Ce-mi doresc eu mie îți doresc și ție, tristă Românie

Motto: „Deși îmi iubesc țara, nu-mi iubesc compatrioții” Lord Byron

        România este țara mea. Cu siguranță, și a voastră. Dar a acelora care-i vor răul nu a fost, nu este și nu va fi niciodată. Oricât ar încerca niște descreierați interni și externi să și-o asume. Au sfâșiat-o ungurii-n 1940, în urma Dictatului de la Viena și au folosit-o până-n 1945, când armata sovietică, eliberatoare, ne-a redat Transilvania de Nord, dar a impus guvernul comunist fidel Moscovei. Astfel, 44 de ani, România a fost sub bocancul mujicului rus. Știm cum a fost în comunism. Sublim, ar zice nostalgicii idioți, înfiorător o spun cei care înțeleg drepturile, libertățile și obligațiile condiției umane. Ce poate fi sublim atunci când nu ai mâncare, căldură și libertatea de a vorbi și călători, ori când Statul îți pune microfoane-n pat, iar prietenii te toarnă la Securitate pentru că ai afirmat că nu este pâine în magazine? Dar judecata oamenilor e limitată, nu pot să fie toți realiști și obiectivi.

          Apoi vremurile s-au schimbat. Avem mâncare, căldură, libertate. Putem vorbi liber. Securiștii nu mai stau prin paturile noastre. Și-au făcut firme și au intrat în politică. Metoda ideală de a controla traseul banilor. Și de a-l devia în conturile lor. Și-au găsit lachei dintre politicienii care au intrat în politică, exclusiv, ca să se îmbogățească, și au distrus industria și economia. Cel mai toxic și infect partid, cu oamenii de cea mai slabă calitate morală, intelectuală și socială este p.s.d.-ul. Aici s-au cuibărit toți incompetenții și au reușit să păcălească poporul, ani și ani. Popor, care trebuie să recunosc, nu este unul de elită. Un om redus, neșcolit, neinformat și mereu îmbibat cu alcool este ușor de manipulat. Ăsta e motivul pentru care pesedeul a prins cheag în rândurile acestor oameni. Prost la prost trage, nu?

          Dacă la început am făcut referire la dușmanii externi, cei interni sunt ăștia, politicienii fără un crez politic solid, dar puși pe căpătuială. Și, Doamne, mulți au mai fost din 1989 încoace! Unii au furat, s-au lăfăit și au murit între timp, fără să plătească penal pentru ceea ce au făcut. Alții au plătit sau plătesc încă. Prea puțini, mult prea puțini. Poate că pe 27 mai a.c., dacă dragnea liviu nu era condamnat la închisoare cu executare nu mai plătea nimeni în următorii zeci de ani. Dar Dumnezeu nu e chiar atât de orb cu acest popor debil și labil. Și l-a „rezolvat” pe liderul ciumei. Din păcate, locotenenții acestuia, secretarele pizdoase și „gorilele” sunt încă liberi. Și se vor reorganiza dacă justiția nu se impune în forță și repejor. În forță, dar legal, binențeles. Nu militez pentru o justiție injustă, ci pentru una oarbă. Care să ignore numele și să judece faptele. Asta pentru că nu există legea lui dragnea, a lui iliescu, a dăncilei, a lui Oros ori a lui Iohannis. Există doar legea țării. Unică. Asta îmi doresc mie. Asta îi doresc și țării. Fiecare netrebnic care a furat să intre-n pizda mă-sii la închisoare, iar averea să-i fie confiscată automat și integral. Să nu mai fie grațiați criminalii și violatorii, care, e evident că nu vor ajunge academicienii acestei țări. Nu sunt vitali pentru țară. Să nu mai fie tolerate nelegiuirile, oricât de mărunte ar fi ele, să nu mai închidă ochii niciun polițist când un imbecil parchează aiurea sau depășește viteza legală. Să nu mai tacă opinia publică atunci când un maimuțoi face scandal sau hărțuiește o femeie pe stradă. Să nu ne mai lăsăm părinții și bunicii decrepiți să voteze proștește, pentru viitorul nostru, ci să ieșim noi și să îi ajutăm să înțeleagă că unele partide mint doar pentru a le lua votul. Să nu mai apelăm la prieteni pentru a ne rezolva vreo problemă, ci s-o rezolvăm singuri, stând la cozi dacă e cazul, nu intrând în față ca obrăznicătura tupeistă, tăriceanu. Să nu aruncăm mizerii pe stradă, ci să le ducem până găsim un coș de gunoi. Să nu mai mințim. Să nu mai furăm. Să fim activi. Să avem spirit civic. Să fim oameni, nu animale... Cam asta îmi doresc pentru mine. Și, implicit, țării. Dacă nu ne schimbăm, fiecare dintre noi poate deveni un dușman al acestei Românii triste. E atât de greu să o facem veselă, frumoasă și mândră? E atât de greu să fim mândri că suntem români, de-adevăratelea, nu așa cum urla un slogan pesedist manipulator? Nu cred că e. Ce vă doriți vouă ar trebui să îi doriți și țării în care trăiți.

Sorin Oros