Înecaţii şi Marea!

Motto: „Zece mii de râuri se adună în mare, dar marea nu este plină niciodată” Proverb chinezesc

În fiecare an, marea îşi ia tributul! O sintagmă-clişeu pe care-o auzim anual, în perioada verii. În fiecare an turiştii merg la Marea Neagră, în concedii. Adică, să se relaxeze, să bage-n ei ca sparţii, să bea „alcooale” în exces, şi unii dintre ei să se înece. În fiecare an se întorc la casele lor mai puţini din câţi au plecat. În fiecare staţiune de pe Litoralul românesc, anual, se îneacă unii. Poate mai puţin la Mamaia, unde preţ de vreo sută de metri apa de-abia îţi atinge rotula. Cu toate astea şi Mamaia are înecaţii ei.

Portretul robot al înecatului: în primul rând el este un înotător bun, spre excelent. Niciodată nu se îneacă o persoană care nu ştie să înoate, pentru că aceasta intră în mare doar atât cât simte nisipul sub tălpi. Atât cât are siguranţă. Dar înotătorul, stăpân pe el se aventurează în larg, fără frică. Prima mare greşeală. O fi el stăpân pe el, dar nu e stăpân şi pe mare. Care e mare că de-aia-i zice mare şi nu mică! În general, în lupta cu natura omul iese mereu pe locul doi. Dar orgoliul nemăsurat al fiinţei umane o face pe aceasta să se creadă invincibilă. Fatală eroare! Apoi, bunul înotător nu merge niciodată singur la mare. E cu gaşca, iar femelele găştii îi îmbăţoşează „creasta de cocoş” de sub burtică, exacerbându-i orgoliul de titan al apelor. Trebuie să demonstreze „sirenelor” ce curajos este, ce puternic, şi ce bun înotător au lângă ele! Doar el e Zeul Neptun...! Şi se avântă... Dar înainte de a se arunca definitiv, în valurile mării, gaşca se distrează. Mănâncă şi bea. Se-mbuibă ca şi cei rămaşi după foametea din 1932-1933, din Ucraina şi bea, cel puţin, patru-cinci metri de bere. Sau câteva butelii cu vin! Pe nesimţite, gaşca s-a transformat într-o lavă incandescentă gata să erupă. Îmbuibată până la refuz, cu maţul gros umflat ca un caltaboş de Crăciun, cu gradele Zeului Ra topite-n creier, iar cu cele ale Zeului Bachus diluate-n sânge, gaşca cere jertfe. „Cine sare, cine sare, hop, hop...?!” E refrenul verii. Iar „cocoşeii” se avântă. Sunt gata fezandaţi, umflaţi şi ameţiţi, topiţi de soare şi dornici de demonstraţii virile. „Iubita mea să ne-aruncăm în mare...” îşi repetă ei, la început, înainte de a lua primul „deţ” de apă marină. Gaşca jubilează; behăie, chiţcăie, râgâie! „Cocoşeii” sunt pe val. Doboară iute câteva valuri modeste şi se-ndepărtează. Femelele sunt ude. Şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Salvamarii fluieră. Soarele topeşte. Valurile lovesc ritmic. Fac asta de când e lumea şi nu obosesc. „Cocoşeii”, însă, da. Încep să strige. Mai trag un „deţ”. Tuşesc şi intră-n panică. Habar n-au cum le-a apărut cârcelul. Nu mai pot stăpâni valurile care lovesc neîncetat. Obosiţi şi panicaţi urlă după ajutor. „Help, help!” Dar cine să-i „helpeze”? Gaşca e la ţărm, nu aude. Al treilea „deţ” îi năuceşte. Marea îi preia fără să se supere. Nici măcar nu simte. Vorba Eminescului: ”... întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Apare o mână din valuri... un cap disperat... apoi... Gaşca râde de o nouă glumă a „cocoşelului” mai mic în rang, care a rămas la ţărm. Speră şi el la o „puică”... După câteva minute, cineva din gaşcă atrage atenţia că amicul din apă nu se mai vede. Se glumeşte încă, toţi sunt convinşi că masculul Alfa va apărea. Una mai sensibilă intră în panică. O transmite şi găştii. Care, de la ţărm, scrutează orizontul. „Uite, e acolo!”... „Ah, nu, ăla e un pescăruş...!” Fata sensibilă declanşează isteria. Plânge. Urlă. Se agită... Turiştii se agită şi ei. Cineva cheamă salvamarul. În câteva minute bărcile oamenilor care salvează vieţi, şi pe care mulţi „cocoşi” îi ignoră, sunt în zona unde presta „Tarzanul” găştii. Uneori îl găsesc, alteori nu. De prea puţine ori, însă, viu. Adesea, salvamarii se întorc doar cu un trup inert, alb-vineţiu, pe care încearcă, în zadar, să-l învie. Toată plaja s-a adunat să vadă înecatul şi, două-trei zile, salvamarii şomează. Apoi vin alţi turişti, alţi „cocoşei”...

Credeţi-mă, se moare foarte uşor pe mare! Mai uşor decât pe pământ. Dacă pe pământ omul se mai poate feri de pericole, în mare, acest gest este imposibil. Cum se poate ascunde omul de un val? Şi dacă, totuşi, o face, cum poate rezista la următoarele care lovesc ritmic, necontenit şi fără oboseală? Când se retrag, valurile duc totul în larg, iar omul, oricât de puternic ar fi nu prea poate rezista. Se chinuie să revină la ţărm, dar valurile îl cară înapoi mereu. În fiecare an, inconştienţii şi „eroii” plajelor cad victime mării. În fiecare an se întorc mai puţini turişti la casele lor. Unii rămân, pe vecie, în mare. E trist, dar nicidecum nu este vina mării!

Acum câţiva ani o studentă, la Costineşti, a fost găsită plutind, inertă, aproape de ţărm. Au scos-o vânătă. Era în prima ei zi de vacanţă. Iubitul, printre hohote, urla la salvamari să o salveze. Mi-e greu să uit disperarea lui. Şi nici nu vreau să-mi imaginez momentul în care familia fetei a aflat vestea. Anul trecut, la Vama Veche, un bărbat a fost adus la ţărm de valuri. Salvamarii l-au resuscitat, omul scuipa sânge cu spume, alge, nisip. Nu ştiu dacă a reuşit să supravieţuiască. Oricum, creierul i-a fost afectat iremediabil, fiind lipsit de aer minute bune. Asta spuneau asistentele de la Salvare care l-au dus apoi la spital. Anul acesta nu l-am văzut prin Vamă. Cei care mergem acolo, de ani de zile, am ajuns să ne cunoaştem. Anul ăsta nimeni nu ştia nimic de el. Nu-i aşa că e trist?

În copilărie, am făcut şase ani de nataţie, cu antrenamente zilnice, cu concursuri şi  cantonamente. Înotam ca un peşte în apele Pontului Euxin. Dar în 1996, la Costineşti, student fiind şi crezându-mă „Tarzan” sau vreun rechin metamorfozat în om, mi-am propus să ajung înot până la celebra epavă. La vreo 60-70 de metri de obiectiv am aruncat o privire spre mal. Oamenii erau cât furnicile, iar ţărmul părea atât de departe încât m-am speriat. Rău! Am intrat în panică şi am simţit că nu mai pot respira. Dar... îngerul meu a fost acolo! Am început să înot pe spate, spre ţărm, vorbind cu mine însumi pe un ton nu tocmai liniştit. „Bărbate, fii tare! Rezistă! Totul e frumos, fii calm!” Nu am pus piciorul pe epavă, dar am ajuns la ţărm. De atunci îmi place să simt nisipul sub tălpi, ori de câte ori intru în apele în care se scălda Ovidiu pe la Tomis, acum câteva mii de ani. Şi să o pot face anual.

               Sorin Oros