Arta căsniciei reuşite

Motto: „ Căsnicia înseamnă un an de intensă ardere pasională, apoi zece ani de cenuşă” G. T. de Lampedusa

      

Iubirea e o boare. O adiere care-ţi fâlfâie prin stomac. O rază de soare care te orbeşte. Un val înspumat care te răvăşeşte. E un gând. Sau o rugă. E durere. Şi pasiune. Oricum, nu e nimic palpabil. O simţi, o ai, dar nu e. Paradoxal! Poate de aceea e cel mai complex sentiment, pentru că le are pe toate: pasiune, elan, bucurie, durere, frământări, naivitate, speranţă, greutăţi, zâmbet şi lacrimă. Nimeni nu ştie când vine, dar se cam ştie când ajunge la răscruce. În general, e o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. Dacă atunci ştim cum să acţionăm şi o îndrumăm pe drumul cel bun salvăm relaţia şi mergem mai departe şi mai sudaţi. Dacă o îndrumăm pe drumul greşit, ruptura va apărea, în curând, fără nicio excepţie. La acea răscruce avem de ales între drumul pietruit şi drumul asfaltat. Pe drumul de piatră trebuie să facem compromisuri, să acceptăm faptul că putem cădea, că va trebui să ocolim gropile şi că e obligatoriu să-l aşteptăm pe partenerul care va rămâne în urmă. Să-l ridicăm, să-l ştergem de praf şi să fim mereu alături de el. Pe drumul asfaltat vor alerga amândoi, fără griji, fără obstacole şi fără teama vreunui pericol. Va fi o competiţie având ca miză locul unu. Aici sunt orgolii, sunt răutăţi şi multă durere. Vor alerga amândoi până la epuizare, punându-şi piedici ori de câte ori vor avea ocazia. Pe drumul pietruit cei doi se vor opri, se vor odihni şi vor COMUNICA. Au timp să râdă şi să se bucure de călătorie. Pe drumul asfaltat nimeni nu face pauză, nimeni nu râde. Încrâncenarea şi disperarea sunt cuvintele călăuzitoare. Cei care aleragă pe asfalt nu au timp să se vadă, să COMUNICE. Trag doar cu coada ochiului pentru a se asigura că celălalt a rămas mult în urmă. Ruptura apare inevitabil atâta timp cât cei doi, deşi pe acelaşi drum, sunt la distanţă unul de altul. E destul de simplu, nu? Din vorbe e simplu, mai dificilă e aplicarea practică. Pentru asta e nevoie de COMUNICARE, de lipsa orgoliului. Am mai spus asta, orgoliul într-o relaţie înseamnă moartea acesteia. Cei care se iubesc nu trebuie să fie într-o competiţie, ci să formeze o echipă, să fie doi în unul. Niciodată, niciunul dintre cei doi nu va fi mereu invincibil. Va claca la un moment dat. Rostul partenerului de drum este să-l ridice, să-l panseze şi să-l aştepte să poată alerga din nou. Alături şi nu separat. Şi să nu credeţi cumva că bărbatul e mereu în faţă. Nici vorbă. Sau dacă e, ori vrea neapărat să fie, acesta aleargă, negreşit,  pe drumul asfaltat. Alege calea facilă. Nu vrea complicaţii pentru că el însuşi este facil, este uşor. Nu are profunzime în sentimente şi fuge de greutăţi. Or, iubirea nu înseamnă doar bucurii şi sex. Iubirea reală, profundă e plină de durere şi de greutăţi. Altfel e doar un foc de paie, un artificiu care se înalţă, străluceşte apoi cade vertiginos. Iubirea solidă, consistentă şi sănătoasă nu există fără greutăţi. Ea e de găsit pe drumul de piatră, evident. Pe asfalt e doar o iluzie a iubirii. Funcţionează maximum trei ani. Suficient cât să se nască prunci care, în curând, vor trăi într-o familie separată. Asta pentru că părinţii lor nu au fost pregătiţi să alerge alături, ci au trăit doar cu iluzia parteneriatului. Ce e mai trist e că iluziile dau naştere unor vieţi cât se poate de reale, care vor întreba mereu: „unde e tata?” sau „unde e mama?”. Decât să alergăm pe asfalt şi să mărim distanţa dintre noi nu mai bine ne-am chinui, umăr la umăr, pe drumul prăfos şi plin de gropi al vieţii? Alături, chinul devine o bucurie, o împlinire sufletească. Mă rog, posibil să fie greu de înţeles... Pentru unii.

Sorin Oros