Motto: “Toţi
oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori” Eugen Ionescu
Românul nostru franţuzit, Ionescu,
autorul teatrului absurdului a surprins minunat, prin definiţia de mai sus, o
caracteristică esenţială a omului: prefăcătoria. Niciun om nu spune întotdeauna
exact ceea ce gândeşte şi nici nu acţionează mereu în acest sens. Se preface,
adesea. Adică, joacă un rol. Al naivului, al timidului, al înţeleptului, al
celui puternic, ori al celui amabil şi îngrijorat de soarta celui de lângă el.
Credeţi că e chiar aşa? Nu. Pentru că omul are frici, are spaime şi îndoieli
care-l fac să fie nesigur pe propria-i persoană. Şi-atunci se preface şi spune ceea
ce crede că nu ar deranja. Spune ceea ce nu l-ar pune într-o situaţie ridicolă sau
periculoasă. Gândeşte ceva şi spune altceva. Asta e prefăcătorie, sau, mai elevat
spus, teatru. În teatru nimeni nu ştie la ce se gândeşte un actor pentru a reda
o stare. Fiecare actor are laboratorul său de stări, de gânduri, de amintiri la
care apelează pentru a fi ceea ce i se cere pe scenă. Reţineţi: pe scenă! Asta pentru
că sătul de teatrul “trăit” pe scândura
de brad, sub lumina reflectoarelor şi în faţa spectatorilor, actorul, pe stradă
e un om ca oricare. E civil. E un om care iese la terasă să bea o bere. Care
merge la magazine să-şi cumpere chiloţi, spumă de ras, tampoane (în cazul actriţelor!),
bullion sau orez. Care stă la coadă la ANAF să-şi plătească impozitul pe casă şi
pe maşină. În aceste ipostaze actorul nu joacă teatru. Dar… în aceste ipostaze,
aproape toţi ceilalţi oameni joacă. Poartă măşti invizibile şi pozează în oameni
puternici şi atotştiutori. Nu au defecte, nu au slăbiciuni, nu au lacrimi şi nici
zâmbete. Au doar măşti. Şi un rol de îndeplinit: acela de actori pe scena vieţii.
Nu-şi arată slăbiciunile şi nici trăirile, în public. Dar când ajung acasă,
poate plâng. Plâng pentru că nu au destui bani să-şi cumpere un telefon modern
sau o pereche de pantofi de firmă. Plâng pentru că se ceartă cu partenerul deşi,
în public, pozează în perechea perfectă. Plâng pentru că îi doare nedreptatea lumii
şi impotenţa lor de a schimba ceva. Plâng pentru că sunt singuri. Plâng pentru că
îi doare succesul altora. Plâng… pentru că acasă nu mai joacă teatru. Acasă sunt
doar ei, fără spectatori. Îşi lasă măştile pe preşul de la intrare şi devin oameni.
În singurătate devin oameni. Ce tristeţe!
Există, însă, şi o categorie de
actori cărora nu le ajunge scândura de brad pentru a se produce artistic. Şi îşi
prelungesc scena şi în viaţă. Când ies cu amicii acaparează toată atenţia,
gesticulează larg, vorbesc tare şi nasc un personaj ad-hoc. Ţin cu orice preţ să
fie vedete, să fie atracţia serii. Zic unii că actorii care joacă teatru şi în viaţă
nu au “ars” la maximum pe scenă, nu
au “murit” pentru personaj şi s-au
menajat. Probabil că aşa este. În viaţă există o compensaţie în toate. Dar, la
urma urmei, cine sunt eu să-i judec pe oameni şi să cuantific cât şi cum joacă fiecare
teatru, pe scena vieţii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu