Motto: „Toată viaţa mi-a plăcut natura.
E mai bună decât oamenii” Ernest Hemingway
Aţi stat
vreodată de vorbă cu o frunză? Dar cu o mămăruţă? Ah, nu prea ştiţi ce e aia?!
E o insectă din regnul Animalia, încrengătura Arthropoda, clasa Insectelor,
ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae, genul Coccinella. Mda, tot nu aţi
înţeles nimic... Căutaţi în D.E.X...
Trebuie
să recunosc faptul că nu e tocmai uşor să porţi un dialog civilizat cu
plantele, insectele sau animalele. E mai degrabă un monolog pentru care medicii
psihiatri te-ar solicita să le treci pragul cabinetelor. Dar, credeţi-mă, este
un exerciţiu reconfortant şi absolut benefic pentru fiecare dintre noi. Chiar
şi Becali o face care ne-a informat, deunăzi, că în fiecare dimineaţă vorbeşte
cu pomii şi cu oile lui. Rezonanţa este diferită, evident, pentru fiecare om,
dar merită efortul. Frunza te ascultă şi-ţi transmite stări, idei, nuanţe. Îţi
deschide sufletul. Te poartă prin locuri în care oamenii nu ajung niciodată
vorbind doar între ei. Mămăruţa e fragilă şi neajutorată. Ca şi fluturii. Dar
te umple de zboruri, de culori, de speranţe. Îţi dă aripi atunci când simţi că
te-ai împotmolit în ceaţa cotidiană. Îţi smulge un surâs atunci când toate
oceanele lumii s-au adunat în ochii tăi. Şi-ţi dă elan. O furnică îţi poate
arăta puterea grupului, ordinea şi disciplina. Privighetoarea îţi intră în
suflet şi-ţi fâlfâie sentimentele. Păpădia nu uită să-ţi amintească faptul că
totul e atât de efemer, încât esenţială e doar clipa. Şi, într-o clipă, bobul
de strugure îţi îndulceşte viaţa plină de fiere, de ură, de durere...
Omenirea
a evoluat într-un ritm infernal. Avem aproape totul de-a gata, totul e
robotizat, cibernetizat, clonat. Găina care n-a văzut niciodată soarele ne dă
ouă sterpe, fără găinaţ pe coajă şi gata ştampilate. Pătlăgica de sub folia de naylon, injectată şi tratată „medicinal” ne dă culoare. Fără gust.
Văcuţa din grajdul fără fân ne livrează direct laptele făcut praf, după zeci de
pasteurizări. Totul e fad, sec, inodor, incolor şi, ce e mai important, fără
sentiment. Oamenii aleargă de la o slujbă la alta, dintr-o ţară în alta,
nemaiavând timp să se oprească asupra naturii. Ba mai mult, o distrug cu bună
ştiinţă pentru a face loc „progresului”.
Omenirea progresează cu paşi uriaşi călcând în picioare însăşi baza ei, natura.
Tot ce e natural e pe cale de dispariţie. Odată cu natura dispar şi
sentimentele, stările, trăirile emoţionale şi visele. În curând nimeni nu va
mai vorbi cu o mămăruţă pentru că aceasta nu va mai exista decât în fotografii.
În curând nimeni nu va mai şti să iubească şi să definească emoţia. Sufletul
omenesc devine tot mai arid şi mai sterp. Se va transforma treptat într-un
nonsuflet, într-o nonexistenţă. Omul nu va mai trăi, va exista doar. Nu va mai
simţi, va vedea doar. Va vedea o frunză într-un atlas geografic, şi o mămăruţă
într-unul zoologic. Apoi va da pagina... şi va ieşi pe asfalt
aruncându-se-ntr-o maşinărie sofisticată care-l va duce pe o planetă moartă pe
care el, omul, va trebui să o populeze... cu plastic, cu oţel, cu piatră.
Probabil
că e abstract ceea ce scriu, dar asta cred, asta simt. Simt că tot ce e frumos
şi viu o să dispară. Simt că frunzele vor dispărea asemeni valurilor pe care
niciodată nu le putem prinde în mâini. Se vor spulbera alături de mămăruţe, de
fluturi sau de privighetori. Natura se va transforma în piatră, în plastic, în
iluzie. Va muri lăsând loc omului nou, robotizat, rece şi imun, la tot ce-l
înconjoară.
M-a
întrebat, recent, un amic de ce nu mai durează relaţiile în ziua de azi. Care
relaţii? Sunt doar împreunări fiziologice bazate pe dorinţă şi nu pe credinţă.
Nimeni nu mai crede în celălalt, doar îl doreşte. O vreme. Apoi va dori
altceva. Pe altcineva. După ce acţiunea de posedare şi deposedare a avut loc,
partenerii se părăsesc. Nimeni nu mai are timp să se oprească asupra sufletului
partenerului, îi vrea doar trupul. Trup care lipsit de atingerea unei frunze,
ori de zborul unei mămăruţe nu mai are strălucire, vigoare şi miros. E doar un
corp care se poate folosi un timp. Un corp mort, fără viaţă adevărată, care
trece prin faţa ochilor noştri ca o fantomă evanescentă. Noi înşine devenim fantome,
deşi, în sinea noastră ne credem cei mai buni, cei mai deştepţi şi cei mai
puternici. Dar procesul recunoaşterii are loc doar prin percepţia din ochii
celuilalt. Noi însă, ne oglindim într-un ciob de sticlă iluzoriu fără a ne mai
obosi să căutăm oglindirea în ochii partenerului, a semenului, a omului simplu
de lângă noi. Suntem, cu toţii, nişte Dumnezei, care, loviţi de hybris-ul antic suntem convinşi că ni se
cuvine totul, că putem distruge totul, şi că vom dăinui etern pe planeta
Pământ. Amarnică iluzie! Şi cu toate că ştim cu toţii acest lucru nu facem
nimic pentru a ne schimba. Trăim în inerţie într-un carusel al autodistrugerii
perpetue, al anulării noţiuniii de viaţă. Natura nu înseamnă plastic, nu este
iluzie, nu este lapte praf, nu este găină care n-a văzut soarele, şi nici roşia
injectată de inginerii agronomi. Ea este o frunză, o mămăruţă, o ciocârlie, un
vierme dintr-un măr... E-he-hei, unde sunt viermii din merele de altădată? Dar
laptele, gros ca smântâna din ţâţa vacii care rumegă apatic în grajdul plin de
bălegar puturos? Natura este culoare şi miros. Este sentiment... Dar, oare,
pentru cât timp?
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu