Muzica de fond

16 septembrie 2018

Teatrul vieţii



Motto: “Toţi oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori” Eugen Ionescu

         
Românul nostru franţuzit, Ionescu, autorul teatrului absurdului a surprins minunat, prin definiţia de mai sus, o caracteristică esenţială a omului: prefăcătoria. Niciun om nu spune întotdeauna exact ceea ce gândeşte şi nici nu acţionează mereu în acest sens. Se preface, adesea. Adică, joacă un rol. Al naivului, al timidului, al înţeleptului, al celui puternic, ori al celui amabil şi îngrijorat de soarta celui de lângă el. Credeţi că e chiar aşa? Nu. Pentru că omul are frici, are spaime şi îndoieli care-l fac să fie nesigur pe propria-i persoană. Şi-atunci se preface şi spune ceea ce crede că nu ar deranja. Spune ceea ce nu l-ar pune într-o situaţie ridicolă sau periculoasă. Gândeşte ceva şi spune altceva. Asta e prefăcătorie, sau, mai elevat spus, teatru. În teatru nimeni nu ştie la ce se gândeşte un actor pentru a reda o stare. Fiecare actor are laboratorul său de stări, de gânduri, de amintiri la care apelează pentru a fi ceea ce i se cere pe scenă. Reţineţi: pe scenă! Asta pentru că sătul de teatrul “trăit” pe scândura de brad, sub lumina reflectoarelor şi în faţa spectatorilor, actorul, pe stradă e un om ca oricare. E civil. E un om care iese la terasă să bea o bere. Care merge la magazine să-şi cumpere chiloţi, spumă de ras, tampoane (în cazul actriţelor!), bullion sau orez. Care stă la coadă la ANAF să-şi plătească impozitul pe casă şi pe maşină. În aceste ipostaze actorul nu joacă teatru. Dar… în aceste ipostaze, aproape toţi ceilalţi oameni joacă. Poartă măşti invizibile şi pozează în oameni puternici şi atotştiutori. Nu au defecte, nu au slăbiciuni, nu au lacrimi şi nici zâmbete. Au doar măşti. Şi un rol de îndeplinit: acela de actori pe scena vieţii. Nu-şi arată slăbiciunile şi nici trăirile, în public. Dar când ajung acasă, poate plâng. Plâng pentru că nu au destui bani să-şi cumpere un telefon modern sau o pereche de pantofi de firmă. Plâng pentru că se ceartă cu partenerul deşi, în public, pozează în perechea perfectă. Plâng pentru că îi doare nedreptatea lumii şi impotenţa lor de a schimba ceva. Plâng pentru că sunt singuri. Plâng pentru că îi doare succesul altora. Plâng… pentru că acasă nu mai joacă teatru. Acasă sunt doar ei, fără spectatori. Îşi lasă măştile pe preşul de la intrare şi devin oameni. În singurătate devin oameni. Ce tristeţe!
Există, însă, şi o categorie de actori cărora nu le ajunge scândura de brad pentru a se produce artistic. Şi îşi prelungesc scena şi în viaţă. Când ies cu amicii acaparează toată atenţia, gesticulează larg, vorbesc tare şi nasc un personaj ad-hoc. Ţin cu orice preţ să fie vedete, să fie atracţia serii. Zic unii că actorii care joacă teatru şi în viaţă nu au “ars” la maximum pe scenă, nu au “murit” pentru personaj şi s-au menajat. Probabil că aşa este. În viaţă există o compensaţie în toate. Dar, la urma urmei, cine sunt eu să-i judec pe oameni şi să cuantific cât şi cum joacă fiecare teatru, pe scena vieţii?

Sorin Oros          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu