Muzica de fond

30 decembrie 2018

Amorfi într-o lume vie



Motto: „Vai celui care nu mai are nimic de dorit. Nu suntem fericiţi decât înainte de-a fi fericiţi” J.J.Rousseau

Să pornim de la propoziţia simplă: ne-am născut ca să trăim! Cred că nu există nimic mai simplu. Nu ne-am născut ca să strângem averi, nici ca să violăm, şi nici ca să omorâm. Iar a trăi înseamnă a simţi viaţa şi a o cunoaşte. A o înţelege. Şi cum o poţi înţelege? Învăţând. Despre ea, despre lume, despre noi, despre rău şi bine, despre dragoste şi ură, suferinţă şi... fericire. Din păcate, încă, omul nu a înţeles că... fericirea rezidă din verbul „a cunoaşte  şi nu din „a avea”. Acest cuvânt... fericire conţine informaţii despre bine, despre dragoste, despre frumos. Nu eşti... fericit când faci ceva rău, când te îmbogăţeşti, pe căi ilicite, deoarece, mereu trăieşti panicat că mascaţii sau hoţii vor năvăli peste tine-n pat, în timp ce te acuplezi cu jumătatea-ţi la fel de... nefericită. Spaimele nu produc... fericire. Stresul nu produce... fericire. Nici violul, nici jaful, şi nici furtul din banii publici sau privaţi, deopotrivă. Toţi visăm la câte ceva, adesea, cu naivitate. Apoi, pe parcurs sesizăm că dorinţele nu ni se îndeplinesc singure. E nevoie de muncă, de curaj, de perseverenţă şi, poate, de noroc. Adică de înţelegere şi cunoaştere. Înţelegând că făcând lucruri bune eşti satisfăcut sufleteşte. Cunoscând oameni valoroşi, de calitate, eşti la fel de satisfăcut. Unii înţeleg că frumuseţea vieţii constă în asta, alţii nu. Ceilalţi, mulţi, iau lucrurile facile din viaţă. Îşi procură plăceri de moment care, mai apoi, le atrag necazuri. Au... fericiri scurte. Apoi regrete uriaşe. Dar şi unii şi alţii, la un moment dat se opresc din a mai spera. Se opresc din visare. Se trezesc în plină realitate crudă şi dureroasă. Aceea a faptului că trece timpul şi că nu sunt veşnici. Şi-atunci intră într-o stare de lâncezeală nimicitoare în care nu mai fac şi nu mai speră la mare lucru. Nu mai sunt plini de viaţă, ci plini de aşteptări neîmplinite. De regrete. De dureri. De spaime. Nu mai visează să facă, ci fac totul ca într-un vis încetinit. Ne dorim toată viaţa... fericirea, iar când vine vrem altceva. Vrem altă... fericire. Mereu alta. Omul e plin de controverse şi niciun om nu seamănă cu altul. Nimeni nu poate da reţete pentru... fericire. Fiecare o are sau nu pe cea la care se raportează. Fiecare poate avea... fericirea pe care şi-o doreşte. Abia când nu ne mai dorim nimic, atunci putem vorbi despre... nefericire. Mulţi, însă, suţin că sunt... nefericiţi pentru că nu pot vedea... fericirea. Probabil sunt orbi şi hapsâni.
Cred că în viaţă ar trebui să ne dorim, în permanenţă, ceva. Asta e singura chestiune care ne poate face... fericiţi.

Sorin Oros

P.S. Am pus puncte-puncte înaintea cuvântului... fericire/nefericire deoarece îmi vine tare greu să-l folosesc. Am mai spus asta, cu altă ocazie, nu mai dezvolt aici. Oricum, nu găsiţi că sună mai realist cuvântul bucurie?

23 decembrie 2018

Graţierea şi amnistia



Motto: „Prostiei, voi i-aţi pus capac
              Prin ceea ce aţi pus la cale,
              Căci scapă chiar şi-acei ce fac
             Infracţiuni” gramaticale”
Liviu Sergiu Manolache

Din 2016 aceste două cuvinte au devenit un brand de ţară. Orice se face (sau nu se face, mai degrabă!) are ca leit motiv aceste două cuvinte.  Există un mustăcios cariat, cu aere de Don Juan tomnatic, diabolic şi mârşav, care după ce a parvenit ca Gore Pirgu şi Dinu Păturică, la un loc, se zbate să-şi salveze curul, terfelind şi călcând în picioare o ţară. Nu îl interesează nimic altceva, decât graţierea şi amnistia. S-a înconjurat de cretini, idioţi, slugarnici, analfabeţi şi impotenţi intelectual, care se fac „preş” în faţa acestui nemernic. Că se umplu de căcat până-n ochi (fără ca ei să observe, datorită limitării lor intelectuale!), nu ar fi mare bai, dar baiul e că ţara e în ruine, iar ei nu fac altceva decât să se îmbogăţească slugărindu-l pe cariat.
Aşadar, ce înseamnă graţiere şi amnistie? Graţierea este un act de clemenţă dictat din considerente social-politice, prin care Preşedintele sau Parlamentul dispune stingerea totală sau parţială a executării unei sancţiuni de drept penal, sau comutarea unei pedepse cu alta mai uşoară.
Amnistia este un act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune săvârşită.
E clar? E clar! Cariatu şi ai lui urlă mereu, pentru naivii care îi cred, că vor să facă dreptate pentru poporul chinuit care umple puşcăriile. Adică, nu pentru ei, pentru nenorociţii care stau în Parlament, ci pentru bietul popor. Pentru mine şi pentru voi, cei care citiţi. Atâta doar că nici eu şi nici voi nu avem dosare penale, nu suntem cercetaţi de D.N.A. În schimb, ei sunt, aproape toţi. Cu alte cuvinte, ei vă mint în faţă, iar voi îi credeţi. De ce? Pentru că sunteţi naivi şi proşti. Dacă n-aţi fi fost proşti eraţi peste ei, în Parlament, băgându-le Programul de Guvernare pe gât. Ăla cu care v-au prostit şi din care n-au aplicat nimic. Citiţi-l şi apoi înjuraţi-mă, nu înainte! Sunteţi proşti pentru că-l credeţi pe „Zânul Măseluţă” că de vină e Soroş, Iohannis, #Rezist, D.N.A., şi homosexualii pentru că ţara e în ruine. Dar niciunul dintre ăştia nu au promis că fac autostrăzi, spitale regionale, locuri de muncă, că taie impozite ori că veţi avea salarii decente. Înţelegeţi, proştilor? Nu! Pentru că propaganda roşie vă fute neuronii prin Antena 3. Mă rog...
Dacă nenorociţii ăştia urlă că se gândesc la amărâţii care stau prin puşcării fiind nevinovaţi, şi că amnistia şi graţierea sunt pentru popor, cum ar fi să beneficieze de ele doar poporul, nu şi politicienii? Adică să se aplice doar în cazul meu, nu şi a lui dragnea. Sau în cazul unui hoţ care a furat ca să mănânce, nu şi în cazul lui dan şova, de exemplu! Hă...? V-aţi gândiat la asta? Prostovanilor, ăştia au furat ţara până la temelie, iar acum vor să-şi dea legi ca să scape de pedepse. Cum pizda mă-sii nu puteţi pricepe acest lucru? Încercaţi să furaţi câteva miliarde şi apoi cereţi să fiţi graţiaţi, să vedeţi cine vă bagă în seamă! Graţierea şi amnistia sunt pentru elitele politice, pentru baronii care vă sug, băi, proştilor, nicidecum pentru voi. Pe voi nu vă bagă nimeni în seamă, prostovanilor!
Sorin Oros

16 decembrie 2018

Pocăiţii




Motto: „Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă” Sfântul Ioan Scărarul

Cine stăpâneşte mintea unui om deţine controlul. Cine stăpâneşte mintea mai multor oameni deţine puterea. Iar cum oamenii vor să fie puternici, să stăpânească şi să aibă belşug fac tot ceea ce pot în acest sens. Unii ajung stăpâni, alţii sclavi. Cei dintâi le speculează fricile celorlalţi cu ajutorul lui Dumnezeu. Îl folosesc pe tipul ăsta cum vor ei, în toate felurile, şi fără să-i ceară voie. Nici măcar nu-i plătesc drepturi de autor. Îl reinterpretează cum simt ei că e în avantajul lor pentru a stăpâni. Astfel, au apărut tot felul de culte religioase, de secte, desprinse toate din cea de bază, creştinismul.
Aşadar, avem penticostali, baptişti, Martorii lui Iehova, adventişti, Creştini după Evanghelie, nazarineni, Oastea Domnului, secerători, betanişti şi stilişti. Cam astea sunt cele mai importante de la noi. În lumea largă există multe alte secte sau grupări religioase, care, în România, nu au penetrat la scară largă. De exemplu: grupările indiene (Crâşna, Meditatorii Transcedentali), grupările arabe (Bahai), grupările asiatice (Moom, Sika Gakai), cei din Lumea Nouă (scientologii, Fiii păcii, Ufolatrii, Mormonii, Copiii Domnului), cei din Europa Occidentală (Armata Salvării, Metodismul, Marele Graal, Prietenii Omului, Biserica Liberă), sectele ucigaşe şi sinucigaşe (Războinicii Regelui Hristos, Templul Popoarelor (vezi Guyana, 1978), Templul Soarelui, Davidienii) sau sectele satanice (Biserica Satanismului, Biserica Luciferului, Fraternitatea albă).
Vă daţi seama câţi Dumnezei sunt pe acest glob pământesc, tot mai trist, tot mai bolnav şi tot mai toxic? Fiecare propovăduieşte altceva, după cum dictează liderii fiecărei secte. Iar adepţii nu stau tare mult pe gânduri ca să judece dacă poate fi adevărat sau e doar o bazaconie. Unii îşi urmează liderul (pastorul) până la moarte. La moartea impusă. E clar că asta nu mai e credinţă, ci fanatism religios în stare pură. Nu dezbat doctrinele acestor secte, le găsiţi uşor pe Google, dacă sunteţi interesaţi. Vreau doar să vă spun că nu sunt lucruri normale, curate. Adevărul nu-l deţine nimeni, nici penticostalii, nici Fiii Păcii, nici Marele Graal şi nici ortodocşii. Nici catolicii şi nici adventiştii. Fiecare deţine adevărul din perspectiva religioasă a doctrinei sale, nu pe cel absolut. Pentru unii nu există duh, pentru alţii nu există spirit. Pentru satanişti nu există Dumnezeu. Dar adevărul, cred eu, e că pentru mulţi nu există minte. E adevărul meu, în care cred. Şi mai cred că Dumnezeu e unul singur. Sectele nu fac altceva decât să se bată pentru acesta, pentru a-l înregimenta în oastea lor. Şi pentru că, logic, nu reuşesc îşi îndreaptă atenţia către pământeni. Îi racolează pe oameni pentru că pe Dumnezeu nu-l pot băga în echipa lor. Stau ore-ntregi pe străzi, cu pliante, şi încearcă să-i convingă pe oameni că nu se ştiu ruga, ori că-i aşteaptă Dracul la cotitură dacă nu se leapădă de credinţa lor, cât mai iute, pentru a trece în tabăra Dumnezeului lor. Oare dac-ar munci, în acest timp, i-ar bate Dumnezeul din tabăra adversă? Alţii sună pe la uşi, cu acelaşi scop. Taman când să-ţi încaleci soţia, s-o penetrezi dumnezeieşte îţi sună doi la uşă să te cheme-n echipa lor de învingători. Ai două variante: ori să-i penetrezi pe ei, în gură, ori să te gândeşti că Dumnezeu a considerat că nu e momentul pentru acuplare întru iubire, şi ţi-a trimis doi soli. Ideea e următoarea: de ce doar pocăiţii racolează oameni pentru a-i duce în tabăra lor? Ortodocşii nu o fac, nici reformaţii şi nici catolicii. Şi-apoi, pocăiţii nu sunt nici pe departe sfinţii sfinţilor! Sunt doar nişte oameni, ca oricare alţii. Iar printre ei, mulţi farisei. Am cunoscut o baptistă care era regina sexului, o penticostală măritată care „murea” după mătărânga aproapelui întâlnit pe drumul vieţii, şi mulţi bărbaţi pocăiţi care-şi clăteau grumazul cu alcool. Nu îi judec, ştiu doar că pocăiţii susţin că nu beau şi că nu au voie să comită adulter. Şi nu e nicio problemă că fac aceste lucruri... lumeşti, dar atunci nu pot să-mi sune la uşă ca să mă cheme în lumea lor impecabilă, fără păcate, fără greşeală, fără impostură. Prefer lumea mea, cu păcate, cu alcool, cu femei şi cu orgii, dar sinceră. Şi cu lucruri asumate.
Aşadar, lăudat fie Isus! În veci, Amin!

Sorin Oros

P.S. 1 E bine de reţinut că pe lângă toate aceste secte mai există şi grupări dizidente, desprinse din Baptişti – 12 grupări, printre care: Baptiştii vechi, Baptiştii Liberi, Baptiştii Cufundători şi Baptiştii Femeilor Mironosiţe, din Adventişti – două grupări: Adventiştii reformişti si Profeţii noi, şi din Penticostali – şapte grupări: Creştinii Botezaţi cu Duhul Sfânt, Ucenicii Domnului, Penticostalii de ziua a şaptea, Universaliştii, Penticostalii negri (Al treisprezecelea Apostol), Creştinii Liberi şi Biserica Nouapostolică.
P.S. 2 Ca un detaliu picant, Martorii lui Iehova sunt destul de cruzi şi pretind că ştiu data exactă când va veni Isus, pentru a doua oară, pe pământ. Doar ei ştiu asta, reţineţi! Nici Papa de la Roma nu ştie, nici Patriarhul nostru ÎntâiStătătorşiBiruitorPoleitînAur şi nici vreun alt guru de pretutindeni. Cine vrea să afle, ţuşti!, în sânul martorilor... sau ale martorelor!

9 decembrie 2018

Invidia dintre Carpaţi



Motto: „Nu înălţimile sunt cele care atrag trăsnetul?” Maruca Cantacuzino

Pronumele personal „eu” la vorbitorii de limbă română este prea puţin folosit la forma plurală „noi”. Fiecare face singur şi fiecare crede că este cel mai bun, şi că nu are nevoie de sprijin. Fiecare este cel mai deştept, şi fiecare ştie tot despre toate. Este evident că mai mult de jumătate dintre ei dau chix dând vina pe oricine altcineva, şi mai puţin pe ei înşişi. De vină e Guvernul cu taxe şi impozite uriaşe (aici au dreptate!), de vină sunt asociaţii, furnizorii, debitorii, vacanţa de vară, canicula sau furtuna, vadul rău, incompetenţa angajaţilor ori fiţele clienţilor. Ei toţi, în afară de el, managerul. Patronul. Liderul.
Mai sunt, însă, şi unii care reuşesc. Probabil, au noroc şi minte. Ei bine, când aceştia ajung sus, pe culme, încep să aibă probleme. Probleme pe care nu le aveau când erau la grămadă, cu ceilalţi. Încep şicanele, atacurile şi bârfele. Sunt loviţi din toate părţile, inclusiv de prieteni. Aici apare invidia. Ne e ciudă pe prietenul nostru că a reuşit să facă o treabă bună trecând peste obstacole. Nu ne convine că e el şi nu noi. Ne roade pe dinăuntru că el a reuşit, iar noi am rămas la grămadă. Iar asta a valabil în absolut orice domeniu: comerţ, literatură, artă, muzică, sport, agricultură, în orice vreţi voi. Cum se ridică unul, cum e lovit de toţi! Se iscă trăsnete şi se abat asupra lui doar pentru că e sus, la înălţime. Toţi îi recunosc meritele, însă apare conjuncţia „dar” prevestitoare de argumente invidioase. „E mare actor, dar e curvar şi beţiv”! „Mare scriitor, dar calcă pe cadavre”! „Mare fotbalist, dar e prost”! „Frumoasă fermă şi-a făcut, dar cu fonduri europene”! „Cântă superb, dar n-are şcoală”! Măi, oameni buni, şi ăia din grămadă, ăia care se zbat să facă ceva, să iasă în faţă, să urce pe culmile gloriei, şi ăia sunt curvari, beţivi, proşti, fără şcoală, şi ăia calcă pe cadavre sau accesează fonduri europene. Doar că... fiind la grămadă nu interesează pe nimeni ce fac ei sau cum sunt. De-abia când ies din rând sunt observaţi, iar artileria glisează înspre ei. Chiar credeţi că este om fără niciun păcat? Omul perfect nu există. Toţi avem „schelete în dulap”, însă unii mai au şi inteligenţă, perseverenţă, cultură, noroc, fler şi sunt buni manageri. Unii ajung pe culmi, alţii se mulţumesc să nu facă efort şi să rămână jos, la poalele muntelui. Dar vor aceleaşi privilegii pe care le au cei din vârf. Iar dacă nu le primesc, atacă. Inventează şi denigrează. În loc să lupte şi să muncească, ei vorbesc. De obicei, aceştia rămân cu vorbele, iar cei din vârf se bucură de panorama înălţimilor. Şi la propriu şi la figurat.
Sorin Oros



2 decembrie 2018

Deliciu sau supliciu?




Motto: “O femeie fără sâni e ca un pat fără perne” Anatole France

Mi se pare răutăcioasă, misogină şi exagerată remarca scriitorului francez, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui intelectual. Dar ştim cu toţii că nu există bărbatul perfect, că în secolul al XIX lea femeile nu îşi câştigaseră dreptul deplin de a fi considerate egale cu bărbaţii şi că societatea franceză de atunci era la apusul unei perioade în care femeia era doar o curtezană frivolă, pregătită să-şi deschidă cracii în faţa bărbaţilor, mai mult sau mai puţin rafinaţi. Ori, poate că omul era, pur şi simplu, obsedat de ţâţe ca mulţi bărbaţi din toate secolele, de pe întreg globul pământesc. Sau, poate, era doar cinic.
Din perspectiva unei misandre am putea spune că un bărbat cu o puţă mică e ca o puşcă fără gloanţe. Dar niciuna dintre aceste două axiome nu relevă adevărul. Să le luăm pe rând…
Un pat fără perne! Dar nu sunt destui oameni care dorm fără pernă la cap? Sunt. Sunt oameni care dorm în picioare, pe scaune, pe câmp, cu capul pe mese, deci perna nu e necesară pentru toată lumea. Iar ăia care dorm în Parlamentul ţării au perne la cap? Mai corect, au ei cap?
Puşca fără gloanţe! Dacă un om vă ameninţă cu o puşcă nu ridicaţi mâinile în sus? Nu ştiţi dacă are sau nu gloanţe, dar spaima există. Apoi, dacă-ţi trage o puşcă-n cap nu te imobilizează? E necesar să-ţi bage şi trei gloanţe-n piept? Nu e. Deci şi patul fără perne, şi puşca fără gloanţe dau acelaşi rezultat: somn şi spaimă. Ele există şi pot fi folosite aşa cum sunt. Oamenii sunt diferiţi iar gusturile, opţiunile ori pasiunile lor sunt la fel de diferite. Deşi bărbaţii adoră ţâţele femeilor, există şi bărbaţi care adoră… femeia, aşa cum e ea. Cu ţâţe sau fără, frumoasă sau nu, grasă ori silfidă, ei o adoră pentru că sunt preocupaţi de ceea ce au descoperit nedescoperind… ţâţele, ci femeia din interior. Ei preferă, ceea ce este în spatele ţâţelor, în spatele ţesutului adipos, ori în spatele trăsăturilor faciale. Au descoperit partenerul de convieţuire şi nu doar pe cel de făcut sex. Deşi contează, ţâţele unei femei nu-i garantează posesoarei că bărbatul o va iubi o viaţă şi nu va mai mozoli alte sfârcuri. Va mozoli, garantat, fie că femeia lui are sau n-are ţâţe. Bărbatul nu e infidel pentru că iubita lui are ţâţele cât pruna, el e infidel pentru că mereu caută o “prună” nouă. Aşa este el creat, nu se poate schimba. Cele care şi-au băgat silicoane sunt sigure că iubiţii lor nu şi-au plimbat limba alene pe alte sfârcuri? Un bărbat nu poate fi ţinut la curul unei femei, orice ar face aceasta. Cu ţâţe mari sau cu ţâţe mici, cu vagine fierbinţi sau reci, bărbatul va căuta mereu… femei noi. Asta e tot. Restul e despicarea firului de păr în patru, pentru a ajunge la acelaşi răspuns.
Mai există şi reversul acestui aspect… mamar! Sânii care sunt nu doar perna patului, ci însuşi patul. Sânii uriaşi, ieşiţi din… orbitele sutienului, sânii cât lebeniţa. Sunt apetisanţi, desigur, dar nici bărbatul şi nici femeia care-i poartă nu se simt în Paradis. Din deliciu devine supliciu. Nicoleta Luciu, Simona Halep şi alte femei blagoslovite de Mama Natură pot confirma asta. Simona s-a operat pentru a-şi micşora uriaşii sâni care o încurcau vizibil în mânuirea rachetei. Deci nu e o mare bucurie să ai ţâţele cât casa! Dacă ai, în schimb, creierul mobilat, reuşeşti să te bucuri mai mult de viaţă, şi poţi compensa lipsa… pernelor cu dormitul într-un hamac. Ceea ce e mult mai fascinant pentru unii, pentru cei care nu trăiesc în comoditate şi în nişte standarde uniformizate.
Sorin Oros

25 noiembrie 2018

Nunţile moderne



Motto: „Căsătoria este pentru noi; nunta a fost făcută pentru ceilalţi” Kim Rhodes

        Acum că s-a terminat referendumul lui Peşte şi se poate căsători oricine cu oricine care-şi împărtăşeşte reciproc amoarea, o să dezbat subiectul nunţii. A nunţilor din zilele noastre. Moderne. Emancipate. Ultrasofisticate. C-aşa-i moda!
          Pe vremuri nunţile se făceau în şură sau în curtea casei mirelui. Se tăiau porci, găini sau raţe, se preparau, se stropeau cu pălincă şi vin, trei ţigani frecau arcuşul, oamenii jucau, unii se îmbătau, dădeau cadouri de casă nouă şi dimineaţa plecau la gospodăriile lor. Aşa era atunci. Simplu. Acum lumea a evoluat. Au apărut nunţile sofisticate. Nunţile de imagine. De fapt, acum totul e doar imagine. Inclusiv iubirea. De aceea, poate, căsniciile durează atât de puţin. Dar ce contează acest aspect câtă vreme la nunta ta, telefoanele mobile şi aparatele foto nu ratau nicio secundă din... imaginea nunţii! Să le luăm pe rând...
          La început primeşti o invitaţie, în proporţie de 90% kitsch-oasă şi cu un text idiot, care te anunţă data şi locul nunţii. Nişte bănuţi buni deja îi sar mirelui din buzunar. La data nunţii ajungi la local, iar acolo, pentru o clipă, ai impresia că ai aterizat într-un tărâm de basm: scaunele şi mesele sunt îmbrăcate, la fel de kitsch-os, cu tot felul de cearşafuri, cu fundiţe şi panglici (nu pamblici, băi, ministre eşuat!), baloane ori aranjamente florale care te trimit la „Alice în ţara minunilor”. Tot harnaşamentul ăsta l-a mai izbăvit pe mire de nişte lei. Noi. Iar noi ne revenim din şoc ciocnind paharul de şampanie de la intrare, cu persoanele, de obicei, străine care dau să intre. Asta pentru că mirii&naşii&socrii nu se află încă la nuntă, deşi ora începerii evenimentului  major din viaţa lor a trecut de mult. Dar conform modernismului modei (!!!) mirii&company trebuie să-şi facă apariţia doar după ce invitaţii au sosit, cu toţii. Până atunci invitaţii se delectează cu aperitivul. Evident că şi-ăsta e modern! Nu mai prinzi un şniţel, o chitfea, nişte salam de vară târzie, o brânzică de viţică, simplă, gogoşari, roşii, chestii româneşti. Acum sunt rulade de carne cu spanac spaniolo-elen, piepţi de pui ungureşti în fulgi de porumb nemţeşti, brânză verde, roz sau albastră, cu chimicale cosmopolite, cinci icre nordice pe-un triunghi de pâine turcească uscată, 15 grame de salam de brontozaur tras în gem de fructe de pădurice, loco, două roşii pitice cu gust de magazin, trei măsline cipriote scofâlcite, ceva muguri de ridichi, soia şi-alte verdeţuri neidentificate, chipsuri de ţelină cu dulceaţă amară, creveţi constrânşi în inele de ceapă puturoasă şi alte bazaconii greu comestibile. Nimic nu e tradiţional, autohton. Toate aceste invenţii sunt aduse din Europa, din societăţile mai selecte. Dac-am văzut aşa ceva la Paris şi Berlin, le implementăm iute şi-n Urlaţi, Băicoi sau Pucioasa! Baiul e că ăia nu toarnă pălincă-n maţe şi-atunci le-ajunge un fulg de porumbel, o icră şi două frunze. Dar românul, după patru-cinci păhărele de zeamă de prunişoare se „fezandează” uşor. Pe când începe dansul are deja mânecile suflecate, cravata abandonată în supa de tăieţei, şi broboane de transpiraţie pe fruntea-i gândită şi pe la subţiorile păroase. Dansul începe cu... dansul mirilor, evident! Care se ridică timizi, de parc-ar avea crampe, şi învăluiţi într-un nor de fum care le-acoperă stângăciile coregrafice se străduiesc să arate invitaţilor pentru ce au plătit coregrafa cu două luni înainte de nuntă. Mişcări sofisticate, stinghere, eşuate, acoperite de fumul izbăvitor şi de aplauzele încurajatoare ale invitaţilor binevoitori. Valsul clasic este cel mai uşor de învăţat şi cel mai simplu, dar toată lumea vrea ceva inedit şi spectaculos. De obicei, singurele impresionate de dansul mirilor sunt fetiţele din sală. În cele din urmă, ringul de dans se umple, nuntaşii se simt bine, dar trag cu ochiul obsesiv spre chelnerii care aduc friptura. Se simt instabili emoţional şi fizic după pălinca turnată peste două frunze şi-o brânză roz. Vor carne, ca să aibă o bază în stomac. Iar aceasta apare... dar nu e friptura tradiţională de porc de coteţ, ci un rulou de curcan, posibil mexican, cu un sos incert şi cu trei fire de praz oltenesc tăiate artistic şi spiralate. Nu e pe gustul tău, dar ciopârţeşti curcanul măcar atât cât să nu-ţi pierzi echilibrul. Tulburat şi tulburel aştepţi felul următor cu priviri de căprioară hăituită de ogarii afgani. În acest timp formaţia angajată cu buna dispoziţie prestează de parc-ar fi pe Naţional Arena. Tare şi ţipător, mai ales dacă solista n-a dormit bine seara trecută. Când apare mâncarea îţi spui că orice-ar fi o mănânci, dar, de data asta deşi îţi place, nu te poţi sătura cu trei feliuţe de carne, subţiri ca foiţa de ziar, cu un sos colorat straniu şi c-o jumătate de cartof copt cu trei fire de rozmarin. Nu-ţi mai rămâne decât să pui darul în fanta cutiei de carton românesc şi să te duci acasă ca să mănânci. Asta pentru că sarmalele apar spre dimineaţă când deja 80% dintre nuntaşi dorm în paturile lor. Pentru mine, cel puţin, e deja o tradiţie ca după o nuntă să merg acasă şi să mănânc. Şi asta nu pentru că aş fi extrem de pretenţios la preferinţele culinare, ci pentru că sunt român şi aş vrea să halesc mâncare românească, tradiţională, şi nu frunzele sau icrele spaniolilor, italienilor, nemţilor sau olandezilor. Şi nu mor nici după brânzeturile franţuzeşti, mucegăite şi colorate cu tot felul de pigmenţi rămaşi de pe vremea lui Matisse. Sunt limitat? Posibil... dar snob niciodată!
          Deşi sunt pline de fast, nunţile moderne nu sunt decât mici spectacole eşuate, în care ne expunem emanciparea, snobismul şi, adesa, prostul gust. Păcat!
Sorin Oros

18 noiembrie 2018

De ce trăim?




Motto: „Omul care a trăit cel mai mult nu e acela care a depănat cel mai mare număr de ani, ci acela care a simţit cel mai mult viaţa” J.J.Rousseau

        Sunt convins că mulţi dintre voi v-aţi pus această întrebare, de-a lungul vieţii. Şi, majoritatea, aţi găsit răspunsul corect. Cred asta datorită faptului că un om prost, un om limitat nu-şi pune întrebări existenţiale. El, de fapt, nu-şi pune niciun fel de întrebări. El doar trăieşte. Mă rog, aşa crede el. Viaţa, pentru el, înseamnă să fie mereu cu maţul plin. Şi cu băşica udului, aşişderea. Să aibă mâncare şi băutură. Să adune averi uriaşe, mai multe case şi mai multe maşini. De parcă le-ar putea folosi deodată. Dar dacă le are, orgoliul lui este satisfăcut şi e mândru când lumea îl priveşte cu invidie. E mândru când îi vede pe alţii, mai proşti şi mai sărmani decât el că îl privesc ca pe o mare personalitate. E mândru când e băgat în seamă de comunitate, când i se cere sfatul sau ajutorul. Sfaturi dă, cu mărinimie, ajutoare, doar cu parcimonie. Nu citeşte, nu e un om cultivat. Ştie tot, în aparenţă, dar nimic, în esenţă. E bădăran şi mitocan, dar se ascunde sub masca opulenţei. Pentru el viaţa  înseamnă să ai cât mai multe bunuri şi cât mai mulţi arginţi. Să fii ţanţoş pe stradă şi să te salute toată lumea, ca pe o vedetă. Să te mai invite câte-o televiziune ca să-ţi dai cu părerea despre politică şi mersul ţării. Că la aşa ceva ne pricepem toţi. Să rezolvi orice problemă, cu bani şi cu intervenţii. Să te bagi în faţă. Să ai tupeu. Şi să nu ai timp să te întrebi de ce trăim... Ăştia, clar că trăiesc degeaba. Pentru ei viaţa nu este o lecţie, un traseu al cunoaşterii, ci, exclusiv, un timp al desfătării superficiale. Pot trăi şi o sută de ani că tot nu vor afla de ce s-au născut şi ce a însemnat viaţa pentru ei. Nu vor realiza nimic măreţ în viaţă şi vor muri disperaţi şi cu sufletul gol.
          Cei care-şi pun întrebări existenţiale sunt total opuşi primilor. Nu-şi fac un ţel din a-şi burduşi burdihanele, ci caută mereu hrană pentru suflet şi pentru spirit. Caută, cercetează, se întreabă. Caută bucurii şi dau de suferinţă şi durere, dar nu clachează. Trec peste ele îmbogăţiţi şi merg înainte. Învaţă şi descoperă ceva în orice. Sunt pregătiţi să asimileze şi nu închid uşa cunoaşterii. Un fluture poate însemna ceea ce înseamnă pentru ăla din prima categorie o maşină de lux. Şi chiar dacă mor la 60 de ani ştiu de ce au venit pe lume şi trăiesc intens viaţa. O simt şi se bucură de ea. Au răspunsuri la întrebările vieţii şi sunt liniştiţi. Au parcurs bucata lor de drum cu folos. Nu au nevoie nici de bani mulţi, nici de încă 40 de ani pentru a înţelege că viaţa e un dar, iar darurile trebuie preţuite. Înţeleg că poţi să ai toţi banii din lume, dar dacă nu ai linişte sufletească, înţelegere, sănătate şi un spirit cultivat şi liber, nu ai nimic. Cu bani nu poţi să cumperi nimic din toate astea. Astea sunt chestiuni imateriale, ceea ce, parţial, este şi viaţa.
          Viaţa e un abur, o spumă, o adiere. Cam cât credeţi că ar putea costa un kilogram de abur sau zece adieri de vânt?

Sorin Oros


11 noiembrie 2018

Arta căsniciei reuşite




Motto: „ Căsnicia înseamnă un an de intensă ardere pasională, apoi zece ani de cenuşă” G. T. de Lampedusa

      




Iubirea e o boare. O adiere care-ţi fâlfâie prin stomac. O rază de soare care te orbeşte. Un val înspumat care te răvăşeşte. E un gând. Sau o rugă. E durere. Şi pasiune. Oricum, nu e nimic palpabil. O simţi, o ai, dar nu e. Paradoxal! Poate de aceea e cel mai complex sentiment, pentru că le are pe toate: pasiune, elan, bucurie, durere, frământări, naivitate, speranţă, greutăţi, zâmbet şi lacrimă. Nimeni nu ştie când vine, dar se cam ştie când ajunge la răscruce. În general, e o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. Dacă atunci ştim cum să acţionăm şi o îndrumăm pe drumul cel bun salvăm relaţia şi mergem mai departe şi mai sudaţi. Dacă o îndrumăm pe drumul greşit, ruptura va apărea, în curând, fără nicio excepţie. La acea răscruce avem de ales între drumul pietruit şi drumul asfaltat. Pe drumul de piatră trebuie să facem compromisuri, să acceptăm faptul că putem cădea, că va trebui să ocolim gropile şi că e obligatoriu să-l aşteptăm pe partenerul care va rămâne în urmă. Să-l ridicăm, să-l ştergem de praf şi să fim mereu alături de el. Pe drumul asfaltat vor alerga amândoi, fără griji, fără obstacole şi fără teama vreunui pericol. Va fi o competiţie având ca miză locul unu. Aici sunt orgolii, sunt răutăţi şi multă durere. Vor alerga amândoi până la epuizare, punându-şi piedici ori de câte ori vor avea ocazia. Pe drumul pietruit cei doi se vor opri, se vor odihni şi vor COMUNICA. Au timp să râdă şi să se bucure de călătorie. Pe drumul asfaltat nimeni nu face pauză, nimeni nu râde. Încrâncenarea şi disperarea sunt cuvintele călăuzitoare. Cei care aleragă pe asfalt nu au timp să se vadă, să COMUNICE. Trag doar cu coada ochiului pentru a se asigura că celălalt a rămas mult în urmă. Ruptura apare inevitabil atâta timp cât cei doi, deşi pe acelaşi drum, sunt la distanţă unul de altul. E destul de simplu, nu? Din vorbe e simplu, mai dificilă e aplicarea practică. Pentru asta e nevoie de COMUNICARE, de lipsa orgoliului. Am mai spus asta, orgoliul într-o relaţie înseamnă moartea acesteia. Cei care se iubesc nu trebuie să fie într-o competiţie, ci să formeze o echipă, să fie doi în unul. Niciodată, niciunul dintre cei doi nu va fi mereu invincibil. Va claca la un moment dat. Rostul partenerului de drum este să-l ridice, să-l panseze şi să-l aştepte să poată alerga din nou. Alături şi nu separat. Şi să nu credeţi cumva că bărbatul e mereu în faţă. Nici vorbă. Sau dacă e, ori vrea neapărat să fie, acesta aleargă, negreşit,  pe drumul asfaltat. Alege calea facilă. Nu vrea complicaţii pentru că el însuşi este facil, este uşor. Nu are profunzime în sentimente şi fuge de greutăţi. Or, iubirea nu înseamnă doar bucurii şi sex. Iubirea reală, profundă e plină de durere şi de greutăţi. Altfel e doar un foc de paie, un artificiu care se înalţă, străluceşte apoi cade vertiginos. Iubirea solidă, consistentă şi sănătoasă nu există fără greutăţi. Ea e de găsit pe drumul de piatră, evident. Pe asfalt e doar o iluzie a iubirii. Funcţionează maximum trei ani. Suficient cât să se nască prunci care, în curând, vor trăi într-o familie separată. Asta pentru că părinţii lor nu au fost pregătiţi să alerge alături, ci au trăit doar cu iluzia parteneriatului. Ce e mai trist e că iluziile dau naştere unor vieţi cât se poate de reale, care vor întreba mereu: „unde e tata?” sau „unde e mama?”. Decât să alergăm pe asfalt şi să mărim distanţa dintre noi nu mai bine ne-am chinui, umăr la umăr, pe drumul prăfos şi plin de gropi al vieţii? Alături, chinul devine o bucurie, o împlinire sufletească. Mă rog, posibil să fie greu de înţeles... Pentru unii.


Sorin Oros

4 noiembrie 2018

Visează cu luciditate




Motto: „Câtă vreme eşti susceptibil de o bucurie, te poţi aştepta la cea mai mare durere” Veronica Micle

Visarea cu ochii deschişi este cel mai frumos moment de relaxare sufletească. Deşi sufletul nu este un organ palpabil, vizibil, ca şi rinichiul, splina sau ficatul el există. Este esenţa imaterială a unei fiinţe, a unui om. Unii spun că ar cântări 21 de grame, dar, mai recent, alţii au afirmat că el are doar 0,01 grame, că e format din substanţe cuantice şi că esenţa lui se află în nişte microtubuli din creier. Mă rog, există aici o contradicţie, dar cred că e treaba oamenilor de ştiinţă să o rezolve. Şi-anume, dacă sufletul este imaterial el nu poate cântări nimic deoarece nu este materie. În fine, omenirea are multe întrebări fără răspunsuri încă.
Dar să lăsăm sufletul şi să trecem la minte. Pentru că de aşa ceva e nevoie pentru a fi lucid, pentru a judeca drept. Creierul e ceva material, deci, indubitabil, există. Greutatea lui variază între 1,2 kg şi 1,5 kg. Aşadar, este un organ care trebuie folosit. Şi chiar asta fac aproape toţi oamenii, în afara celor care votează cu P.S.D. Ăştia ori au doar 0,5 kg de creier, ori nu-l folosesc. Dar trecem peste votanţii „ciumei roşii” pentru că ei, oricum, nu sunt susceptibili de bucurii, nu aşteaptă nimic în afara ajutoarelor sociale, deci, ei, practic, nu există în acest context. Oamenii normali, însă, se întâlnesc în viaţă cu nenumărate dileme. Visează şi îşi fac planuri, se îndrăgostesc sau speră să li se întâmple ceva frumos, ceva ce îşi doresc. În aceste situaţii mulţi îşi pierd luciditatea, fiind acaparaţi mental de visul lor. De dorinţa lor. Le-am putea spune aerieni, deşi nu zboară. Doar gândurile lor zboară, uneori, fără nicio legătură cu realitatea. Au, însă, legătură cu sufletul lor, cu ceea ce simt. Iar atunci când sufletul pune stăpânire pe minte sunt şanse mari ca totul să o ia razna. De aceea e important ca în orice situaţie să ne folosim raţiunea, să judecăm logic. Să nu ne lăsăm pradă fanteziilor sufleteşti, care nu prea au legătură cu logica, cu luciditatea. Sperând şi visând mereu să ni se întâmple ceva frumos ne putem trezi cu o dezamăgire cruntă. Care, luându-ne pe nepregătite va crea haos şi durere în minte şi-n suflet, deopotrivă. Mulţi clachează în urma unui asemenea dezastru şi-şi pierd încrederea în oameni şi-n ei înşişi. Li se amestecă logica şi simţămintele şi eşuează, adesea, tragic. De aceea e bine să-l mai răsfoim pe Horaţiu, poetul latin şi să reţinem cuvintele lui: „Este o măsură în toate şi limite bine trasate”.
Sorin Oros

30 octombrie 2018

Dispăreţi, dracului, odată!



Motto: „Un popor care alege politicieni corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice” George Orwell

        Băi, jigodiilor! Băi, criminalilor! Băi, inculţilor! Băi, oameni fără inimi! Băi, canaliilor! Să vă fie ruşine! Să vă dea Dumnezeu să suferiţi ca şi ei! Să vă dea Dumnezeu infecţii şi bube purulente! Să vă dea Dumnezeu dureri şi urgii interminabile!
          Vreau să vă ardă copiii! Vreau să-i internaţi cu oreon sau gripă şi să-i externaţi între patru scânduri! Vreau să vă văd rânjind şi făcând glume anoste la coşciugurile progeniturilor! Vreau să vă văd închişi pe viaţă şi eu să vă fiu gardian. Vreau să muriţi, cu toţii, incapabililor! Hoţilor! Mincinoşilor! Prostovanilor! Ţoapelor! Slugilor! Oameni fără morală, fără carte, fără suflet şi fără Dumnezeu!
          Au trecut trei ani de la tragedia din Colectiv. Ce aţi făcut în acest timp, hoţilor? Ce aţi promis înainte de alegeri, mincinoşilor? Ce aţi făcut cu ţara asta şi cu oamenii săi, infractorilor cu gulere albe?
Trei ani de când au murit arşi şi asfixiaţi cu fum 26 de tineri. Trei ani de când au mai murit alţi 38 de tineri în spitalele manageriate de voi şi-ai voştri! Băi, voi înţelegeţi ce spun? Pricepeţi limba română? 38 de oameni au murit din cauza voastră, băi, criminalilor! Adică mai mulţi decât cei care n-au  mai putut să iasă pe picioarele lor din club.
Ce aţi făcut voi în aceşti trei ani, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple niciodată, în ţara pe care o păstoriţi? Aud? Mai tare, băi, călăilor! Urlaţi mai tare să vă audă Dumnezeu! Dumnezeul mamelor voastre! Ce ai făcut liviu dragnea, în afara faptului de a schimba guverne, şi de a te zbate să dai ordonanţe care să te scape de puşcărie? Ce ai făcut fireo, în afara faptului de a-i spune Simonei Halep că a venit în ţara „voastră” şi de a-ţi scoate paloşul la dragnea, cel cu care ai pornit la drum? Ce ai făcut, dăncilo în afară de a emite bâlbe, elucubraţii, onomatopee şi gafe, de a râde tâmp şi de a minţi Parlamentul European? Ce ai făcut tudorele, în afară de a-ţi pregăti postul de notar pentru atunci când dragnea îţi va da un şut în cur? Ce ai făcut tăricene, în afară de a te căsători a şasea/şaptea/opta oară cu o felină iubitoare de berbanţi şarmanţi la apogeu, cu băşinile-n buza găozului decrepit? Ce ai făcut, da, Iohannis, după ce „lumea bună” şi-a pus speranţa-n tine? I-ai dezamăgit, doar atât... Ce a făcut prostul ăla de andruşcă, gâgă de Moldova, olguţa cu sticluţa, vâlcov, paul stănescu cu Căcâna lui, „omul-mitralieră”, teodorovici finanţistul sau sorina pintea – „duamna” de la Sănătate? Ce aţi făcut, băi, în aceşti ani? Ce ai făcut ca să previi încă un Colectiv, nene Arafat, care eşti sfătos la tv, dar accepţi funcţii de la psd? Câte spitale aţi făcut, băi, hahalerelor? Câţi aţi băgat la puşcărie pentru corupţie, băi, loazelor? Câţi ani trebuie să treacă până la o sentinţă, până aflăm cine a greşit la Colectiv? De ce sunt liberi cei care au dat avizul de funcţionare al clubului? De ce sunteţi liberi voi, cei care îi acoperiţi? De ce mai respiraţi aerul acestui pământ?
Să vă fie ruşine, să dea Dumnezeu să plătiţi pentru tot ce aţi făcut (sau n-aţi făcut!), şi să vă fută Dracul! Uneori simt nevoie de a omorî pe cineva... metaforic. Sunt conştient şi lucid, şi înţeleg că asta nu se va întâmpla niciodată. Dar eu simt... Sunt liber s-o fac alături de cei care simt la fel. Şi care, probabil, vor muri infectaţi, în viitor, în spitalele ţării păstorite de voi. Cât căcat e în jurul nostru...!

Sorin Oros



28 octombrie 2018

Plictiseala


                                   

Motto: „Omul urâşte plictiseala din acelaşi motiv pentru care urăşte moartea, adică non-existenţa” Giacomo Leopardi

       


Când aud oameni, mai ales tineri, care spun că se plictisesc devin trist. Desigur, plictiseala face parte din viaţă, există situaţii plictisitoare, dar nu poţi afirma că te plictiseşti nefăcând nimic. Înseamnă că nu trăieşti, că nu ştii ce să faci, nu ştii cu ce să-ţi ocupi timpul alocat propriei existenţe pe acest pământ. Te poţi plictisi în timpul unui spectacol de teatru prost, anost, un spectacol liniar în care nu se întâmplă nimic înafară de o vorbărie goală şi preţioasă, dar fără nicio stare. Te plictiseşti vizionând un film slab din care nu pricepi nimic. Te mai poţi plictisi participând la o discuţie cu nişte interlocutori care nu au nimic de spus. Care vorbesc discuţii, cum zic şmecherii. Dar când eşti tu cu tine însuţi cum să te plictiseşti? Cele mai importante lucruri, omul le face singur. Se naşte, gândeşte şi moare singur. Cele mai personale, mai corect spus. E drept, mulţi se nasc şi mor, dar puţini gândesc. Mai ales singuri. Ăştia, pesemne, sunt cei care afirmă că se plictisesc în viaţă. Pentru că dacă gândeşti, această activitate îţi ocupă tot timpul... liber. Nu ai timp de plictiseală dacă-ţi pui întrebări despre tine, despre viaţă, despre lume. Nu ai timp să te plictiseşti dacă, atunci când eşti singur, citeşti o carte. Afli lucruri noi şi-ţi dezvolţi imaginaţia. Îţi îmbogăţeşti cultura. Înveţi cuvinte pe care le poţi folosi într-o discuţie pentru a nu fi plictisitor pentru alţii. Poţi argumenta orice afirmaţie cu ajutorul informaţiei. Poţi participa la dialog, ai instrumentul implicării.
La fel, nu te poţi plictisi dacă te uiţi la un documentar despre animale, plante, ştiinţă, ori la unul istoric, despre războaiele lumii sau despre specialităţile culinare din Tadjikistan sau Vietnam. Fiecare cu pasiunea lui, evident, dar acum există informaţii pentru oricine, despre orice. Nu trebuie decât să fim interesaţi de ceva. Să gândim. Şi să trăim.
Din păcate, foarte mulţi oameni doar se nasc şi mor. Iar în etapa de mijloc se plictisesc. Se plictisesc trăind. Am mai spus asta, pentru mulţi e un chin să trăiască. Cel mai bun exemplu e tanti Viorica Vasilica, Primul Ministru al ţării. Asta se plictiseşte de atâta muncă. Un caz unic. E în priză 24 de ore pe zi, şi nu mai are timp pentru ea. „Decât” pentru ţară. Citeşte, cu bâlbe, discursurile scrise de alţii şi vizitează ţările impuse de Padrone Livione. Că n-are exerciţiul lecturii se vede din avion, dar nici prea multe cuvinte nu cunoaşte. Vocabularul muierii e sărăcan, ca amărâţii ei compatrioţi, care-o duc de pe-o zi pe alta. Apropiaţii au dezvăluit că plânge zilnic. Sărmana. Credeţi că nu e plictisitor să citeşti zilnic vorbele scrise de alţii, fără să le înţelegi, măcar? Dar ea mai are şanse să se salveze intrând la puşcărie. Motive există. Acolo se fac cursuri de croşetat, poate face cipcă, integrame ori poate citi reviste de modă. Ar ajuta-o! Şi, astfel, ar scăpa de plictiseală, iar noi de aberaţii. Problema e cu restul celor care se plictisesc şi n-au şansa Vioricăi. Pentru ăştia singura soluţie ar fi să dea ortul popii cât mai repede. Ar scăpa de îngrozitorul chin al trăirii propriei vieţi unice, irepetabile şi deloc plictisitoare.
Sper că nu v-am plictisit!

Sorin Oros

21 octombrie 2018

Limbutele şi filozofii




Motto: „A dezbate e tipic masculin, a conversa, feminin” Louisa May Alcott


N-aş vrea să mă acuzaţi că sunt misogin pentru că ar fi un lucru fals. Pot judeca diferit de Gigi Becali, deşi nu avem acelaşi număr de oi. Pentru mine, femeia este egală cu bărbatul în drepturi. În obligaţii nu prea este, asta pentru că ea are mai multe. Dar asta e o cutumă ancestrală, şi nu cred că poate fi schimbată vreodată. Adică nu-i văd pe bărbaţii viitorului să spele copiii la cur, să-i hrănească, să pregătească mâncare pentru soţia care-i la muncă, să spele haine şi să facă ordine în casă.
Ceea ce vreau să dezbat astăzi e limbuţia feminină. Femeile vorbesc mult. Şi unii bărbaţi vorbesc mult, mai ales după ce beau mult. În general, bărbaţii sunt taciturni. Vorbesc doar cât e necesar. Nu turuie, ci se menajează. Dacă nu sunt înţeleşi, eventual, lovesc. Nu prea repetă de mai multe ori un lucru. Femeile nu lovesc. Ele bat. Dar din gură. Conversează, elegant spus. Însă conversaţia lor, adesea, e repetitivă. „Nu ai spălat vasele!”, „De ce nu ai spălat vasele?”, „Când o să speli vasele?”, „Iar n-ai spălat vasele!”, „Nu speli vasele?”, „Spală vasele!”. Bărbaţii dezbat subiectul vaselor. „Sunt obosit, am muncit mult azi!”, „Nu am timp, m-aşteaptă amicii la fotbal!”, „Nu le spăl, asta e treaba femeii!”, „Le spăl mai târziu!”. Iată încă una dintre multele diferenţe care caracterizează cele două sexe. Sexe care, de altfel, se caută şi se atrag mereu. Cu toate diferenţele de gândire, de acţiune, de simţire ori de... vorbire. Nu spun că femeile nu ştiu vorbi, ori că sunt proaste. Nici vorbă! Doar că ele, majoritatea, vorbesc atât de mult şi nu obosesc niciodată. Dac-aş fi rău m-aş întreba când mai au timp să gândească. Dar n-o fac pentru că ştiu că ele gândesc, adesea, mult mai pragmatic decât bărbaţii. Mai ales în situaţii de criză, în situaţii limită. Până dezbat bărbaţii acea situaţie, unele femei au rezolvat-o deja. Şi, culmea, fără prea multă conversaţie!
Dar... există şi excepţii, de ambele părţi. Sau inversări de roluri. Sunt femei care nu vorbesc şi bărbaţi care repetă, de zeci de ori, acelaşi lucru. Cazurile în care femeile nu vorbesc sunt două. Primul, o femeie nu mai vorbeşte atunci când e moartă. Posibil ucisă de „filozoful” care a dezbătut problema şi nu a conversat. Al doilea caz în care o femeie nu mai vorbeşte e atunci când... e vie, dar a murit ceva în ea. Şi-anume, dragostea. Când ajungi să-i fii indiferent unei femei nu te aştepta să scoată „poezia” din ea. Atunci ea nu mai are nimic de zis. E inertă sufleteşte iar gura-i rămâne închisă. Te ignoră. De obicei, în această situaţie rolul bărbatului se inversează. Ea tace ca o lebădă blagiană, iar bărbatul devine o maimuţă urlătoare. O imploră de zeci de ori să-l ierte, să-i mai dea o şansă. Cu siguranţă, femeia a mai făcut-o de câteva ori înainte, iar acum rămâne impasibilă. Atunci când o femeie te ignoră oricât ai dezbate problema, oricât ai filozofa, nu vei fi decât un limbut care a tăcut atunci când trebuia să vorbească.

Sorin Oros


14 octombrie 2018

Da, recunosc, sunt gay

Motto: „Puţini au recunoscut că sunt homosexuali. Restul s-au dat la fund” Constantin Ardeleanu

Iată de ce nu poate evolua omenirea, în general, şi societatea românească, în particular! Până nu este elucidată orientarea sexuală, a mea şi a altora, omenirea bate pasul pe loc. Homosexualitatea a apărut atunci când au apărut oamenii, fie din maimuţă, după Darwin, fie din duhul lui Dumnezeu, după popi. Nu a apărut în 1207 şi nici în 1949. Şi cu toate eforturile homofobilor, ale Coaliţiei pentru Familie şi ale BOR-ului ea va dispărea doar atunci când va dispărea şi omul de pe pământ.
Am ascuns destul, aproape o viaţă, am jucat teatru destul în viaţă, prefăcându-mă că sunt ca voi, ca majoritatea. Am făcut asta pentru a nu suferi, pentru ca voi să nu-mi aruncaţi în faţă (sau pe la spate!) cuvinte sfinte, creştine, ca bulangiu ori poponar. Am făcut asta ca să nu fiu ocolit de voi, creştinii iubitori de semeni, cu Dumnezeu în inimă şi cu toleranţă zero. M-am prefăcut că sunt ca voi ca să am aceleaşi drepturi ca şi voi, cei care-i ascultaţi pe popi, le daţi bani fără chitanţă, mergeţi duminica la slujbe, iar apoi vă-mbătaţi şi vă căsăpiţi consoartele în faţa copiilor. Am pozat în creştin ca şi voi şi am făcut aproape tot din ceea ce face un bun creştin. Doar două chestii nu am putut să fac: să mă târăsc în coate şi-n genunchi în jurul bisericilor şi să pup moaşte. Poate aş fi încercat şi târâtul, dar poziţia era indecentă şi destul de periculoasă. Iar cu pupatul... noi suntem mai pedanţi, mi-era greu să-mi pun buzele pe microbii altor creştini.
Da, sunt gay, pentru că aşa m-am născut! Sunt gay pentru că în perioada intrauterină s-a produs un scurtcircuit în hipotalamus. Nu am devenit gay pentru că am văzut doi bărbaţi sărutându-se, şi nici nu am avut ocazia să dau peste poliţistul pedofil din Bucureşti sau peste Pomohaci. Sunt gay pentru că aşa cum spun creştinii, aşa m-a lăsat Dumnezeu! Nu a fost alegerea mea, cum nici alegerea voastră de a fi heterosexuali nu v-a aparţinut. Am suferit enorm alături de ceilalţi care sunt ca şi mine. Probabil voi mai suferi. Dar acum „dixi et salvavi animam meam”! Acum m-am eliberat. Acum pot să vă privesc în ochi şi să vă întreb de ce mă huliţi? Pentru că nu am omorât, nu am delapidat bănci, nu am falimentat industrii, nu am făcut trafic de influenţă în politică, nu am averi fabuloase dobândite fraudulos, nu mi-am bătut soţia niciodată, nu am băut ultimii bănuţi de pâine. Nu m-a interesat cum şi cu cine vă futeţi şi, întotdeauna, când făceam sex eram mult mai curat decât mulţi dintre voi. Apropos, relaţia mea actuală e una de convenienţă, de imagine, pentru a putea trăi liniştit. Mă afişam cu femei doar pentru ca voi să puteţi trăi liniştiţi, să nu vă mănânce-n cur ce făceam eu acasă după ce munceam exact ca şi voi. M-am întrebat de sute de ori de ce sunt gay şi nu heterosexual ca şi voi, majoritatea. Nu găseam răspunsuri, în tinereţe, dar acum ştiu. Acum ştiu că tot ce există pe acest pământ e lăsat de Dumnezeu. Şi pe mine şi pe voi ne-a lăsat aşa Dumnezeu. Puteam să mă nasc cu malformaţii, cu şase degete, cu handicap neuropsihic, orb sau surd. Nu m-am născut aşa. Sunt normal din toate punctele de vedere, şi fizic, şi psihic. Toţi ăştia de mai sus sunt compătimiţi, toleraţi şi îngrijiţi de societate. Ceea ce e un lucru absolut firesc. Eu sunt normal, dar sunt gay. Şi, pentru asta sunt hulit, blestemat, ironizat, îndepărtat de societate. Fără ca eu să-i fi făcut vreun rău acestei societăţi. Pentru că atunci când fac dragoste, fac cu unul ca şi mine, nu cu societatea. Nu fut societatea în cur, deşi ar merita, inclusiv, în gură, cu toate că societatea mă fute pe mine şi pe ceilalţi „curişti”. Societatea creştină. Societatea în care orice om este egal în drepturi şi obligaţii. Societatea în care popii ne ţin predici despre morală şi iertare, iar ei fură, mint, bat şi fut popi mai tinerei ori studenţi la teologie. Oare unde e vârât Dracu’, în ei sau în mine?
În încheiere, acum că aţi aflat cum sunt, sper să înflorească brusc  economia ţării, să apară spitale curate şi moderne, să dispară orfelinatele din lipsă de copii abandonaţi, să se umple puşcăriile de corupţi, să crească pensiile şi să putem traversa ţara, din Satu Mare la Constanţa pe autostradă. Iar popii care sunt gay să-mi urmeze exemplul şi să recunoască public, duminica după slujbă.
Off, ce uşurare!

Sorin Oros

7 octombrie 2018

Biserica – opiumul târâtorilor Cartea – opiumul trăitorilor




Motto: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi” Nicolae Steinhardt



Cât de frumos explică Steinhardt cum stă treaba cu credinţa şi cu dumnezeirea! Chiar dacă s-a născut evreu, Aurelian Nicolae Steinhardt a trecut la religia ortodoxă în închisoarea de la Jilava, iar după eliberarea din temniţă s-a călugărit. Aşadar, vorbim despre un om care a trăit cu Dumnezeu în cap şi-n inimă. În permanenţă. Cu toate astea, vor fi fiind destui creştini habotnici care-i vor nega ortodoxia şi, implicit, vorbele. Sau, cel puţin i le vor interpreta după capacitatea lor de înţelegere, capacitate dobândită în urma lecturilor. Sau în lipsa lor.
Le voi interpreta şi eu şi voi spune că... sunt un om normal, cu defecte, cu calităţi, cu păcate, dar un om care judecă singur. Îmi pun întrebări, caut răspunsuri, constat, observ, învăţ, citesc, privesc. Muncesc, mă mai fut, mai beau, adică fac chestiuni lumeşti. Ştiu că o să mor într-o zi. Sau într-o noapte. Asta nu ştiu sigur. Nu ştiu sigur nici cum arată Dumnezeu. Însă, popii ştiu cum arată. Au bărbi mari şi haine negre. Haine negre am şi eu, iar barbă aş putea să-mi las. Totuşi, n-aş fi popă, dar aş arăta ca un popă. Şi ei dacă s-ar rade şi s-ar îmbrăca în blugi ar putea arăta ca mine. Sau ca voi. Altfel spus, sunt doar oameni. Nimic altceva. Iar dacă eu ca om am păcate, ei ca oameni nu au? Şi-atunci de ce să-i ascult pe ei şi nu pe vânzătoarea de la alimentară sau pe electrician? Cu ce mă poate ajuta un bărbos îmbrăcat în negru să găsesc răspunsurile la întrebările dumnezeieşti? Mai ales dacă bărbosul e iubitor de băieţi, are spaţii închiriate din care câştigă bani pe care nu îi dă săracilor, îmi spune că soţia mea e prostituată deoarece foloseşte prezervativul când se fute, îmi spune să nu-mi protejez soţia şi să o las să nască de fiecare dată când rămâne gravidă (sunt cam futăcios, recunosc!), cere bani de la Stat ca să construiască o uriaşă clădire inutilă, face politică, refuză să-mi îngroape morţii dacă nu cotizez (fără chitanţă!), îmi spune că femeia e obligată să-şi asculte bărbatul şi să nu iasă din cuvântul lui, îşi bate enoriaşii care-i calcă proprietatea, şi mai aflu că mai are şi un copil „din flori”. Adică, a futut şi el o altă femeie în afara evlavioasei preotese care-l aşteaptă acasă desluşind psalmii. Nu e mai aproape de adevăr dacă citesc şi mă documentez? Poate, astfel aflu că Dumnezeu nu a fost văzut de niciun popă, dar că există ceva, o energie, un spirit, poate un gând, un crez sau o naivitate, ceva care nu poate fi înţeles şi explicat de nimeni, dar care ne face temători de ceva... dumnezeiesc. E clar că niciun bărbos nu-mi poate spune cum arată Dumnezeu şi ce i-a spus lui ca să ne spună nouă. Dacă Dumnezeu a spus ceva oamenilor pot afla citind despre acest lucru. Aşa cum şi despre bărboşi, dacă fac toate cele descrise mai sus, pot afla citind despre ele. Apoi îmi pot face singur, cu propria-mi gândire, o părere. Şi despre Dumnezeu, dar şi despre bărboşii în negru. La fel pot face şi ei în ceea ce mă priveşte. Pot afla cum sunt cunoscându-mă. Dar nu pot să-mi arunce-n faţă că sunt păgân, necredincios, pătruns de Diavol, lipsit de judecată sau orice altceva le trece lor prin capete să afirme despre cei care nu-i ascultă. Iar dacă e cineva pătruns în această ecuaţie, aceia sunt ei, bărboşii. Sunt pătrunşi de alţi bărboşi, sau de aspiranţi la bărbi şi haine negre. La propriu. Nemernicii ăştia mizează pe ignoranţa semenilor lor şi o speculează, pozând în ochii acestora în prelungiri dumnezeieşti. Iar semenii ăştia, lipsiţi de cultură, amărâţi şi temători, fac şi cred tot ce spune bărbosul din parohia lor. Şarlatanie e asta, domnilor popi! Dumnezeirea e atât de departe de voi încât, dacă Iadul există, cu siguranţă, acolo veţi adăsta în lumea de apoi (dacă şi aceasta există!).
ÎnalţiPreaFericiţi, ÎntâiStătători, MultPreaLuminaţi, MultPreaMilostivi sunteţi nişte mincinoşi şi farisei fără scrupule. Nişte indivizi care v-aţi lăsat bărbi lungi şi purtaţi sutane negre pentru a-l piti mai abitir pe Satana din sufletele voastre.
Băi, milostivilor, bunilor, blânzilor, smeriţilor cu poale lungi de ce-i lăsaţi pe oameni să se târască-n coate şi rotule pe lângă nişte ziduri de piatră şi ciment? De ce îi ţineţi proşti şi temători? Care e misiunea voastră pe acest pământ? Ticăloşilor! Vă urăsc până la Doamne-Doamne şi-napoi! Nenorociţilor! Spurcaţilor! Păcătoşilor!

Sorin Oros

P.S. Rugaţi-vă pentru mine să găsesc calea bisericii, să vă pup poala, să vă dau birul şi să vă-nconjor zidurile pe brânci. Că pe Dumnezeu îl găsesc eu singur. Mai exact, El ne găseşte pe toţi. Asta dacă avem capacitatea de a-l primi în noi. Voi ce primiţi în voi, în afară de arginţi şi, unii, câte-o pulă de aspirant la sutanele negre?

30 septembrie 2018

Articol despre frumuseţe




Motto: „ Frumuseţea trezeşte sufletul la viaţă” Dante Alighieri

   
Antonimul frumuseţii este urâţenia. Aşa cum există oameni, lucruri, locuri ori situaţii frumoase, există şi, toate astea, urâte. Oamenii preferă, evident, frumosul în detrimentul urâtului. Dar de ce, oare? Deşi ţine de imagine vizualizarea frumosului sau a urâtului naşte stări sufleteşti. Deci instrumentul de măsurare e sufletul. De ce nu vrea sufletul chestiuni urâte? Dificilă întrebare... Poate un răspuns ar fi faptul că urâtul produce suferinţă şi durere. Şi-atunci, în goana noastră iluzorie către viaţa veşnică încercăm să ne hrănim sufletele doar cu bucurii şi satisfacţii. Iar bucuria nu poate izvorî din ceva urât. Nu cred că se bucură nimeni când vede un om urât, o stradă cu gropi, un teren plin cu bălării, hârtii şi flacoane de plastic, un restaurant cu feţele de masă pătate, un om beat sau drogat care face scandal, ori manifestarea susţinătorilor P.S.D., cu mici şi bere, de la Căcâna. Toate astea sunt dizgraţioase, sunt imagini dezolante, triste şi fără farmec. Dar când vedem o persoană cu trăsături frumoase, elegantă, un bulevard impecabil asfaltat, un gazon tuns şi aranjat, un local frumos mirositor, aranjat cu stil, oameni care beau cu măsură şi degajă veselie ori o manifestare publică decentă, cu ştaif, sufletul se umple de bucurie. E plin de viaţă.
Cel mai simplu e cu oamenii. Când apare undeva o femeie frumoasă toţi bărbaţii devin, brusc, preocupaţi de ea. Încearcă să nu o piardă din raza vizuală şi îşi pregătesc replica de abordare. Dacă până atunci au fost apatici şi plictisiţi, când apare frumuseţea se trezesc la viaţă, devin cocoşei. Se dau peste cap să-i intre în graţii abandonând orice altă activitate. Dacă, însă, apariţia feminină e ştearsă, lălâie, boccie, şleampătă, grăsună, pitică şi cu bube, bărbaţii se comportă ca şi cum n-ar fi apărut nimeni. Nu o văd, nu îi interesează, o ignoră şi-şi văd de ale lor. Nu vor să cucerească ceva urât, ceva ce nu le trezeşte nimic în suflet şi, probabil, nici în pantaloni. Deşi doare, e firesc să fie aşa. Omului îi place ceea ce e frumos. Întrebarea care se pune e de ce există urâtul, atunci? Dacă tuturor ne place tot ce e frumos, oameni, lucruri, locuri, situaţii, de ce există şi varianta urâtă a acestora? Eu personal nu găsesc răspunsul la întrebarea asta. Poate că aşa e viaţa. Frumoasă şi urâtă, deopotrivă.


Sorin Oros

23 septembrie 2018

Poponari, jidani, cioroi şi maimuţe versus românul neaoş



Motto: „Orice jignire adusă unui om, indiferent cărei rase aparţine, este o denigrare a întregii omeniri” Albert Camus



Se spune că românul s-a născut poet. Că face haz de necaz. Că se descurcă în orice situaţie. Că e ospitalier şi primitor. Parţial, e adevărat. Dar de prostie nu prea se vorbeşte la acest popor. Şi aceasta e predominantă în comparaţie cu orice altă caracteristică a noastră.
În viaţă, cu toţii am întâlnit proşti atât de perfecţi încât ne întrebam dacă sunt vii şi dacă există cu adevărat. Nu interesează pe nimeni asemenea fiinţe vii şi vorbitoare în afara P.S.D.-ului, din patru în patru ani. În rest „dă-i în pula mea de proşti”! Aşa zic toţi. Şi se comportă în consecinţă. Adică, îi ignoră. Ei bine, aceşti proşti vii vorbesc. Şi în virtutea poeziei sau a hazului de necaz care transcende acest popor biruitor (în ce?), ei emit cuvinte care caracterizează lumea din jurul lor, din universul lor liliputan. Folosesc puţine cuvinte pentru a-şi exprima dârele de frânturi de gânduri şi emit răspunsuri apocaliptice. Exemple: „În ce ţară trăim? – Nu ştiu!”, „Ce zi e azi? – Mă scuzaţi, am emoţii!”, „În ce regiune a ţării trăiesc moldovenii? – Nu ştiu, că io nu-s de-aici!”, „Care e preşedintele ţării? – Iliescu!”, „Când se sărbătoreşte Ziua Femeii? – Nu ştiu io de-astea!”. Dar ce ştiţi, voi, mă? „Decât” să vă futeţi şi să lansaţi pe piaţă alţi oligofreni ca şi voi... Bun!
Trecem de ăştia şi ajungem la nivelul următor. Ăia mai umblaţi prin lume, cu liceul la seral şi cu „şcoala vieţii”. Ăştia ştiu să vorbească şi chiar au glume în repertoriu. Glume de care râd toţi proştii de pe lângă ei, dar care nu sunt decât nişte jigniri infecte, debile, care denotă o uriaşă precaritate intelectuală. Pentru ei evreii sunt „jidani împuţiţi”, ţiganii sunt „ciori”, negrii „maimuţe”, iar homosexualii „poponari”. Când sunt folosite aceste cuvinte absolut dezolante, lumea din jur se amuză şi se consideră superioară. Însă aceşti prostovani habar nu au cât de jos pot să fie pe scara valorilor umane, în comparaţie cu cei pe care-i jignesc. Iată de ce. „Jidani” celebri: Einstein, Freud, Boris Pasternak, Elvis Priestley, Arthur Rubinstein, Barbara Streisand, Madonna, Michael Douglas, Leonard Cohen, Bob Dylan, Steven Spielberg, Mark Zuckerberg, Itzhak Perlman, Natalie Portman sau Maia Morgenstern. „Ciori” celebre: Barbu Lăutaru, Anton Pann, Zavaidoc, Fărâmiţă Lambru, Gabi Luncă, Dumitru Siminică, Johnny Răducanu, Ştefan Bănică senior, Mădălin Voicu, Marcel Pavel, Marius Mihalache, Bănel Nicoliţă şi străinii Rita Hayworth, Yul Brynner, Michael Caine. „Poponari” celebri: Platon, Socrate, Michelangelo, Oscar Wilde, Ceaikovski, Hans Christian Andersen, George Washington, Marcel Proust, Freddy Mercury, Elton John, George Michael, Armani, Dior, Versace, Camus, Marcel Proust, Jean Marais. Lesbiene celebre: Martina Navratilova, Billie Jean King, Portia de Rossi, Jodie Foster, Eleanor Roosevelt, Conchita Martinez, Drew Barrymore, Nelly Furtado. Iar la final „maimuţele”: Denzel Washington, Morgan Freeman, Eddie Murphy, Wesley Snipes, Pele, Boney M, Halle Berry sau Barack Obama.
Sunt nume de personalităţi uriaşe, de sportivi mari şi de vedete, care intră la categoriile de care se hlizesc românii noştri neaoşi, tradiţionali şi proşti de bubuie. Sunt oameni de care proştii noştri nici nu au auzit vreodată, iar pe muzica altora, conaţionali, se distrau de minune. Mă gândesc la Fărâmiţă Lambru, Siminică, Gabi Luncă sau Copilul Minune!
În concluzie, v-aş sugera să le spuneţi tuturor oameni, să fiţi toleranţi cu cei care au altă culoare e pielii decât voi, altă religie sau altă orientare sexuală. Nu suntem toţi la fel, iar diferenţa dintre voi şi ceilalţi este că după voi nu rămâne nimic, pe când după cei pe care îi jigniţi au rămas opere de artă, simfonii, romane, studii de orice fel, realizări măreţe în sport sau în politică. Voi sunteţi nimeni, ei sunt oameni. Nu trebuie să-i iubiţi, ajunge doar să-i respectaţi şi să nu-i jigniţi. Pe voi cine vă jigneşte în afară de propria voastră prostie?

Sorin Oros








16 septembrie 2018

Teatrul vieţii



Motto: “Toţi oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori” Eugen Ionescu

         
Românul nostru franţuzit, Ionescu, autorul teatrului absurdului a surprins minunat, prin definiţia de mai sus, o caracteristică esenţială a omului: prefăcătoria. Niciun om nu spune întotdeauna exact ceea ce gândeşte şi nici nu acţionează mereu în acest sens. Se preface, adesea. Adică, joacă un rol. Al naivului, al timidului, al înţeleptului, al celui puternic, ori al celui amabil şi îngrijorat de soarta celui de lângă el. Credeţi că e chiar aşa? Nu. Pentru că omul are frici, are spaime şi îndoieli care-l fac să fie nesigur pe propria-i persoană. Şi-atunci se preface şi spune ceea ce crede că nu ar deranja. Spune ceea ce nu l-ar pune într-o situaţie ridicolă sau periculoasă. Gândeşte ceva şi spune altceva. Asta e prefăcătorie, sau, mai elevat spus, teatru. În teatru nimeni nu ştie la ce se gândeşte un actor pentru a reda o stare. Fiecare actor are laboratorul său de stări, de gânduri, de amintiri la care apelează pentru a fi ceea ce i se cere pe scenă. Reţineţi: pe scenă! Asta pentru că sătul de teatrul “trăit” pe scândura de brad, sub lumina reflectoarelor şi în faţa spectatorilor, actorul, pe stradă e un om ca oricare. E civil. E un om care iese la terasă să bea o bere. Care merge la magazine să-şi cumpere chiloţi, spumă de ras, tampoane (în cazul actriţelor!), bullion sau orez. Care stă la coadă la ANAF să-şi plătească impozitul pe casă şi pe maşină. În aceste ipostaze actorul nu joacă teatru. Dar… în aceste ipostaze, aproape toţi ceilalţi oameni joacă. Poartă măşti invizibile şi pozează în oameni puternici şi atotştiutori. Nu au defecte, nu au slăbiciuni, nu au lacrimi şi nici zâmbete. Au doar măşti. Şi un rol de îndeplinit: acela de actori pe scena vieţii. Nu-şi arată slăbiciunile şi nici trăirile, în public. Dar când ajung acasă, poate plâng. Plâng pentru că nu au destui bani să-şi cumpere un telefon modern sau o pereche de pantofi de firmă. Plâng pentru că se ceartă cu partenerul deşi, în public, pozează în perechea perfectă. Plâng pentru că îi doare nedreptatea lumii şi impotenţa lor de a schimba ceva. Plâng pentru că sunt singuri. Plâng pentru că îi doare succesul altora. Plâng… pentru că acasă nu mai joacă teatru. Acasă sunt doar ei, fără spectatori. Îşi lasă măştile pe preşul de la intrare şi devin oameni. În singurătate devin oameni. Ce tristeţe!
Există, însă, şi o categorie de actori cărora nu le ajunge scândura de brad pentru a se produce artistic. Şi îşi prelungesc scena şi în viaţă. Când ies cu amicii acaparează toată atenţia, gesticulează larg, vorbesc tare şi nasc un personaj ad-hoc. Ţin cu orice preţ să fie vedete, să fie atracţia serii. Zic unii că actorii care joacă teatru şi în viaţă nu au “ars” la maximum pe scenă, nu au “murit” pentru personaj şi s-au menajat. Probabil că aşa este. În viaţă există o compensaţie în toate. Dar, la urma urmei, cine sunt eu să-i judec pe oameni şi să cuantific cât şi cum joacă fiecare teatru, pe scena vieţii?

Sorin Oros          

9 septembrie 2018

Femeile şi vârsta




Motto: „O femeie poate să ţină un singur secret: vârsta ei” Voltaire



Ştim, cu toţii, că femeile sunt nişte fiinţe care nu prea pot fi înţelese şi explicate. Dacă despre bărbaţi ştim că au în cap femei, femei şi iar femei, despre ele nu putem spune că ştim ce au în cutia craniană. Adesea, nu ştiu nici ele însele. Şi, clar, fiecare dintre ele are altceva. Nu există un şablon după care să ne putem lua atunci când încercăm să înţelegem o femeie. Exact când credem că am înţeles ce vrea, femeia ne surprinde făcându-ne să ne pierdem logica. Într-o relaţie cu o femeie, unui bărbat niciodată adunarea simplă, 1+1=2 nu-i va da acelaşi rezultat. Poate fi 1,6, 1,8 sau 2,1. Nimeni nu ştie după ce reguli calculează şi nici ce reacţii fizice sau chimice se declanşează în ea, în urma interacţiunilor cu sexul tare. Cei care mă contrazic se amăgesc singuri. Ei cred că-şi înţeleg partenerele doar pentru că ele îi lasă să creadă asta. Am întâlnit mulţi bărbaţi care spuneau că totul a fost perfect, minunat, sublim, apoi, brusc, consoarta a cerut divorţul. E o chestiune de neînţeles pentru un bărbat, dar femeia înţelege şi ştie de ce nu-l mai vrea. Dar chiar dacă-i explică bărbatului, acesta nu poate să înţeleagă. El merge pe o logică firească a lucrurilor, iar nefirescul logicii feminine îl blochează.
Un aspect ilogic pentru un bărbat este vârsta femeilor. După 35-40 de ani toate femeile îşi ascund vârsta. Devine cel mai mare secret al lor şi unicul, după cum spune Voltaire. În rest, ele nu prea ţin secrete. Le place enorm să dezbată cu amicele tot ce află. Sunt uimite, şocate şi contrariate de orice acţiune făcută de vreo cunoştinţă de-a lor. Sunt invidioase până la ură pe vreuna care s-a căpătuit, măritându-se cu vreun Făt Frumos, deştept şi cu bani (deşi combinaţia asta de trei în unul nu prea există!). Da, femeile se urăsc infinit mai mult decât bărbaţii. Între ele e o perpetuă competiţie. Poate şi ăsta e un bun motiv de a-şi ascunde anii, mai ales în faţa... invadatorilor. Poate se gândesc că dacă-i spun craiului că au 40 de primăveri, acesta pleacă la una de 30. De parcă el, craiul, nu-i vede pielea, faţa şi ridurile. De parcă el nu pleacă, oricum, la una de 30 oricând. Pleacă, doamnelor! Şi ştiţi asta. Dacă aţi uitat recitiţi a doua propoziţie din acest articol. Obişnuiţi-vă cu acest fapt şi nu vă mai secretizaţi anii. Mai ales că unele arătaţi superb la 40-50 de ani. Şi, în plus, ştiţi ce e viaţa în comparaţie cu una de 25 al cărei singur atu e frăgezimea. Şi-atât! Consolaţi-vă cu ideea că şi fata crudă de 25 va ajunge coaptă, ca şi voi, peste 25-30 de ani.
Viaţa e simplă dacă o poţi înţelege.

Sorin Oros

2 septembrie 2018

Handicapaţii




Motto: „Mi-a fost milă numai de omul ridicol, de handicapaţi nu mi-e milă, eu nu-i jignesc cu mila mea, încerc să-i iubesc” Boris Marian Mehr

     

         

Azi o să vă vorbesc despre persoanele cu dizabilităţi. Nu, nu de ăia pe care-i facem noi handicapaţi, când ne certăm, ci de cei reali. Adică de persoanele care au o stare fizică, psihică sau mintală care limitează deplasarea, receptarea sau activitatea normală în societate. Persoanele cu dizabilităţi nu înseamnă, automat, persoane cu handicap. Lipsa accesibilităţilor generează handicapul. Adică, omul din scaunul cu rotile care nu are o rampă de acces, omul care nu aude şi nu are o proteză auditivă, omul care nu vede şi nu are un baston alb specific, ăştia au un handicap, care, în cele din urmă, e o problemă socială.
Cu dizabilităţile te naşti, handicapul îl primeşti pe parcursul vieţii, de la societate. Societatea asta de căcat, îmbibată până la saturaţie de corupţie şi de incompetenţă. Cum pizda mă-tii, vii tu, societate (sau Stat!) şi îl inviţi la biroul tău pe unul care nu se poate deplasa decât în scaun cu rotile, pe unul care are dizabilităţi psihice şi locomotorii, deopotrivă, ori pe unul care s-a născut cu un picior mai scurt cu 2 cm, iar, în timp, piciorul s-a scurtat cu încă 9 cm şi asta doar pentru a-l examina anual ca nu cumva ăla din cărucior să joace fotbal, oligofrenul să scrie doctorate, iar celuilalt să-i crească piciorul la loc, aşa cum nu era nici când s-a născut? Cine poate emite asemenea aberaţii? Ce creier de om poate scoate o asemenea lege? Să nu mai spun că pensia de handicap este una derizorie, în comparaţie cu pensiile speciale ale mizeriilor parlamentare care ar trebui să se ocupe de aceşti oameni, dar care nici măcar nu ştiu să vorbească, fără a avea deficienţe psihice ori mintale. Viorica Dăncilă e cel mai bun exemplu. E o persoană sănătoasă tun, dar cu un mare handicap în exprimarea cursivă în limba română. Ea nu e aşa din cauza societăţii, ci, exclusiv, din cauza propriei existenţe în care nu s-a lovit de nicio carte. Sau dacă s-a lovit, din greşeală, a pus leucoplast şi a mers mai departe.
Statule nenorocit, cum poţi, mă, imbecilule, să-ţi baţi joc de aceşti oameni cu nevoi speciale purtându-i pe la comisii care să constate că piciorul mai scurt cu 11 cm din 2017 e la fel de scurt şi în 2018? Sigur că sunt cazuri de oameni sănătoşi care au certificate de handicapaţi, dar asta se întâmplă fix datorită corupţiei. Am văzut destui orbi, cu patalama de handicapat conducând maşinile personale. Dar am văzut mult mai mulţi nenorociţi, nedeplasabili, oligofreni şi surzi, care nu beneficiază de nimic din partea Statului care-i iubeşte atât de mult. Şi asta pentru că procedurile sunt extrem de greoaie, cu comitete şi comisii „de-a-n pula”, care mută hârtii dintr-un birou în altul, în loc să se deplaseze la domiciliul amărâtului care e lovit de soartă. În loc ca Statul să aibă grijă de persoanele cu dizabilităţi, de orice fel, să le asigure pensii decente cu care să-şi poată plăti însoţitori, drăguţul de Stat îi poartă pe drumuri şi se roagă să moară repede, pentru a scăpa de ei. Dar de corupţii care te fut, non-stop, de ce nu vrei să scapi, Statule? Pentru că eşti handicapat, eşti neajutorat şi prost, şi nu ştii să ai grijă de oamenii mai puţin norocoşi în viaţă. Oligofrenule!

Sorin Oros

26 august 2018

Dispariţia omenirii



Motto: „Prea multă fericire, uneori, ucide” Mihail Drumeş


     Nu, nu e un titlu de can-can! Cred, cu convingere, că acest lucru se va întâmpla. Merg pe teoria că nimic nu durează o veşnicie în afara timpului. Doar el e veşnic. Am mai spus asta. Şi-atunci, omenirea de ce ar face excepţie? Oricât ne-am înmulţi şi oricât am progresa, omenirea va dispărea într-o zi. Sau, poate, tocmai datorită acestor lucruri: înmulţirea şi progresul.
          Să luăm un teren de fotbal (Pământul!). Pe el nişte oameni se joacă şi trăiesc. În unele locuri, în anumite momente sunt mai mulţi (unde e mingea!), iar în altele mai puţini. Extrapolând, Finlanda, Canada şi Australia au o densitate scăzută, dar India, Africa şi China compensează cu asupră de măsură. Cu globalizarea şi cu migraţia musulmană lucrurile se rezolvă. Locurile mai libere se ocupă, cel puţin în Europa. Astfel, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Danemarca au deja negrii lor nativi. Fără să fiu câtuşi de puţin nazist, fascist, rasist, sionist, xenofob, homofob, ţarist ori comunist mă gândesc că Hitler ar face apoplexie dacă ar trăi şi ar vedea echipa naţională de fotbal a Germaniei. Visul arian a apus. După ce Europa va fi suprapopulată, oamenii se vor îndrepta spre Canada şi Australia. Se vor ocupa şi acestea. Populaţia va creşte vertiginos, iar oamenii vor avea nevoie de hrană. Vor inventa şi experimenta tot felul de chestii care vor distruge natura şi fauna. Deja gheţarii se topesc, iar urşii vin printre oameni şi maimuţele invadează oraşele indiene. Asta pentru că omul le-a ocupat teritoriul. Terenul de fotbal începe să cedeze. Nu e totuna să alerge pe el 22 sau 222 de jucători. Fiind tot mai mulţi, e nevoie de şi mai multă hrană. Se inventează tot felul de alimente care să acopere nevoia de hrană a populaţiei. În China mâncarea e din plastic. Carnea e procesată chimic, artificial. Stomacul omului nu e construit să digere plastic şi substanţe chimice, total nocive. În timp, omul va ceda. Va fi răpus de cancere la care azi nici măcar nu ne gândim că ar putea exista. Terenul de fotbal se va umple de cruci. Spectatorii din tribune (Marile Puteri Nucleare!) vor năvăli în teren pentru a-şi revendica bucata lor de  ţărână. Nu se vor putea înţelege prea bine pentru că fiecare va dori bucata cea mai bună, cea mai consistentă. Toţi se vor înghesui în careu şi nimeni nu va dori bucata de la tuşă. Va fi război. Cei care nu au apucat să moară din cauza alimentaţiei chimice vor muri în războaiele viitoare. E o viziune pesimistă asupra viitorului omenirii, dar mă tem că e cât se poate de realistă. Am ajuns să nu mai încăpem unii de alţii, am ajuns să ne urâm, să ne duşmănim. Şi totul începe de la celula de bază a societăţii: familia. Priviţi în jur şi veţi constata că numărul divorţurilor creşte uimitor, adică doi oameni care s-au iubit devin duşmani. Spun duşmani pentru că prea puţine sunt divorţuri amiabile. Majoritatea îşi spun vorbe grele şi se ceartă, ca şi cei mai înverşunaţi inamici. De-aici, de la familie, de la cei doi foşti iubiţi, totul se propagă ca o undă electromagnetică la familiile lor, la comunitatea lor, la societate. Apoi e simplu: societăţile se războiesc între ele, economic şi social la început, apoi se ajunge la conflictul politic şi armat. Statele se bat între ele, se formează alianţe de interes, pentru ca la sfârşit totul să facă implozie. Să se distrugă prin ele însele. Aşa se întâmplă mereu când ţi-e prea bine şi nu ştii să preţuieşti ceea ce ai. Vrei mereu şi mai mult. „Omul e nefericit pentru că nu ştie că e fericit” spune Dostoievski. Nu îşi trăieşte clipa, ci visează mereu la înălţimi inabordabile. Şi-atunci vine potopul, sfârşitul. Se năruie omul şi, împreună cu el, omenirea. În câteva sute de ani totul va fi neant. Dacă mă înşel vă voi da o bere. Atunci.

Sorin Oros