Muzica de fond

12 noiembrie 2017

Prietenia omului cu... omul


Motto. „Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Şi Iuda avea amici ireproşabili” Ernest Hemingway

        Omul are prieteni. Dar prieteniile nu prea au oameni. Un paradox! Aveţi şi aţi avut, cu toţii, prieteni care v-au lăsat un gust amar, care v-au trădat. Şi veţi mai avea. Pentru că omul cunoaşte trădarea, spre deosebire de animale la care această trăsătură lipseşte, cu excepţia curvei de mâţe, care e pătrunsă de acest sentiment de care a fost atins şi Iuda. Iar dacă mâţa trădează, de ce n-ar face-o omul, care e superior felinei? Trădarea face parte din natura umană, oricât am nega noi. Oricât ne-am dori să n-o facem, fiecare dintre noi trădează pe cineva pe parcursul vieţii. O facem aşa cum respirăm. Simplu. E o condiţie sine qua non a acestei „trestii gânditoare” pascaliene. Dacă nu putem rămâne o viaţă-ntreagă lângă părinţi, lângă soţ/soţii, cum am putea să o facem lângă un străin? Sigur, prietenia înseamnă ca acel străin să fie apropiat de tine întocmai cămăşii, de unde şi expresia „mi-am dat cămaşa dupe mine”. Dar... nimic nu durează. Nimeni nu umblă gol o viaţă întreagă. Ne acoperim cu prieteni, dar după un timp ne lepădăm de ei. Ajung să ne incomodeze, să ne agaseze. Ajung să ne ceară prea mult, iar noi le dăm prea puţin. Obosim să facem prea multe pentru alţii. Mai ales în vremurile de acum. Obosim să ne preocupăm de prieteni, să-i ascultăm la necazuri, şi să-i sprijinim. Uneori devenim invidioşi pe ei pentru că se descurcă mai bine. Pentru că au bani mai mulţi. Alteori ne sâcâie, ne deranjează. Şi, cu timpul, îi îndepărtăm de noi. Îi abandonăm. Descoperim alţii pe care-i considerăm mai buni. O perioadă. Apoi, şi ei vor avea aceeaşi soartă. Şi ei vor fi dezamăgiţi de noi, şi noi de ei.
          Cred că prieteniile dintre oameni nu rezistă datorită invidiilor care incumbă condiţia umană. Suntem mereu în competiţie, unii cu alţii, mereu vrem mai mult, şi mereu aşteptăm de la prieteni totul. Dar cred că menirea prietenilor nu este să ne dea totul, să ne ajute oricând, şi să ne aprobe necondiţionat. Un prieten nu e o bancă deschisă non-stop, şi nici o slugă. Nu e tipul pe care-l chemi să te ducă undeva cu maşina, la orice oră. Majoritatea confundăm prietenia cu slugărnicia. De aici apar fisurile, după care se instaurează, treptat, răceala.
          Nu credeţi că un prieten adevărat e ăla care vă ascultă, şi cu care vă consultaţi, într-un moment de cumpănă? Ăla care vă contrazice când vorbiţi aiureli, şi care nu e de acord să faceţi un lucru căruia lui i se pare greşit? Nu credeţi că prietenul vă poate ajuta cu bani doar atunci când are, şi când se poate lipsi de ei o perioadă? Nu credeţi că atunci când vă dă un sfat cu care nu sunteţi de acord îşi arată adevărata prietenie, pentru că nu vă lasă să faceţi o prostie? Nu e prieten ăla care vă spune că aţi greşit? Din păcate, mulţi avem alte aşteptări de la un prieten. Iar dacă ei nu sunt de acord cu noi îi îndepărtăm. Or, ei de-aia sunt prieteni, pentru a fi sinceri cu noi, pentru a ne consulta, şi pentru a ne destăinui în faţa lor când ne frământă ceva. Adevărul e greu de suportat, dar prietenul nefiind implicat emoţional vede problema altfel. Nu e pătimaş şi orbit de orgoliul stimei de sine. Or, noi vrem să ne dea dreptate mereu. O optică total greşită. În plus, mereu uităm că prietenul e un om care, ca orice om, are zile bune şi zile rele. Dar noi vrem să fie mereu prompt şi zâmbitor, gata să ne aprobe în tot ceea ce facem. Dacă nu ne aprobă sau nu ne împrumută cu bani atunci când îi cerem, nu mai e prieten.
          Am mai spus-o şi cu altă ocazie: prieteniile adevărate sunt cele înfiripate în copilărie. Atunci invidiile erau puţine iar interesele inexistente. Totul se baza pe joacă. Consolidate în timp, aceste legături devin solide, şi chiar dacă viaţa îi desparte teritorial, sufleteşte ei se regăsesc mereu alături. La maturitate e mai dificil să-ţi faci prieteni noi. Asta pentru că spiritul ludic se estompează, şi intervin „mizeriile” vieţii. Cărora nu toţi pot să le facă faţă. La maturitate avem doar amici şi colegi. Amicul e ăla cu care călătoreşti împreună o parte din drum. Atât cât ai acelaşi traseu, şi aceleaşi interese. Nu e nimic profund, nimic de suflet. Iar colegul e ăla alături de care munceşti. Fără să i te destăinui, şi fără ca el să te ajute dezinteresat. Greşesc?
Sorin Oros


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu