Nunţile moderne

Motto: „Căsătoria este pentru noi; nunta a fost făcută pentru ceilalţi” Kim Rhodes

        Acum că s-a terminat referendumul lui Peşte şi se poate căsători oricine cu oricine care-şi împărtăşeşte reciproc amoarea, o să dezbat subiectul nunţii. A nunţilor din zilele noastre. Moderne. Emancipate. Ultrasofisticate. C-aşa-i moda!

          Pe vremuri nunţile se făceau în şură sau în curtea casei mirelui. Se tăiau porci, găini sau raţe, se preparau, se stropeau cu pălincă şi vin, trei ţigani frecau arcuşul, oamenii jucau, unii se îmbătau, dădeau cadouri de casă nouă şi dimineaţa plecau la gospodăriile lor. Aşa era atunci. Simplu. Acum lumea a evoluat. Au apărut nunţile sofisticate. Nunţile de imagine. De fapt, acum totul e doar imagine. Inclusiv iubirea. De aceea, poate, căsniciile durează atât de puţin. Dar ce contează acest aspect câtă vreme la nunta ta, telefoanele mobile şi aparatele foto nu ratau nicio secundă din... imaginea nunţii! Să le luăm pe rând...

          La început primeşti o invitaţie, în proporţie de 90% kitsch-oasă şi cu un text idiot, care te anunţă data şi locul nunţii. Nişte bănuţi buni deja îi sar mirelui din buzunar. La data nunţii ajungi la local, iar acolo, pentru o clipă, ai impresia că ai aterizat într-un tărâm de basm: scaunele şi mesele sunt îmbrăcate, la fel de kitsch-os, cu tot felul de cearşafuri, cu fundiţe şi panglici (nu pamblici, băi, ministre eşuat!), baloane ori aranjamente florale care te trimit la „Alice în ţara minunilor”. Tot harnaşamentul ăsta l-a mai izbăvit pe mire de nişte lei. Noi. Iar noi ne revenim din şoc ciocnind paharul de şampanie de la intrare, cu persoanele, de obicei, străine care dau să intre. Asta pentru că mirii&naşii&socrii nu se află încă la nuntă, deşi ora începerii evenimentului  major din viaţa lor a trecut de mult. Dar conform modernismului modei (!!!) mirii&company trebuie să-şi facă apariţia doar după ce invitaţii au sosit, cu toţii. Până atunci invitaţii se delectează cu aperitivul. Evident că şi-ăsta e modern! Nu mai prinzi un şniţel, o chitfea, nişte salam de vară târzie, o brânzică de viţică, simplă, gogoşari, roşii, chestii româneşti. Acum sunt rulade de carne cu spanac spaniolo-elen, piepţi de pui ungureşti în fulgi de porumb nemţeşti, brânză verde, roz sau albastră, cu chimicale cosmopolite, cinci icre nordice pe-un triunghi de pâine turcească uscată, 15 grame de salam de brontozaur tras în gem de fructe de pădurice, loco, două roşii pitice cu gust de magazin, trei măsline cipriote scofâlcite, ceva muguri de ridichi, soia şi-alte verdeţuri neidentificate, chipsuri de ţelină cu dulceaţă amară, creveţi constrânşi în inele de ceapă puturoasă şi alte bazaconii greu comestibile. Nimic nu e tradiţional, autohton. Toate aceste invenţii sunt aduse din Europa, din societăţile mai selecte. Dac-am văzut aşa ceva la Paris şi Berlin, le implementăm iute şi-n Urlaţi, Băicoi sau Pucioasa! Baiul e că ăia nu toarnă pălincă-n maţe şi-atunci le-ajunge un fulg de porumbel, o icră şi două frunze. Dar românul, după patru-cinci păhărele de zeamă de prunişoare se „fezandează” uşor. Pe când începe dansul are deja mânecile suflecate, cravata abandonată în supa de tăieţei, şi broboane de transpiraţie pe fruntea-i gândită şi pe la subţiorile păroase. Dansul începe cu... dansul mirilor, evident! Care se ridică timizi, de parc-ar avea crampe, şi învăluiţi într-un nor de fum care le-acoperă stângăciile coregrafice se străduiesc să arate invitaţilor pentru ce au plătit coregrafa cu două luni înainte de nuntă. Mişcări sofisticate, stinghere, eşuate, acoperite de fumul izbăvitor şi de aplauzele încurajatoare ale invitaţilor binevoitori. Valsul clasic este cel mai uşor de învăţat şi cel mai simplu, dar toată lumea vrea ceva inedit şi spectaculos. De obicei, singurele impresionate de dansul mirilor sunt fetiţele din sală. În cele din urmă, ringul de dans se umple, nuntaşii se simt bine, dar trag cu ochiul obsesiv spre chelnerii care aduc friptura. Se simt instabili emoţional şi fizic după pălinca turnată peste două frunze şi-o brânză roz. Vor carne, ca să aibă o bază în stomac. Iar aceasta apare... dar nu e friptura tradiţională de porc de coteţ, ci un rulou de curcan, posibil mexican, cu un sos incert şi cu trei fire de praz oltenesc tăiate artistic şi spiralate. Nu e pe gustul tău, dar ciopârţeşti curcanul măcar atât cât să nu-ţi pierzi echilibrul. Tulburat şi tulburel aştepţi felul următor cu priviri de căprioară hăituită de ogarii afgani. În acest timp formaţia angajată cu buna dispoziţie prestează de parc-ar fi pe Naţional Arena. Tare şi ţipător, mai ales dacă solista n-a dormit bine seara trecută. Când apare mâncarea îţi spui că orice-ar fi o mănânci, dar, de data asta deşi îţi place, nu te poţi sătura cu trei feliuţe de carne, subţiri ca foiţa de ziar, cu un sos colorat straniu şi c-o jumătate de cartof copt cu trei fire de rozmarin. Nu-ţi mai rămâne decât să pui darul în fanta cutiei de carton românesc şi să te duci acasă ca să mănânci. Asta pentru că sarmalele apar spre dimineaţă când deja 80% dintre nuntaşi dorm în paturile lor. Pentru mine, cel puţin, e deja o tradiţie ca după o nuntă să merg acasă şi să mănânc. Şi asta nu pentru că aş fi extrem de pretenţios la preferinţele culinare, ci pentru că sunt român şi aş vrea să halesc mâncare românească, tradiţională, şi nu frunzele sau icrele spaniolilor, italienilor, nemţilor sau olandezilor. Şi nu mor nici după brânzeturile franţuzeşti, mucegăite şi colorate cu tot felul de pigmenţi rămaşi de pe vremea lui Matisse. Sunt limitat? Posibil... dar snob niciodată!

          Deşi sunt pline de fast, nunţile moderne nu sunt decât mici spectacole eşuate, în care ne expunem emanciparea, snobismul şi, adesa, prostul gust. Păcat!

Sorin Oros