Fericirea...

Motto: „Trăiesc în bucurie pentru că ştiu că fericirea ne este inaccesibilă” Solomon Marcus

       

          

Fericirea! Ce cuvânt mare, pentru unii oameni! Pentru mine e doar un termen de dicţionar. Spun asta pentru că fericirea nu există. D.E.X.-ul ne spune că „fericirea e o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină determinată de satisfacerea unei năzuinţe”. Sunt de acord. Dar, cât durează? Durabilitatea fericirii nu ne-o poate spune nimeni, cu exactitate. Pentru că e relativă, ca orice stare de bine sau de rău. Aşa cum nici supărarea, durerea sau ghinionul nu ţin o viaţă, nici fericirea nu durează o veşnicie. Eu nu folosesc acest termen niciodată, deşi am avut şi sper să mai am multe motive de... fericire. Eu îi spun bucurie. O bucurie care poate fi mai scurtă ori mai lungă. Mai simplă ori mai intensă. Dar e doar bucurie. Eu văd fericirea ca pe o stare de beatitudine extremă, în care aproape uiţi de tine, în urma satisfacerii unor năzuinţe. Am fost pe-aproape, poate, în tinereţe. Dar niciodată nu pot să spun că am atins acel extaz al beatitudinii în care să zbor în loc să umblu. Şi asta nu pentru că sunt nesentimental, ci pentru că, totuşi, umblu, nu zbor. Trăiesc cu picioarele pe pământ, chiar dacă, uneori, capul defrişează norii. Eu asemui starea de fericire cu starea în care se află un drogat. Totul pluteşte, totul e uşor, totul din jur dansează. Nimic nu e urât, totul e fantastic. Acum, fie vorba-ntre noi aţi simţit aşa ceva fără să trageţi pe nas? În stare de normalitate? Nu prea cred. Şi asta pentru că, pur şi simplu, aşa ceva nu există. Nu poţi să pluteşti şi să uiţi de tine, lucid fiind. Sunt două chestii contradictorii. Omul umblă. De plutit, pluteşte doar frunza pe apă. Mă-ndoiesc de faptul că un om, bucuros sau... fericit poate juca rolul frunzei. Să fie dus de val fără să poată controla traseul. Şi-apoi şi frunza cât e ea de dusă de val, tot e izbită de bolovani, pe traseu. Nu ştiu dacă mai e fericită atunci. Se poate fărâmiţa şi zdrobi. Cam aşa e şi cu omul. E fericit în ziua nunţii, să zicem. Dar seara, când numără banii constată că nuntaşii au fost avari şi au pus în plic mai puţini bani decât se aştepta el. E supărat... Apoi, a doua zi îl doare şi capul, de la alcoolul băut la nuntă... de fericire. La fel, eşti fericit că ţi se naşte un copil. Dar, în curând, când acesta urlă noaptea, din trei în trei ore, tragi o înjurătură, măcar în gând... cu gândul la fericirea pierdută. Sau la liniştea pierdută. Desigur, bucuria de a avea un copil e mai mare decât agitaţia de peste noapte, dar nu poţi spune că eşti fericit când, a doua zi mergi la muncă întocmai unui broscoi agitat, cu ochii beliţi ca ai unui melc codobelc, exoftalmici şi iritaţi. Alt exemplu: câştigi alegerile şi ajungi primar din partea P.S.D.-ului, să spunem. Eşti fericit, neam de neamul tău n-a avut decât patru clase, tu ai opt şi eşti primar. Dar când te-nhaţă D.N.A.-ul plângi ca Vosganian în Parlament şi ţipi că eşti o victimă politică. S-a dus toată fericirea în mă-sa când auzi scârţâitul uşii de la celulă.

Aşadar, cred că fericirea e un cuvânt pe care-l folosim mult prea des şi care nu exprimă exact starea în care ne aflăm atunci. E puţin forţat. Fericirea e mult prea complexă ca să existe. E ca şi cu extratereştrii; mulţi spun că există, dar nimeni nu i-a văzut. Probabil, plutesc prin spaţiu împreună cu... fericirea, iar ca s-o întâlnim, s-o simţim ar trebui să prindem un extraterestru. Un om lucid ar spune că e puţin probabil acest lucru. Mai degrabă ne putem imagina o întâlnire cu el. Asta depinde de imaginaţia fiecăruia. Aşa cum ne imaginăm că ar arăta un extraterestru, tot aşa ne putem imagina şi cum ar fi fericirea. Primul pas pentru a putea face asta ar fi să fim bucuroşi. Bucuroşi de ceva ce ne umple sufletele. Iar bucuria, nu contest, se găseşte la îndemâna oricui. Dacă ai echilibru, dacă eşti cinstit cu tine însuţi, în primul rând, dacă nu eşti stăpânit de ură, răutate şi falsitate poţi avea dese clipe de bucurie. Iar bucuros fiind poţi dilata sau comprima clipa. Sigur, nu depinde exclusiv de tine, dar contează optica din care priveşti.

Simona Halep, de exemplu, declara imediat după meciul câştigat la Melbourne, împotriva americancei Lauren Davis: „Mă simt foarte fericită acum”! Reţineţi, acum! Pentru că imediat după meciul care a durat trei ore şi 45 de minute, un record pentru ea, s-a dus la echipa medicală pentru a vedea ce se poate face cu glezna ei, care era umflată după o luxaţie din meciul anterior. Adică, simţea durere. Or, fericirea nu are nimic de-a face cu durerea. Aşadar, cât au ţinut-o momentele de fericire? Câteva minute, poate. De aceea consider că fericirea e un termen hazardat şi că ea, practic, nu există. Nu poţi fi fericit când te doare capul sau glezna. Dar mă repet şi nu vreau să devin redundant şi să vă răpesc clipele de... fericire pe care, probabil, le parcurgeaţi înainte de a citi acest text.

Sorin Oros