Muzica de fond

23 februarie 2018

Criminalii




Motto: „Trebuie să ştii să te suporţi pe tine însuţi” Toulouse Lautrec


       
Oamenii ucid oameni. Oamenii ucid animale. Animalele ucid oameni. Animalele ucid animale. Toată viaţa se-nvârte în jurul morţii. Ceea ce, în fond, e trist.
Animalele se ucid între ele pentru hrană. Animalele ucid oameni pentru a se apăra. Oamenii ucid animale pentru hrană. Dar le ucid şi pentru a se amuza şi distra într-o inconştienţă nedemnă de condiţia umană. Oamenii ucid oameni... ei bine, aici cauzele sunt variate.
Eşti şofer. Conduci cu 140 km/oră pentru că te crezi pilot de Formula 1. Dar drumul o ia la dreapta şi tu n-apuci să frânezi şi să iei curba. Din cauza bravadei, din cauza neştiinţei, din cauza telefonului mobil ori a gagicii care-ţi freacă femurul. Inevitabil intri pe sensul opus şi te ciocneşti cu T.I.R.-ul care venea regulamentar. Maşina se transformă într-un morman de fiare, tu scapi cu două-trei coaste rupte, dar femeia care se ocupa de femur e împrăştiată pe cabina T.I.R.-ului. Nici măcar n-ajunsese la rotule, sărmana. Omor din imprudenţă.
Eşti bolnav. Te internezi în spital pentru operaţie, dar medicul (să zicem, unul, Lucan!) nu te taie până nu-i dai şpaga. Şi, mori, evident. Dacă-ţi băga rinichiul la timp trăiai. Crimă cinică.
Eşti un om sărac. Mergi în Italia să munceşti. Nimereşti (să zicem, la Napoli!) pe o stradă pe care nişte mafioţi cu scutere trag cu pistoalele asupra unui rival. Un glonţ se opreşte în craniul tău tulburând existenţa familiei tale. Crimă accidentală.
Eşti un tânăr teribil. Fără şcoală, fără educaţie şi, adesea, fără minte. Eşti violent, bei şi te baţi mereu. În club vrei să „i-o pui” unei fete frumoase care nu te bagă în seamă pentru că e cu iubitul ei. Îl loveşti când sare să o apere, dar omul, în cădere, dă cu capul de beton sau de colţul mesei. Tu fugi, el moare-n agonie. Lovituri cauzatoare de moarte.
Eşti femeie. Te căsătoreşti din dragoste. Îţi iubeşti soţul. Şi el pe tine, dar el mai merge şi la altele. Că-l mănâncă-n cur, ca pe orice bărbat. Când afli vrei să divorţezi. El nu concepe aşa ceva şi, după luni de certuri, într-o seară te taie. Apoi se predă. Crimă din gelozie.
Eşti un om normal. Dar ai ghinioul să-ţi intre hoţii-n casă. Te trezeşti şi îi împuşti, aşa cum a procedat pilotul Adrian Iovan, sau te omoară ei pentru a scăpa. Crimă din autoapărare, în primul caz şi crimă întâmplătoare, în al doilea.
Exemplele pot continua. Zilnic se petrec zeci sau sute de crime pe tot globul. Zilnic sunt ucişi oameni de către alţi oameni. Şi nu pentru a fi mâncaţi. Din ură, din gelozie, din indolenţă, accidental ori din imprudenţă. Şi astfel omul devine animal. Devine fiară. Ucide animalic, fără să se mai controleze. Dă cu pumnul, bagă cuţitul, împuşcă, pune otravă în băutură, dă cu parul în cap. Nu îl interesează consecinţele. Nu îl interesează că ia o viaţă. Nu îl interesează că distruge iremediabil două familii; pe-a lui şi pe-a victimei. Nu îl interesează decât persoana sa. Trebuie să-şi demonstreze că e mai bun decât celălalt, că e mai tare. Mai şmecher, mai „bazat”. Ceea ce, în fond, e o mare prostie. Noi nu ne naştem pentru a fi în competiţie cu ceilalţi, ci pentru a înţelege ce e viaţa. Trăind o înţelegem. Înţelegem că viaţa e un drum pe care mergem până la staţia finală. Iar staţia nu trebuie decisă de un om, ea există pentru fiecare undeva, pentru fiecare în alt timp şi în alt loc. Niciun om nu are dreptul să stabilească ultima staţie pentru alt om. Iar cei care o fac mă tem că se încarcă de ceva ce nu le va da pace niciodată. Mereu victima le va apărea în minte, în vis, îi va copleşi cu prezenţa absentă care le va mistui psihicul. După ce le trece ura cu care-au luat viaţa altui om vor fi copleşiţi de remuşcări. Vor plânge şi se vor tângui amarnic, în intimitatea lor. Vor vedea, adesea, clipa fatală în faţa ochilor şi vor dori să nu se fi întâmplat. Se vor întreba de ce a fost aşa şi vor da vina pe soartă. Dar soarta n-are nicio implicare aici. E, exclusiv, vina lor. Orice crimă se poate evita şi, evident, orice accident. Dar ei nu sunt pregătiţi să evite nimic. Majoritatea sunt limitaţi şi consideră că valoarea se dovedeşte fiind fioroşi. Fiind agresivi. Ăsta e drumul spre crimă. Or ei puteau să o ia pe alt drum. Dar au ales calea asta. Nu soarta a ales, nici victimele lor, ci doar ei. Ei au ales să dea cu pumnul, să conducă nebuneşte, să bage cuţitul, să împuşte.
Mă întreb, de multe ori, cum pot trăi aceşti oameni? Cum pot respira, mânca, cum se pot plimba ori cum îşi pot mângâia copiii? Grea întrebare. Sunt convins că nu le e uşor deloc. Trăiesc mereu cu această povară în cap şi-n suflet. Mai ales cei care au ucis involuntar, în accidente de maşină sau în autoapărare. Aceştia nu au premeditat crima, aşa cum o fac ceilalţi. S-a întâmplat, nu au vrut să fie aşa dar a fost. E trist. Am avut un director de teatru care a ucis un om în accident de maşină. Mereu avea o privire pierdută, oarecum, palidă. Parcă nu era „la semne”, cum spun bătrânii. Se pare că asta e karma unora.

Sorin Oros

18 februarie 2018

România promoţională



Motto: „Ceea ce obţii pe gratis te costă prea mult” Jean Anouilh

       

        

„Răzuind cuponul îţi cumperi paltonul”! „Doar în această săptămână puteţi achiziţiona trei salamuri plătind doar două”! „Trimiteţi un SMS cu cuvântul muştar la 0606060 şi câştigaţi excursia mult visată”! „Adunaţi 30 de puncte cumpărând de minimum 500 de lei de la magazinele Shopland şi veţi putea achiziţiona incredibilul set de cinci tigăi miraculoase la numai 399 de lei”! „Promoţie: un litru de ulei plus soluţie de desfundat wc-ul la doar 29 de lei”! „Şampon antimătreaţă plus foarfece de inox – 49 de lei”!
Le-aţi auzit, nu-i aşa? Le cunoaşteţi... Acum totul e la promoţie. Toate au reduceri, toate au oferte speciale. Iar un popor sărac se înghesuie la aşa ceva ca multpreapătrunsele de Domnul la moaşte. Pentru reduceri, oamenii slabi la minte sunt în stare să spargă vitrine, să se calce-n picioare, să cumpere orice, doar pentru că e la preţ redus. Ei se gândesc (sau nu se gândesc!) că cineva vrea să piardă bani şi că le face lor o favoare. Le vinde o marfă la subpreţ necâştigând nimic, doar pentru ca gospodina să-şi frigă poamele de pământ într-o tigaie promoţională. Sau că muştarul de Tecuci, cumpărat cu un leu mai ieftin se mulează mai bine pe micul ancestral. Din cauza sărăciei am ajuns să înghiţim toate ofertele departamentelor de marketing, care vând o marfă în pierdere, exclusiv în avantajul nostru. Aşa credem. Realitatea e alta. Însă nu o sesizăm din cauza sărăciei. Nimeni, niciodată nu o să vândă un obiect care valorează zece lei, cu şapte sau opt lei. În schimb, va cere pe el 30 de lei, iar după ce vinde suficient cât să-şi amortizeze investiţia, va face o promoţie şi va reduce preţul la 20 de lei. Sărăcanii se aruncă şi zgâlţâie vitrinele. Vânzătorul prosperă. Sărăcanul e în orgasm pecuniar pentru că a câştigat zece lei. Neştiind că, de fapt, a pierdut zece. Apoi vânzătorul mai face o promoţie şi stabileşte preţul la 11 lei. Alte vitrine făcute ţăndări, alte orgasme... Şi, uite aşa, toată lumea câştigă; vânzătorul capital iar sărăcanul iluzii. Comerţ. Marketing. Stimulare psihologică. Oameni care prosperă şi oameni care cred că fac economii. Da, oameni care cred... Ăsta e comerţul. O poveste narată credibil. Un basm. O păcăleală. Dar, se pare că omului îi place să fie păcălit. În perioada dintre promoţii doar cei care au nevoie de respectiva marfă o cumpără. Când e promoţie dau buzna toţi şi-şi cumpără tigăi chiar dacă mai au cinci seturi acasă. Sau orice altceva ce e la preţ redus.
După 1990, când tot românul s-a făcut comerciant am luat şi eu calea Stambulului, să prosper. Aduceam toate mizeriile şi le vindeam la triplu preţ. Evident că am luat şi ţepe, mai ales la gecile din piele, din petice. Cred că le mai ţineţi minte; erau negre şi maro. Toată România era îmbrăcată cu ele. Ei bine, ienicerii şi spahii scapaţi netăiaţi de Ştefan cel Mare cereau 30 de dolari pe o geacă. Eu negociam şi o luam la 20. Băteam palma şi beam ceaiul oferit generos de toţi arkadaşii sultanului. Dar după câteva luni am reuşit să le cumpăr la cinci dolari bucata. Preţul corect. Turcii cereau un preţ uriaş pentru a putea negocia apoi (spre bucuria cumpărătorului!), astfel încât să rămână cu un câştig triplu sau dublu. La cinci dolari pe geacă ei câştigau puţin dar câştigau. Dar la 20? Acum mă gândesc cu oarecare jenă la românii cărora le-am vândut gecile la un preţ exorbitant. Săracii dădeau pe o geacă banii cu care-şi puteau lua o maşină de spălat ori un aragaz. Dar, vorba aia, „nu e prost cine cere, e prost cine dă”!
Cu promoţiile astea e cam la fel. Lumea tânjeşte după ieftinituri fără să se gândească la faptul că acele trei salamuri pe care dă banii sunt de proastă calitate şi-şi bagă singuri otravă în stomac. Sau că nu există tigăi sau orice marfă care să fie vândută în pierdere. Comerciantul câştigă oricum. Iar cumpărătorul pierde mereu. Mai ales când îşi umple coşul de cumpărături cu produse alimentare, la promoţie. Alea ori sunt la limita expirării, ori sunt bombe chimice. Ce e mai bine? Să cumperi trei salamuri la preţ de două sau să stai prin spitale după îngurgitarea lor? Meditaţi cu atenţie, oameni buni, la promoţii. Altfel, în curând, vor face şi popii reduceri promoţionale: îngroapă trei la preţ de doi!

Sorin Oros

11 februarie 2018

Fericirea...



Motto: „Trăiesc în bucurie pentru că ştiu că fericirea ne este inaccesibilă” Solomon Marcus

       


          

Fericirea! Ce cuvânt mare, pentru unii oameni! Pentru mine e doar un termen de dicţionar. Spun asta pentru că fericirea nu există. D.E.X.-ul ne spune că „fericirea e o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină determinată de satisfacerea unei năzuinţe”. Sunt de acord. Dar, cât durează? Durabilitatea fericirii nu ne-o poate spune nimeni, cu exactitate. Pentru că e relativă, ca orice stare de bine sau de rău. Aşa cum nici supărarea, durerea sau ghinionul nu ţin o viaţă, nici fericirea nu durează o veşnicie. Eu nu folosesc acest termen niciodată, deşi am avut şi sper să mai am multe motive de... fericire. Eu îi spun bucurie. O bucurie care poate fi mai scurtă ori mai lungă. Mai simplă ori mai intensă. Dar e doar bucurie. Eu văd fericirea ca pe o stare de beatitudine extremă, în care aproape uiţi de tine, în urma satisfacerii unor năzuinţe. Am fost pe-aproape, poate, în tinereţe. Dar niciodată nu pot să spun că am atins acel extaz al beatitudinii în care să zbor în loc să umblu. Şi asta nu pentru că sunt nesentimental, ci pentru că, totuşi, umblu, nu zbor. Trăiesc cu picioarele pe pământ, chiar dacă, uneori, capul defrişează norii. Eu asemui starea de fericire cu starea în care se află un drogat. Totul pluteşte, totul e uşor, totul din jur dansează. Nimic nu e urât, totul e fantastic. Acum, fie vorba-ntre noi aţi simţit aşa ceva fără să trageţi pe nas? În stare de normalitate? Nu prea cred. Şi asta pentru că, pur şi simplu, aşa ceva nu există. Nu poţi să pluteşti şi să uiţi de tine, lucid fiind. Sunt două chestii contradictorii. Omul umblă. De plutit, pluteşte doar frunza pe apă. Mă-ndoiesc de faptul că un om, bucuros sau... fericit poate juca rolul frunzei. Să fie dus de val fără să poată controla traseul. Şi-apoi şi frunza cât e ea de dusă de val, tot e izbită de bolovani, pe traseu. Nu ştiu dacă mai e fericită atunci. Se poate fărâmiţa şi zdrobi. Cam aşa e şi cu omul. E fericit în ziua nunţii, să zicem. Dar seara, când numără banii constată că nuntaşii au fost avari şi au pus în plic mai puţini bani decât se aştepta el. E supărat... Apoi, a doua zi îl doare şi capul, de la alcoolul băut la nuntă... de fericire. La fel, eşti fericit că ţi se naşte un copil. Dar, în curând, când acesta urlă noaptea, din trei în trei ore, tragi o înjurătură, măcar în gând... cu gândul la fericirea pierdută. Sau la liniştea pierdută. Desigur, bucuria de a avea un copil e mai mare decât agitaţia de peste noapte, dar nu poţi spune că eşti fericit când, a doua zi mergi la muncă întocmai unui broscoi agitat, cu ochii beliţi ca ai unui melc codobelc, exoftalmici şi iritaţi. Alt exemplu: câştigi alegerile şi ajungi primar din partea P.S.D.-ului, să spunem. Eşti fericit, neam de neamul tău n-a avut decât patru clase, tu ai opt şi eşti primar. Dar când te-nhaţă D.N.A.-ul plângi ca Vosganian în Parlament şi ţipi că eşti o victimă politică. S-a dus toată fericirea în mă-sa când auzi scârţâitul uşii de la celulă.
Aşadar, cred că fericirea e un cuvânt pe care-l folosim mult prea des şi care nu exprimă exact starea în care ne aflăm atunci. E puţin forţat. Fericirea e mult prea complexă ca să existe. E ca şi cu extratereştrii; mulţi spun că există, dar nimeni nu i-a văzut. Probabil, plutesc prin spaţiu împreună cu... fericirea, iar ca s-o întâlnim, s-o simţim ar trebui să prindem un extraterestru. Un om lucid ar spune că e puţin probabil acest lucru. Mai degrabă ne putem imagina o întâlnire cu el. Asta depinde de imaginaţia fiecăruia. Aşa cum ne imaginăm că ar arăta un extraterestru, tot aşa ne putem imagina şi cum ar fi fericirea. Primul pas pentru a putea face asta ar fi să fim bucuroşi. Bucuroşi de ceva ce ne umple sufletele. Iar bucuria, nu contest, se găseşte la îndemâna oricui. Dacă ai echilibru, dacă eşti cinstit cu tine însuţi, în primul rând, dacă nu eşti stăpânit de ură, răutate şi falsitate poţi avea dese clipe de bucurie. Iar bucuros fiind poţi dilata sau comprima clipa. Sigur, nu depinde exclusiv de tine, dar contează optica din care priveşti.
Simona Halep, de exemplu, declara imediat după meciul câştigat la Melbourne, împotriva americancei Lauren Davis: „Mă simt foarte fericită acum”! Reţineţi, acum! Pentru că imediat după meciul care a durat trei ore şi 45 de minute, un record pentru ea, s-a dus la echipa medicală pentru a vedea ce se poate face cu glezna ei, care era umflată după o luxaţie din meciul anterior. Adică, simţea durere. Or, fericirea nu are nimic de-a face cu durerea. Aşadar, cât au ţinut-o momentele de fericire? Câteva minute, poate. De aceea consider că fericirea e un termen hazardat şi că ea, practic, nu există. Nu poţi fi fericit când te doare capul sau glezna. Dar mă repet şi nu vreau să devin redundant şi să vă răpesc clipele de... fericire pe care, probabil, le parcurgeaţi înainte de a citi acest text.

Sorin Oros


1 februarie 2018

Inconpetenţii din capu’ la ţară

   

Motto: „Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie şansa hoitului român să devină viu” Petre Ţuţea


       
         


Salutare, oamenii buni! Ce mai faceţ? Sănătoş, voinicii? Mam gândit să v-ă zic cum o m-ai duc eu. Apoi, eu o duc bine. În sfîrşit, p.s.d.-ul a pus piciorul în prag şi âncepe s-ă guvernează ţara. A fost atacat din toate părţile de Soroş şi O.N.G.-urile lui, de #Rezist, de forţe oculte din diasporă, şi de toţ cei care v-or distrugerea României. Acum, cu al treilea Guvern p.s.d. în 13 luni (dec. 2016 – Grindeanu, iunie 2017 – Tudose, ian. 2018 – dăncilă!) sînt sigur că mergem pe drumul cel bun. Mult hulitul liviu dragnea îş vede visul cu ochi; acum poate guverna el. Doamna Premier, viorica vasilica dăncilă este ascultătoare şi pacifistă, ea doreşte decât binele ţări şi nu iese din cuvântul lui şeful ei. A fost supprefectă iar acum e suptjugată de potenţa politică a lui şeful ei, şi nu face nimic dacă nu are aceptul lui. Nici măcar nu se coafează, la păr. Dânsa şia alcătuit un Guvern ales democratic de înseşi şeful la doamna Premier, care e plin de intelectuali  rasaţi. Adică au rasă. Roşie. La Învăţămînt e cel m-ai deştept om care sa născut vreodată pe aceste meleaguri binecuvîntate de Dumnezeu, şi care vorbeşte flatulent româneşte, fără dicţionar. Âl ceamă Popa, dar nu e popă ci injiner în Electronică şi Telecomunicaţi, şin plus e doctor în Componente, dispozitive şi circuite... Vă d-aţi seama cît e de capabil acest om? Dar nu trebue să ne mirăm deoarece doamna dăncilă nare decât doctori în Guvernul ei. Doctorul Popa o să facă treabă bună la Învăţămînt, că e capabil, şi o să vede-ţi câte pamblici o să taie iel la diferite inaugurări de ecspresii noi în limba maternă. Ceilanţ sunt la fel de capabili şi de bine pregătiţ, poate decât cu o scăpare pentru Ministrul Economiei, dănuţ andruşcă, care transpiră, se bâlbâie şi roşeşte la întîlnirea cu mass-media televizată. Se pare că e o treabă molipsitoare pentru că şi doamna Ministru de Interne (adică şefa peste organul statului!), carmen dan se bâlbâie, transpiră şi aproape plînge când e în promiscuitatea unui microfon în faţă la gura ei. Mă mai bucură tare mult că o să avem deacum înainte sport pe pâine. Vorba ardeleanului: „pită cu slană, o pălincă bună ş-apăi putem lucra!” Aşa ie. Frumoasa şi fascinanta Ioana Bran face un triplusalt, fără plasa... goală, şi din secretar, cei drept la Camera Deputaţilor ajunge deasupra solului, taman pe bârnele Ministerului de Sport. Un mic paradocs, totuş: sportivii nu beau pălincă! Nu beau, e drept, dar galeria? Şi, pălinca deşchide multe guri. Sau uşi. Pălinca Bran e bună la ciolan! Şia propus să dea sportului demnitatea pe careo merită. No, fain atunci! Aştept sportul demn. A revenit doamna de plumb, care a-u prinso fotografi cu picioarele crăcite şi cu chiloţi la vedere. Dar acest fapt nare treabă cu ceace ştie doamna să facă fincă e capabilă. La Cultură avem, în sfîrşit, un Cavaler. Al unei Loji Masonice, George Ivaşcu, pe numele şi pronumele lui. Sună misterios, ceace e fascinant. La Muncă e tot Olguţa care joacă sticluţa, olteanca ca fraga, caşas descendenţi lui Tudor Vladimirescu. Guralivi şi bătăioşii. Îm place tare mult de ia. A început cu România Mare al lui Vadim, iar din 2007 e în România lor. Restul, ceilanţi sunt tot cam aceaşi dar roti-ţi. Toţ se rotesc în jurul soarelui care răsare supt Carpaţii, în Câmpia română, pe la Teleorman. Acum ar trebuii săi sprijinim şi să nui mai huiduim, să poată să guverneze în linişte şi pace. Că nu o fac pentru ei ci, esclusiv, pentru binele populaţiei. V-or să facă autostrade, spitaluri şi buzi în interiorul şcoalelor, ceia ce vrem şi noi, ca să nu m-ai meargă copii noştrii în curte să facă caca în aer liber, în timpul orelor, când studiază să devină şi ei cineva. Ei sunt vitorul acestei naţi şi v-or venii după noi, după ce noi decedăm sau murim. Ce mă mai bucură la Guvernul 3 propus de doamna viorica vasilica e că o să măreşte salarile cu 200 de lei. Lei noi. Şi asta e pe an. Ceace e bine că cu aceşti bani noi ne acoperim inflamaţia eminentă. Deci, pe ânţelesul tutulor, creşterile la preţuri o să fie de 900-1000 de lei, iar conductorii iubiţi ne d-au nouă două. Sute noi, nu dinalea vechi, ieşite din uzul comercial. Tot e ceva, că dacă nu ne dădea nimic era mai bine? Nu, pentru că iera mai rău. Aşia e mai bine, să primim şi noi ceva bani că nu suntem pomanagi.
          Câteva cuvinte şi pentru ce-i care nu susţine Guvernul 3 şi care face mereu opoziţie în contra acestui partid care decât conduce ţara cu braţ de fer. Săi spuneţ lui Soroş care nare ce face cu bani pe care vii dă vouă ca să protestaţi în frig şi ploi, cu copii sugaci în braţe şi la pept, că ar fii mai bine să stea acasă şi să citească cărţi de belentristică, romane şi povestiri sau... Programul de Guvernare al partidului nostru, ca să se cultiveze şi să ânţeleagă cum merge politica pe acest mal. Malul Dâmboviţeii. Deci, săi spuneţ că aruncă banii pe fereastră, că nu iel conduce ţara noastră sfântă, ci partidul ales democratic de tot poporul care gîndeşte singur. Care a ieşit la vot şi sa dus în urne să folosească ştampila. Unii au fost cu urnele la dânşi, că ierau acolo bunicii lor arşi mai înainte de votare. Şiau votat cu toţii acest partid. Iar drogangi şi beţivii ăia alcolici de la #Rezist să meargă la sapă ca să face agricultura cum iera cân ieram grânarul Europei. Atunci esportam grâu în lumea treia, şi aşa am ridicato de la pământ ca să fie egală cu noi. Că aşa a dorit tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit fiu al poporului, că ca nimeni să nu sufere de inamiţie, adică să moară nemâncat. Noi am ridicat ţările suptdezvoltate, cu jertfa oamenilor munci de la oraşe şi sate. Toate astea sau uitat acum şi Europa vrea să ne ţină suptdezvoltaţi ca săşi vândă la noi la piaţă marfa lor, care e mai slabă ca marfa auhottonă. De acea noi trebuie să fim uniţ şi s-ăl sprijinim pe liviu dragnea şi pe partidul p.s.d. care ne ţine âncă în viaţă. Altfel ieram morţi cu toţii deja. Că în U.S.R. şi P.N.L. sunt infiltraţii spioni lui Soroş care vrea răul acestui popor demn, brav, eroic, curajos, muncitor, harnic şi priceput la orice. Poate mai slab la minte, dar demn, brav, eroic, curajos, muncitor, harnic şi priceput la orice. M-ai vorbim.

Sorin Oros

P.S. Deşi sunt vreo 150 de greşeli gramaticale, dezacorduri şi greşeli de exprimare cred că aţi înţeles ceea ce am scris. Aşadar, se poate! Dacă voi puteţi, poate şi Guvernul 3 al vioricăi vasilica să vorbească, să gândească şi să „conduce” ţara. E inutil să ne mai obosim cu cratime. Ţara se conduce cu mintea şi cu inima, nu cu cratime, ghilimele şi i-uri. Că nu se specifică clar, nicăieri, unde se pun astea, apud ministrul Popa de la Învăţământ.