Muzica de fond

27 mai 2018

Modestie sau tupeu?




Motto: „Modestia este calitatea celor care nu au alte calităţi” Napoleon Bonaparte

        

    
Cândva modestia era o calitate extrem de apreciată, mai ales în societăţile burgheze. Echivala, oarecum, cu cuminţenia şi transmitea linişte. Un om modest era inamicul scandalurilor şi-a ieşirilor necontrolate în societate. Nu ieşea în evidenţă cu farafastâcuri vestimentare, nu se implica în scandaluri, şi nu se certa cu nimeni. Trecea ca o umbră lăsând admiraţie în urma lui. Vremurile s-au schimbat. Obiceiurile, la fel. Iar unele calităţi au devenit defecte, iar defectele calităţi. În societatea contemporană cei modeşti sunt perdanţii de serviciu. Se pierd în ceaţa evnimentelor şi rămân cu buzele umflate. Sunt ignoraţi, ocoliţi şi daţi în spate. Modestia, acum e catalogată drept prostie, slăbiciune. Dacă nu te bagi în faţă eşti considerat laş, „fără coaie”, un om slab. Dacă treci neobservat şi nu faci glume porcoase la serviciu, colegii te evită şi nu te cheamă cu ei la bere. Fetele te ocolesc pentru că nu ai personalitate. Nu te îmbraci extravagant, nu ai BMW şi nu-ţi pui poze din locaţii exotice pe facebook? Eşti şters, cenuşiu, neinteresant. Adică, exact cum spunea Napoleon, eşti un om fără calităţi. Marele Împărat a ajuns din Franţa până la Moscova pe cal, cu armata sa călare, pentru că nu a fost un om modest. Avea ambiţii uriaşe şi nu a stat deloc „în banca sa”. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, nu militez pentru acţiuni războinice de cucerire a altor ţări. Ceea ce încerc să spun e că, acum, tupeul a fost ridicat la rang de calitate. Atenţie, tupeul, nu curajul! E diferenţă mare între aceste două cuvinte. Un om modest poate avea curaj, dar niciodată nu va fi tupeist. Un om modest îi va spune colegului că a greşit, dar niciodată nu îl va certa cu superioritate. Tupeistul, în schimb, are manifestări de lider, nu-i place să stea la grămadă şi trebuie să iasă mereu în faţă. În general, tupeiştii nu au cultură şi cu greu pot scrie o cerere de angajare, fără greşeli de gramatică sau de exprimare. Tupeistul e agresiv şi certăreţ. Doar el are dreptate. Doar el e deştept şi le ştie pe toate. Ţipă, gesticulează, şi devine furios dacă e contrazis. Argumentele reale nu există pentru el, doar argumentele lui sunt valabile. Creează presiune pe oameni pentru a-i domina. Nu are cunoştinţe de morală, de respect, de etichetă şi de bune maniere. El nu e fraier, ştie cum să procedeze pentru a fi mereu în avantaj. Ruşinea nu există pentru el, nu-l interesează că se face de râs. De fapt, el nici nu realizează asta. El e mândru că şi-a spus punctul de vedere. Că s-a impus. Chiar şi cu pumnul, dacă situaţia o cere.
          Jalnice timpuri trăim! Au ajuns nişte indivizi fără cultură şi fără multă şcoală, dar cu tone de tupeu să devină modele pentru alţii. Mass media poartă, evident, toată vina pentru că dacă îl ignora pe unul ca Gigi Becali, acesta nu ajungea să fie mai cunoscut decât Andrei Pleşu. Şi ca el sunt foarte mulţi tupeişti, fără consistenţă, dar mai cunoscuţi decât oamenii de cultură sau artiştii adevăraţi. Oare cine sunt mai cunoscuţi dintre MM Stoica, Giovani Becali, Borcea (opt prunci cu cinci muieri!), Vasile Turcu (emenangită!), Nicolae Guţă (copii fără număr!), Copilul Minune, Monica Tatoiu, Pomohaci (printre craci!), plus alte sute de tupeişti, şi oameni ca soprana Mariana Nicolesco, violoniştii Răzvan Stoica şi Alexandru Tomescu, pictorul Adrian Ghenie, scriitorii H.R. Patapievici ori Radu Paraschivescu, sau actorii Marcel Iureş şi Anca Sigartău, de exemplu? Pe primii îi ştiu toţi analfabeţii, pe ultimii îi ştiu doar o mână de oameni. Asta e diferenţa dintre tupeu şi modestie. De calitate... a calităţilor.

Sorin Oros





19 mai 2018

Femei inexistente




Motto: „Doamnă, ca să vă certaţi cu mine trebuie să existaţi” Adrian Păunescu adresându-i-se Monicăi Ridzi





M-am declarat, de când mă ştiu, un admirator al femeilor. Îmi plac pentru că produc plăcere; nu neapărat sexuală, nu la asta mă refer acum. Dar simpla lor prezenţă provoacă plăcere oricărui bărbat. Poate miroase frumos, e elegantă, misterioasă, sexy, deci îţi produce o stare care îţi place. Nu e ca şi cum ai vedea un boschetar puturos, cu pişatul pe pantaloni. Ei bine, în ultimele luni am tot văzut şi auzit nişte arătări, posesoare de vagine, care îmi provoacă greaţă. Sigur, aş putea să le evit şi m-aş salva singur de durerosul proces al expulzărilor violente şi spastice a conţinutului stomacal pe cavitatea bucală. Doar că... aceste vagine aparţin unor femei care sunt cocoţate sus-sus, taman în capul ţării. Iar pentru că îmi place să fiu un om informat şi să ştiu ce se întâmplă în ţara mea, nu am cum să le evit. Mai ales că apar zilnic la televizor şi vorbesc despre ţară. În cazul în care nu le-aţi reperat vi le aliniez mai jos, aşa cum se aliniază astrele în Pluto retrograd. Viorica Vasilica Dăncilă, Rovana Plumb, Gabriela Firea, Carmen Dan, Lia Olguţa Vasilescu şi „motostivuitoarea” al cărei nume întreg nu l-am memorat. O Graţielă, parcă, deloc graţioasă. Desigur, mai sunt câteva zeci sau sute, în restul ţării, dar astea sunt elita. Numărul unu. Vedetele. Spuma spumelor. Sau, dacă vreţi, cele mai importante vagine ale ţării. Alături de ficaţi, spline, sisteme osoase ori cutii craniene alcătuiesc femeile care lucrează pentru ţară, în linia întâi. Le văd zilnic. Le aud zilnic. Şi zilnic îmi creşte greaţa până-mi vine voma-n gât. Sunt conştient că n-am citit aceleaşi cărţi, că nu am participat la aceleaşi seri dansante, şi nici nu am avut aceleaşi grupuri de amici. Şi, evident, nici nu am avut aceiaşi părinţi.
Cu toate astea, greaţa mi-o provoacă doar susnumitele nu şi restul femeilor cu care mă intersectez. E urât să afirmi că o femeie e proastă (chiar dacă e!), dar chiar dacă am întâlnit asemenea femei, ele nu mi-au produs greaţa premergătoare vomei. Le-am tolerat sau evitat. Însă pe distinsele femei din capul ţării cum să le evit? Ele se ocupă de viitorul meu, al ţării mele şi al semenilor mei. Unii, foarte puţini le iubesc. Cei din familiile lor şi câţiva amici profitori. Plus vreo câteva mii de prostovani fără judecată proprie, fără dinţi, fără cultură şi fără pretenţii. Dar extrem de mulţi oameni cu judecată proprie nu le „iubeşte”. Cei care au facultatea absolvită la zi nu le „iubeşte”. Intelectualii nu le „iubeşte”. Studenţii nu le „iubeşte”. Iar eu „decât” vomez când aud ce propoziţii scot pe gură, urmare a unui gând pe care-l frământă neuronii  duduilor care duduie de expresii care nu se regăsesc în limba română. Limbă care culmea!, e limba maternă a acestor doamne din linia întâi. Gafe după gafe, cuvinte inexistente, dezacorduri crase, romgleze de baltă, priviri neajutorate, poziţii indecente (cu cracii cărnoşi deschişi!), coafuri dezarmante, bâlbe... Toate astea îmi aliniază un singur cuvânt călăuzitor: prostie! Dar ştiu sigur că ele nu sunt aşa şi alung instantaneu cuvântul din gând. Apoi vomez.
Aceste femei nu sunt proaste. Ele au nevoie de câţiva ani de şcoală, de câţiva ani de lecturi, de cursuri de bune maniere, de cursuri de modă, de cursuri de gramatică, de cursuri de engleză, şi poate n-ar strica nişte cursuri de chitară. Ar putea să-i cânte liderului suprem O sole mio... Nici cursurile de specialitate nu ar fi de lepădat. Pentru că, de exemplu, doamna Carmen Dan nu cred că face diferenţa dintre un Mauser şi un Glock. Dar, la anii lor e mai dificil să le vedem în clasa a-l-a făcând bastonaşe şi liniuţe, şi înţelegând diferenţa dintre ge şi ghe sau dintre s şi ş. Despre Dumbrava minunată nu poate fi vorba. E puerilă pentru nivelul lor.
Concluzionând, regret că există femei care sunt lipsite de personalitate, care ascultă orbeşte de lider şi care îmi provoacă greaţă. Partidul ăsta mereu a fost refugiul oamenilor fără multă şcoală, dar nu-i pot compara, totuşi, pe Victor Ponta sau Adrian Năstase cu deşteptele de mai sus. Ăştia ştiau vorbi româneşte, cel puţin.
Să vă fie ruşine, agramatelor! Vă faceţi de râs, şi faceţi şi ţara de râsul lumii. Ar trebui să încetaţi să mai existaţi... în halul în care sunteţi acum. Lăsaţi politica şi ţuşti!, în clasa primară la „Ana are mere”!

Sorin Oros


11 mai 2018

Femeiuşca mioritică



Motto: „Frumuseţea e primul dar pe care natura îl face femeii, dar şi primul pe care îl cere” Auguste Mere

      

         




Româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume. E un adevăr verificat în timp, şi constatat pe podiumurile de prezentare a modei, în industria cinematografică, în concursurile de frumuseţe sau sportive. Probabil e o combinaţie reuşită între genele dacice şi cele romane. Ceea ce nu se poate spune în cazul somalezelor, hinduselor sau mongolelor. Dar fiecare e cu frumuseţea sa şi cu optica personală.
Românca se naşte ca orice femeie, la nouă luni. Urlă, ţipă, plânge, suge. Mai doarme, mai face caca în pamperşi şi creşte. La trei-patru ani îşi dă cu ojă pe unghii, iar pe la şase-şapte unele se machiază în compania vreunei mătuşi binevoitoare şi, parţial, inconştiente. La 12-13 probează încălţămintea cu tocuri, blănurile, pălăriile mamei şi ale mătuşilor. Stă tot mai mult în faţa oglinzii şi se visează fotomodel. Deja ştie că e frumoasă. Conştientizează asta, şi de la 14-15 ani încolo se îmbracă provocator, prematur pentru anii ei. „Bondarii” roiesc deja pe lângă stupul ei şi, până la urmă, unul tot are noroc să intre şi să-nţepe. Fetei i se pare „cool” deşi e mult prea devreme ca să lase pe cineva să-i cotrobăie prin col. Dar cum şcoala e plictisitoare, profesorii sunt „naşpa”, iar lectura îi ia din timp, fata iese pe Corso la un suc. Gătită, aranjată, machiată, ca o păpuşă vie. Flăcăii vin, consumă şi pleacă. Domnişoara capătă experienţă, şi constată că flăcăii se topesc după fetele frumoase şi sexy. Ştie că flăcăii nu caută fete citite pentru că, i-au spus amicele ei, flăcăii nu le duc la sala de lectură, ci la sala de biliard. Să se joace cu bilele. Logic, de altfel. Şi-atunci, alea care-au fost văduvite de Mama Natură pun bănuţ peste bănuţ ridicând câte-un crăcuţ ca să aibă-un nou sânuţ. Se-aranjează în punctele esenţiale, adică buci, buze, ţâţe, îşi mai pictează două-trei desene rupestre pe pielea fină ca o botină, şi intră-n rândul femeilor fatale. Huzuresc câţiva ani expuse-n piscine, terase şi cluburi, ca şi ceasurile în vitrinele de la Mall. Le mai iau câte unii, le pipăie, le probează, le trag rotiţa şi cheiţa, le mai ung, dar le pun apoi la loc, pe etajeră. Doar că acum e etajera din Piaţa de vechituri, că marfa nu mai e nouă. E uzată şi, pe-alocuri, scârţâie. S-a şubrezit între timp, cuibul cucului. Şi s-a lărgit. Acum pot intra şi ieşi şi câte doi cuci deodată, să cânte ora exactă pe două limbi. Timpul trece, cucii cântă, fata speră la o nuntă. Doar că bărbaţii sunt nişte copii toată viaţa. Adoră să se joace cu păsăricile, dar niciunul nu vrea să le ducă acasă. Mai ales dacă e una îmbunătăţită, cu E-uri şi fără îndeletniciri casnice. Oricât am nega asta, românii sunt conservatori. Vor frumuseţe doar în aparenţă, la prima mână, dar, în fond ei caută femeia care să aibă grijă de ei, ca buna lor mamă. Să le-asigure păpica, să le calce izmenele, să ţină casa curată, şi să le livreze urmaşi. Or, una de-asta, îmbunătăţită artificial nu are asemenea îndeletniciri. Că la piscină nu a învăţat-o nimeni cum să gătească şi să frece jegul de pe cămăşi. Iar prin Mall-uri nu te învaţă nimeni cum să faci ciorbică. Acolo „decât” o sorbi ţuguindu-ţi botoxul întocmai unui cur de găină.                                                        Se spune că femeile frumoase sunt mai prostuţe, iar alea mai puţin frumoase (pentru că nu există femeie urâtă!) sunt mai deştepte. Mai citite şi mai educate. Cred că aşa este. Pentru că dacă femeia frumoasă trebuie să se expună mereu, aia mai puţin frumoasă ezită să iasă, şi face altceva în acel timp. Citeşte, studiază, şi are alte preocupări care o ajută să fie preferată de bărbaţii care vor un cuib, în detrimentul frumuseţilor efemere care sunt doar pasagere. Pentru că frumuseţea trece o dată cu timpul. Iar la 40 de ani e mai dificil ca o femeie să stea expusă la terase în aşteptarea prinţului pe cal alb. La anii ăştia vine doar calul. Frumuseţile care erau acum 20 de ani regretă, dar timpul fuge inexorabil şi imperceptibil. Nu mai au ce să facă. Trăiesc din amintiri şi adună regrete. Se urâţesc, şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Devin scorpii, dar zmeii nu există decât în basme. Aşadar, nu are cine să le vină de hac. Datorită faptului că n-au ştiut să-şi gestioneze frumuseţea, şi pentru că s-au lăsat conduse de ea, acum clachează. Vieţi ratate. Şi ce e şi mai trist e faptul că multe nici nu înţeleg asta. Dau vina pe ghinion.                                                                                                                         Nu vă faceţi un ţel în viaţă să fiţi frumoase. Încercaţi să fiţi deştepte. Asta rămâne, pe când frumuseţea dispare. Iar o femeie deşteaptă poate să fie şi frumoasă.

Sorin Oros

6 mai 2018

Dezvoltare personală



Motto: „ Eşecul este temelia succesului, iar succesul este ispita eşecului” W. Somerset Maugham

        
           
În ultimul deceniu, sau poate chiar mai mult a apărut, la noi, un concept nou: acela de dezvoltare personală. Fiind o fostă ţară comunistă, aici totul ajunge mult mai târziu. Trăim într-un regim al obscurantismului şi-al ignoranţei. La oamenii din fostele state comuniste, totul ajunge după ce Occidentul şi S.U.A. s-au săturat deja de ele. Aşa e şi cu acest concept care, cică, ne învaţă cum să ne dezvoltăm ca indivizi, cum să avem succes şi cum să reuşim în viaţă. Ce idee frumoasă! Nişte psihologi s-au gândit să salveze omenirea şi au început să scrie despre cum trebuie să o facem fiecare. Demersul e bun în esenţă, dar aplicarea lui concretă e irealizabilă. Motivul e cât se poate de simplu: oamenii sunt diferiţi şi niciun om nu simte, gândeşte sau trăieşte la fel ca altul. Un concept nu se poate aplica niciodată la fel la două persoane. Fiecare e unic. Nu există o reţetă a succesului, cum nu este niciuna a fericirii. Dar fariseii din branşă s-au pus pe treabă şi au scris tot felul de paşi care trebuie urmaţi ca să avem succes în viaţă. Unii ne învaţă cum să nu ne enervăm, alţii cum să respirăm dacă suntem deja nervoşi, alţii ne îndrumă să gândim pozitiv chiar şi atunci când unul dă peste noi cu maşina şi ne rupe coloana, de exemplu. Oare cum pot să facă toate astea mai mulţi oameni care sunt diferiţi? Cum înţeleg toate astea nişte oameni care au un bagaj de cunoştinţe variabil? Cum pot aplica sfaturile astea un om cu liceul la seral şi unul cu două doctorate neplagiate? Cu toate astea, oamenii încearcă. Toţi se tem de insuccese şi de nefericiri, şi toţi vor să fie speciali şi unici. Şi-atunci, dacă văd că unul a avut succes şi a scris o carte despre asta, ceilalţi o citesc şi încearcă să-l copieze. Evident că dau chix pentru că nimic nu se aplică la fel, pentru toată lumea. Dar, în disperarea lor de-a nu claca, oamenii se amăgesc singuri ajutaţi consistent de aceşti farisei care ne dau sfaturi despre cum să trăim. Am frunzărit zilele trecute nişte maculaturi de felul ăsta şi m-am lecuit. Nu vreau să mă dezvolt după sfaturile lor, iar succesul nu se poate obţine urmând paşii unui individ care nu are nimic în comun cu mine. Ăla a avut succes pentru că a acţionat într-un fel personal, unic. Făcând ca el nimic nu îmi garantează că voi obţine succesul lui. Pentru că el, poate, a făcut compromisuri, poate a minţit, poate a fost sprijinit în demersul personal pentru a ajunge acolo unde şi-a propus. Iar eu, poate, nu vreau să fac nimic din ceea ce a făcut el. Sau, poate, fac întocmai dar nu întâlnesc aceiaşi oameni pe care i-a întâlnit el. Şi cum nu toţi gândesc la fel nu voi ajunge niciodată la rezultatele lui.
Dezvoltarea personală este unică pentru fiecare om. Îi zice şi numele, dealtfel: per-so-na-lă! Nu are nicio legătură cu experienţele altora. Dar omul are nevoie mereu de chestii ajutătoare, de speranţă, de ceva în care să creadă. Se poate spune că omul este o fiinţă slabă care îşi foloseşte prea puţin propriul creier. Preferă să copieze, să facă paşii pe care i-au făcut alţii. Prea puţini sunt cei care se-ncumetă să acţioneze după propria gândire. Pentru asta e nevoie de personalitate şi de nonconformism. E nevoie de curaj. Toţi cei care au realizat ceva au făcut-o după gândirea proprie. Unii au riscat şi au reuşit. Au avut acest curaj de a-şi forţa limitele. Alţii au riscat şi au pierdut. Undeva au făcut greşeli. Dar nimeni nu a câştigat ceva în viaţă copiind pe altcineva. Vă dau un exemplu din gastronomie. Oamenii mănâncă peşte. Pane, saramură, ciorbă, prăjit sau crud. Dacă unul inventează o reţetă nouă şi pune pe sushi dulceaţă de afine cu cacao mă îndoiesc că toţi ceilalţi meseni vor cădea, extaziaţi, pe spate, în urma excitaţiei produsă papilelor gustative. Sunt lucruri unice, de gust, de plăcere, care nu se pot copia, care ţin de cultură, de personalitate. Nu vă mai amăgiţi singuri citind aberaţiile unor farisei care vor face bani pe naivitatea voastră. Nu vă veţi dezvolta niciodată urmând paşii şi sfaturile altora. Totul e la voi, succesul ori insuccesul, reuşita sau nereuşita. E nevoie doar de adevăr. De intenţii bune. Şi de curaj.

Sorin Oros