Muzica de fond

10 septembrie 2017

Rămas bun, Doamna Mela!


Motto: „E al naibii de greu să mori!”  Toulousse-Lautrec

Da, marele pictor francez avea dreptate. Uriaşă dreptate. Este, într-adevăr, al naibii de greu să mori. Dar... nu neapărat pentru cel care se duce, ci pentru ceilalţi, mulţi, care rămân. Cel care se duce nu mai simte durere şi nici întristare... E liber! Dar noi, ăştialalţi, rămaşi încă un timp...?                           Pe 11 ianuarie o femeie a plecat. Simplu, brusc. Nu a suferit. S-a dus într-o clipă. O clipă!, înţelegeţi ce poate să însemne viaţa noastră? Doar o clipă... Şi pentru că trebuia să poarte un nume i s-a spus Melania. Melania Ursu. Un nume frumos. Dar pentru că femeia era, la rându-i, şi frumoasă şi puternică, a transformat acel nume într-un „brand”.                             
Melania Ursu a fost cea mai mare actriţă a Teatrului Naţional din Cluj. Cea mai valoroasă. Cea mai puternică. Melania Ursu a fost un simbol al Clujului. A slujit teatrul vreme de 50 de ani. A făcut şi film. Nu foarte mult, dar suficient cât să rămână memorabilă în istoria cinematografiei româneşti.                                                                     
 Melania Ursu a fost profesoară. Una dedicată, trup şi suflet, care a făcut pionierat pentru Universitatea Babeş-Bolyai, la începuturile ei în domeniul artei teatrale. Apoi a fost profesoară pentru mulţi aspiranţi la statutul de actor. I-a pregătit pe mulţi, pe foarte mulţi. M-am numărat printre cei mulţi şi, cu siguranţă, m-a ajutat să devin actor. Cred că suntem peste o sută de actori şcoliţi de doamna Mela. Şcoliţi, adică pregătiţi de doamna Mela pentru admiterea la facultatea de teatru.
Melania Ursu a fost mamă. O mamă bună pentru cei doi băieţi pe care i-a născut. Dar a fost o mamă, la fel de bună şi pentru aspiranţii la teatru. Pe lângă cele necesare acestei aprige meserii, ea ne sfătuia cum să ne îmbrăcăm, cum să ne comportăm şi, adesea, ne hrănea în timpul şedinţelor de pregătire. Ne sugera ce să citim. Ne dojenea, fără menajamente şi ne lăuda, sincer, când meritam.                                           
Melania Ursu a fost un conviv nemaipomenit. Oriunde se afla făcea un mic spectacol. Se vedea brandul... Nu juca teatru, în civilie, dar capta toată atenţia auditoriului. Era naturală, ca pe scenă. Era o poezie... Statul la taclale, cu ea, era o binecuvântare. Iar poveştile, interminabile şi savuroase.                                                                     
Melania Ursu a fost o poveste. O poveste fascinantă care s-a derulat timp de 75 de ani şi jumătate, dintre care 50 pe scândura scenei. Prin plecarea ei, Teatrul Naţional clujean a pierdut poezia, farmecul... Iar noi, cei rămaşi în urma ei am pierdut bucuria. Bucuria de a râde împreună cu doamna Mela şi bucuria amintirilor, frumoase şi calde, cu doamna Mela. Am pierdut bucuria întâlnirilor spontane dar generoase şi bucuria şuetelor, printre beri şi alune, mult lungite în noapte. Am pierdut bucuria de a o mai vedea pe doamna Mela pe scenă. Da, pe scena pe care o „umplea” cu prezenţa, forţa şi farmecul ei infailibil. Am pierdut bucuria dojenilor pe care ni le aducea după ce ne vedea pe scenă şi simţea că ceva nu a fost bine. Ne spunea, fără menajamente, printre spectatori chiar, unde am greşit, ce nu ne-a ieşit. Sigur că asta ne enerva, pe moment, dar apoi înţelegeam că a avut dreptate. Simţea teatrul, îl avea în sânge. Nu era femeia pe care să o prosteşti. Era Mela Ursu! Numele ei spune mult pentru cei care au legătură cu fenomenul teatral.                                                            
Acum numele ei a devenit o amintire. O aminite care va intra în istoria teatrului. Suntem mulţi, foarte mulţi actori, dar foarte puţini rămân, după dispariţia lor fizică, în amintirile urmaşilor. Doamna Mela Ursu şi-a câştigat acest loc. A fost ceva ce nu se poate descrie... Doar cei care au cunoscut-o bine pot să înţeleagă. Pentru restul, vorbele mele pot să pară un laudatio, poate sensibil, dar... atât. Oricum nu asta contează acum. Ceea ce contează, cu adevărat, este că noi actorii şi toţi cei care au cunoscut-o bine suntem cu sufletul trist. Am rămas, poate, puţin orfani...                          
Ultima oară am vorbit cu doamna Mela acum o lună. M-a sunat să-mi spună să o caut, când voi ajunge la Cluj ca să ieşim să bem o bere, vis-a-vis de locuinţa ei. Era veselă şi mi-a spus că „face ea cinste”. Am asigurat-o că o să o caut, să vorbim despre teatru şi viaţă, la o bere, dar că o să plătesc eu. Nu am mai ajuns... Cui îi mai plătesc eu berea acum?
Rămas bun, doamna Mela! Regret enorm că n-am apucat să bem berea aia. Îmi programasem să o bem acum, în ianuarie. Dar dumneavoastră m-aţi fentat... O să vă iert, desigur, dar n-o să vă uit. Aşa ceva nu pot să uit niciodată, draga mea doamnă, actriţă, profesoară şi „mămică” Mela Ursu!
Sorin Oros

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu