Motto: „Vânătoarea sportivă. Patruzeci de măgari înarmaţi
fugărind un amărât de iepure” Valeriu Butulescu
Dumnezeu a lăsat pe pământ omul,
animalele şi plantele. A lăsat viaţa. A lăsat-o, nu a luat-o! Dacă începând din
epoca de piatră (paleolitic!) şi până în zilele noastre, în unele zone, omul a
fost nevoit să vâneze pentru a supravieţui, în epoca modernă, acest obicei mi
se pare un masacru, o crimă. Omul de Neanderthal
nu putea merge la Kaufland ori la Carrefour să-şi cumpere o fleică sau
nişte costiţe de porc. Era nevoit să-şi adune amicii şi să se pitească în
tufişuri pentru a lovi mortal „căprioara
cuminte şi lynxul ce râde cu ochi sclipitori”. Dacă nu vâna, nu mânca. Era,
clar, o metodă de supravieţuire. Exclusiv. Pentru că atunci nimeni nu vâna
animalele pentru a-şi face selfie-uri
cu ele sau pentru a le împăia. Acum, însă, vânătoarea de relaxare, vânătoarea
sportivă (!!!?) aşa cum este numită de, habar n-am cine!, este ceva abominabil.
Da, sunt de acord cu vânătoarea de exterminare. Aceasta are ca scop stârpirea
unor animale sau păsări care devin dăunătoare pentru om şi natură. Dar nu o să
accept niciodată vânătoarea industrială, în care animalele sunt împuşcate
pentru piele, blană şi carne şi, nicidecum, cea sportivă. La aceasta se adună
nişte bărbaţi sănătoşi, voinici şi virili, şi ucid, fără milă, animalele
sălbatice care li se aduc în bătaia puştii de nişte hăitaşi... hăituiţi. În
copilărie şi eu m-am jucat de-a „hoţii şi
vardiştii”. În armată am fost
fascinat de pistolul-mitralieră AK 47
pe care-l aveam în dotare. Mă simţeam bărbat, erou, războinic, luptător, orice
echivala cu virilitatea. Asta până când ne-au obligat sergenţii s-o frecăm şi
s-o ungem. Cu ulei. Am urât-o, mai apoi. Îmi venea să o arunc cât colo, numai
să n-o mai frec. Eram mereu uns pe degete cu un ulei urât mirositor, iar apa,
în armată, era o „rara avis”. De
obuzier şi de grenade nu prea m-am apropiat. Îmi transmiteau teamă... teamă de
dezastru. Astea explodează şi fac deranj mare. Glonţul, parcă, e mai paşnic
(dacă se poate numi paşnic ceva ce ucide!). În fine, am dezertat de nouă ori şi
am scăpat, şi nevătămat şi ne-închis. La Caracal mă aşteptau zile grele. Dar am
reuşit să evit oraşul. Şi B.D.-ul (batalion disciplinar pentru bărbaţii
post-revoluţionari care nu şi-au servit patria, ci poate se-nfruptă din ea
acum!). Urăsc armele! Urăsc vânătorii! Urăsc tot ce provoacă durere, chin sau
moarte! Poate gândesc strâmb. Spun asta pentru că realitatea mă contrazice. În
România sunt 60.000 de vânători! Văleu, mamă... şaizecidemii de ucigaşi!!!
Liberi! Bărbaţi virili! Puternici! Bărbaţi virili care ucid animale lipsite de
apărare! Animale care nu au arme de foc, deci, din start, lupta este inegală.
Un sport sângeros! Dacă lupul sau cerbul ar avea câte-un kalaşnikov în labe, poate aş fi de acord cu bărbatul viril cu
flinta pe umăr, hoinărind prin pădurice. Dar aşa? Cui îşi arată ei bărbăţia,
virilitatea? Eu ştiu că asta se demonstrează la ceas de seară-n aşternut. Cu
soţia, amanta sau târfa plătită. Dar nicidecum în faţa unei ciute speriate,
care, poate, are „acasă” o ciută mai
mică, mai neajutorată, mai flămândă. Nicidecum în faţa unei ursoaice care,
trezită din hibernare, a pornit după fragi şi mure. Mă tem că vânătorii ăştia „sportivi” au o problemă psihică. O
neîncredere în forţele lor, în „armele
lor”. Poate că au ratat multe ţinte cu armele din dotarea naturii-mame
şi-au decis să-şi ia unele artificiale. Surogate. Cu care să-şi demonstreze lor
înşişi că sunt virili. E clar că undeva e un dezechilibru psihic la aceşti
vânători care omoară „sportiv”. Poate
sunt frustraţi acasă şi ies în crâng să ucidă. Poate unii sunt nostalgici după
primul vânător al ţării – cizmarul din Scorniceşti! Ăstuia i se puneau chiar „pe tavă” necuvântătoarele de către
tovarăşii hăitaşi, care tremurau ca varga gândindu-se că „Rambo cel peltic” ar putea rata ţinta vie. Acum el s-a dus, de
fapt, a fost vânat (ce ironie a sorţii!), dar i-a luat locul primul mustăcios
al ţării. Care, juisând încă pe unde mai poate îşi demonstrează virilitatea la
Balc, alături de alţi asasini străini sau autohtoni. Secondat, desigur, de Bombonel! Ce fioros nick-name are omul! Ce forţă degajă susurul silabelor... Booom-boooh-nelll! Uluitor! Ce viril!...
Fostul premier autoîmpuşcat în grumaz, ţeapăn ca o barză şi alb ca o brânză sau
varză, cu o privire de viezure, stătea autoînfăşurat în fular, mutilat psihic
pe targa Salvării, cu gândul la „ţinuturile
veşnice ale vânătorii”! Îşi pipăia mental virilitatea şi înjura, în gând,
mama-natură că l-a hărăzit c-un glas de Farinelli. Şi-ar fi dorit să fie şi el
un bas-bariton, un Ştefan Sileanu sau Florin Piersic, dar nicidecum un castrat.
Ei, dar cu ajutorul organului viril, din fier, ne demonstrează că are ouă.
Multe şi tari (probabil de aceea i-a invitat pe ziarişti să i le numere!). Mare
bărbat! Nici măcar să se sinucidă n-a fost în stare! Ne-a livrat-o şi pe-aia
la... „printre altele”.
Mă întreb,
uneori, ce-ar fi dacă acestor „Rambo de România” li s-ar înţepeni flintele în
toiul vânătorii, iar sălbăticiunile ar da iama printre ei?! Luptă dreaptă, corp
la corp. Bărbăteşte, cu adrenalină, cu sudoare, cu curaj. Câţi dintre aceşti
masculi virili s-ar pişa pe ei şi câţi ar mai ajunge victorioşi în „vastele lor apartamente”? Că aşa, cu
arma-n gheare „şi-o furnică mică-mică dar
înfiptă, va să zică” poate face genocid.
Propun
spre meditaţie un îndemn fascinant compus de, poate, cel mai mare poet
contemporan, care, din păcate, s-a bălăcit şi-n greţoasele ape politice. Asta,
însă, nu-i pătează verbul, ideea şi metafora! Da, e Adrian Păunescu!
„... Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi
proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii.”
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu