Muzica de fond

10 septembrie 2017

Nicolae Ceauşescu


Motto: ”Unii produc fericire oriunde se duc. Alţii, oricând se duc.” Oscar Wilde

                                                                                            


Săptămâna trecută, dacă ar mai fi trăit, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 98 de ani. A murit la 71. Împuşcat. Nu-mi propun să-l elogiez acum pe fostul cizmar ajuns dictator. Au făcut-o destui. S-au scris sute de cărţi despre el. Pe unele le-a scris chiar el. Mă rog, aşa consemnează istoria, deşi cred că el n-a scris, în viaţa lui, nici măcar o scrisoare de amor adresată coanei Leana, academiciana. În schimb, „a scris istorie”, a rămas în istorie, mai concret. Acum cizmarul face parte din istoria poporului român. E printre Decebal, Ţepeş, Ştefan, Cuza, Ferdinand, Carol, Băsescu, etc. A fost preşedinte, a condus ţara, poporul român. A fost un om needucat, lipsit de şcoală şi de cultură. Dar nu a fost tocmai prost, nişte urme de inteligenţă îi mai mişunau prin creier. A fost paranoic. A fost şi curajos, stând în faţa „ursului răsăritean”, demn şi ferm. A fost iubitor şi tolerant cu Leana. Răzbunător şi intolerant cu restul, cu poporul. Mai ales cu intelectualii. Iubea ţăranii atât de mult încât i-a adus la oraş, luându-le vitele şi ogoarele. Ca să facă blocuri pentru muncitorii care erau de-ai lui. Pe-ăştia-i iubea cel mai tare. De-aia le-a şi făcut fabrici şi uzine. Iubea animalele. Atât de mult încât le împuşca, după ce gonacii servili i le aduceau în bătaia puştii. Iubea grandoarea. Normal, ca orice om „mic” care ajunge mare. Când s-a văzut „mujicul” din Scorniceşti, preşedintele ţării, a început să dicteze ce şi cum să se facă. De la coliba părintească până la Casa Poporului, un mamut grotesc, a fost doar un pas. Pe care micul tiran l-a făcut demolând oraşul pentru că aşa a vrut... muşchii lui. Avea idei, omul! Încăpăţânat ca un catâr, se băga peste tot, trecea peste ingineri, specialişti, arhitecţi şi dicta el, printre bâlbe, cum trebuie să arate blocul, strada, fabrica. Era polivalent, căposul, că doar era preşedintele ţării. În optica lui, preşedintele ştia tot, se pricepea la tot, dicta tot. Chiar şi cât să se fută poporul. De-aia au apărut „decreţeii”. Eu, de pildă, sunt unul dintre ei. Poate că ar fi trebuit să-i mulţumesc, ţăranului, pentru că şi-au tras-o ai mei, la indicaţiile lui.                                                                                                                              Nea Nicu iubea sărmanii. Dar nu pe-ai noştri, ci pe ăia din lumea a treia. Făcea vizite dese prin Africa, consolându-i, ba cu tractoare, ba cu utilaje, de orice fel. Apoi se-ntorcea cu diamante şi blănuri. Pentru coana Lenuţa. Care-şi încălzea prunuţa. Prunuţă chinuită în tinereţe, când lupta în ilegalitate, cu diferiţi tovarăşi. Nea Nicu iubea şi artiştii. Cărora le dicta ce filme, ce texte, sau ce piese de teatru să scrie. Toate cu tovarăşi şi tovarăşe, în fabrici şi uzine, care construiau socialismul ştiinţific, cu dârzenie, cu sudoare şi jertfe, luptând eroic cu imperialiştii decadenţi. Nicolae iubea şi arta fotografică. Pozele lui „într-o ureche” atârnau în fiecare încăpere, din fiecare clădire, din fiecare cătun, sat, comună, oraş şi municipiu. Doar la „budă” nu se găsea poza lui. Dar s-a compensat totul în 1989, când toate „buzile” ţării s-au înfundat cu poze „într-o ureche”. Dar ce nu iubea, tovarăşul Nicolae? Adora, pur şi simplu, cetăţenii pe care-i voia la defilare, de 23 August, într-un spectacol hidos şi de prost gust. Adora mulţimile, adora să fie adulat, lăudat şi iubit de popor. Popor care era adus cu forţa pe străzile pe care trecea titanul. Ba nu, tiranul! Pelticul ăsta a fost convins că e iubit de popor. Nici nu-i mare lucru având în vedere ce popor curajos şi cu iniţiativă este poporul român. E drept că domnea teroarea, în orice casă, că securiştii îţi intrau chiar şi-n pat, că soţia îşi turna soţul şi invers, dar cred că sârbii, de exemplu nu ar fi dormit atâţia ani. Or noi, mămăligari cu pedigree, am tăcut zeci de ani construind comunismul. Am răbdat foame, frig, teroare, ne-am cultivat citind cărţi, cu şi despre Ceauşescu, ne-am uitat, exclusiv, la el în cele două ore în care emitea Televiziunea Română. Am murit la Canal, la Casa Poporului, în mine, ori pe şantierele unde se construiau blocuri, de beton, în 30 de zile. Am născut copii chiar dacă nu voiam, am furat ce am putut fiecare de la locul lui de muncă, am trăit în teroare şi-n mizerie. Iar acum, unii dintre noi, regretă acele vremuri. „Mai bine era pe vremea lui Ceauşescu” urlă mulţi! Da, mulţi... proşti. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar doar un prost ar vrea să nu aibă ce mânca (înafara celebrelor chiftele de peşte!), să stea cu şuba pe el în casă, să bea bere cu gust de ulei, să defileze de 23 August, să fie delegat şase luni, pentru a construi un cartier la Mizil, el fiind din Caransebeş... Doar un prost plânge că nu mai are cine să-l toarne la Securitate, sau că acum are telefon mobil, calculator, 100 de canale TV şi toate titlurile, de la Dostoievski la Fraţii Grimm, în librării. Doar un prost poate regreta că acum, dacă-l ţin ouăle, poate avea două servicii (mă rog, job-uri!) şi poate aduce mai mulţi bani în casă. Unde mai pui că acum, prostul cu regrete, se poate destinde în Maldive, în Tenerife sau în Mexic. Atunci o făcea la Amara, Căciulata şi Saturn... Există încă zeci de motive pentru care nimeni, niciodată, nu ar trebui să regrete că am scăpat de comunism, de teroare. Cei care o fac, ori au fost atunci în funcţii mari şi acum sunt nişte „gioarse” nebăgate-n seamă, ori au fost prea mici ca să simtă cum era atunci, iar acum cred doar ceea ce le spun părinţii. Părinţi care, la rândul lor, „au furat de-au stins” de la locul lor de muncă. Altfel nu ar fi supravieţuit.                                                                                                          În concluzie, nu regretaţi niciodată holera. Chiar dacă acum, unii au cancer, ăsta se mai poate trata. Sau se poate emigra în zone unde holera încă bântuie: China, Coreea de Nord sau Cuba!     
                                                                                                                                                                                                                    Sorin Oros



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu