colegi şi profesori îmi doresc să ne revedem sănătoşi şi la fel de vii şi peste alţi 20 de ani! Şi să rămânem buni prieteni până la sfârşit. Să menţinem „enigma teatrului” şi vraja lui în această lume tot mai fadă şi decrepită, plină de buboaie gata să explodeze oricând! Să nu uităm că teatrul este artă, iar arta este viaţă!

Sorin Oros



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu