Muzica de fond

10 septembrie 2017

„Lupul”... Pentru prieteni!


Motto: „Prietenia – acelaşi suflet care trăieşte în două corpuri diferite” Aristotel

       
         

        Lupul este un animal sociabil. Trăişte în haită, este inteligent şi nobil. Un bun vânător care nu se dă bătut niciodată.
          „Lupul” este un tip sociabil. Trăieşte cu familia, este inteligent şi nobil. Un bun samaritean, care nu se dă în lături când e vorba de a ajuta un semen. Unul e animal, celălalt e om, dar ambii au multe în comun.    Aveam patru ani când ne-am cunoscut. Adică acum 45: o viaţă! Eram proaspăt mutaţi în bloc, şi eu şi el. Prin anii 1970-1975, neavând calculatoare şi telefoane mobile ne jucam toată ziua în faţa blocului, de-a hoţii şi vardiştii. Sau pac-pac! Vara mergeam să ne scăldăm în Someş şi jucam fotbal în Parcul Iuliu Haţieaganu (fost Victor Babeş!). Ne jucam „Animale din continente”, „Păcălici” şi „Nu te supăra, frate”, jocurile copilăriei noastre. Iarna ne dădeam cu săniile pe derdeluşurile din Pădurea Făget. Mâncam „pită cu unsoore”, eram veseli şi roşii în obraji. Crescând, am început să mergem la cinematografe, în oraş. Nu ratam niciun film, chiar dacă erau unele la care nu se găseau bilete. Da, aşa era atunci; sălile gemeau de oameni, iar bişniţarii făceau bani frumoşi din vânzarea biletelor la suprapreţ. Noi luam de pe jos două capete de bilete, le ungeam cu salivă şi ne precipitam la intrare, agitaţi. Nu dădeam greş. Adolescenţi fiind am început să creăm probleme familiilor noastre şi societăţii socialiste multilateral dezvoltate în zborul ei lin spre comunism. Am mers împreună la furat: cărţi, aparate foto şi... schelete! Furam pentru a ne distra, nu din lipsă de bani. Cum se descurcau toţi oamenii muncii din acei ani, aşa se descurcau şi familiile noastre de muncitori ai patriei noastre dragi... Cărţile le vindeam apoi la Anticariat, nu le furam pentru lectură. Cu scheletele de la Calvaria a fost un... calvar! Pentru mine! M-a prins paznicul în groapa adâncă de şase metri şi, cum nu aveam pe unde scăpa, m-a înşfăcat şi m-a altoit cu o bâtă în aşa fel încât arătam ca un soldat peste care a trecut tancul. Sacul cu cranii, femururi şi coaste era pe umăr, nu-l abandonasem, sperând să scap şi să ne putem îndeplini misiunea. Urma să le predăm Muzeului de Istorie sperând la nişte gologani, că, deh, găsisem oase vechi! Proastă idee, şi recunosc că a fost a mea. Nu am mai ieşit din casă două săptămâni şi asta pentru că zebrele s-au inspirat din modelul meu de piele când au apărut pe pământ. Pe urmă am descoperit sexul. Al nostru, apoi şi cel opus. Aveam, brusc, o preocupare nouă. Umblam prin cartier „să agăţăm” gagici. Nu întotdeauna reuşeam... Am făcut multe nebunii specifice vârstei şi acelor ani. Mereu împreună! Pe la 17 ani deveniserăm membri ai Uniunii Scriitorilor din Cluj. Cu legitimaţii false, evident, cu poză, cu morgă, cu tot ce trebuia pentru a intra la spectacole la care nu mai erau bilete. După Revoluţie am „bişniţărit” prin Ungaria şi Turcia. Nu pot uita echiparea „Lupului” într-un costum roşu de schi, într-o „budă” din trenul care ne ducea la Budapesta. Peste costumul respectiv a îmbrăcat apoi hainele „civile” şi, cu toate că arăta ca un eschimos, a reuşit să treacă în Ungaria. La alt drum a dus costumul de stofă al mamei sale. Atâta doar că era compus din sacou şi fustă. Dar le-a îmbrăcat şi pe-alea... sub blugi! Pungi de plastic, Farmec 16, şosete, maieuri, Moşi Crăciuni în miniatură, vindeam orice vecinilor unguri. Bineînţeles în cantităţi uriaşe ca să ne numim afacerişti. Am dus-o bine... Apoi el a plecat în lume. Cipru, Marea Britanie... Eu am ajuns la Satu Mare. Câţiva ani buni nu am ştiut mai  nimic unul de altul. El a ajuns în America, s-a căsătorit, a făcut copii. Şi, da, a muncit mult de tot! Ne-am regăsit în urmă cu vreo zece ani. Parcă ne despărţiserăm ieri. „Salut, frate”! „Salut, brother”!... De atunci ne revedem anual. A rămas de pomină o întâmplare de acum zece ani dintr-un restaurant clujean. Acolo, alături de alţi patru camarazi din tinereţe am depănat „lanţul amintirilor” preţ de vreo şapte ore. Clienţii de la două mese alăturate i-au cerut voie patronului să-i lase să ne asculte, fără să mai consume nimic. Oamenii se simţeau ca la spectacol, şi se tăvăleau pe sub mese de la atâtea râsete.
          „Lupul” n-a avut o viaţă facilă. S-a zbătut pe oriunde a fost să realizeze ceva. A bătătorit toată America, din Mexic până-n Canada cărând marfă şi cunoscând oameni. Cunoscând viaţa, mai exact. Probabil asta e explicaţia faptului că a decis să-şi ajute semenii. A văzut mulţi oameni mai trişti şi mai săraci decât el. După ce i-a rezolvat, oarecum, pe cei trei copii ai săi care acum sunt studenţi prin America, muncind totodată, „Lupul” a decis să ajute şi alţi oameni. Iar cum pe americani îi ajută statul, omul şi-a deschis inima către românii săi. Către românii din ţara natală. Asemenea unui şef de haită grijuliu, din tot ce „vânează” oferă cu mărinimie celorlalţi, care sunt mai puţin norocoşi. Masculul Alfa colectează din toată America plină de lupi, de altfel, orice surplus pe care apoi îl expediează cu vapoarele care traversează Atlanticul. Astfel, prin Lyone Foundation Ltd, cu sediul în Kenosha, lângă Chicago, oamenii mai puţin norocoşi se pot bucura de pachete consistente, cu hrană şi îmbrăcăminte. În aceste zile au sosit coletele cu ghiozdane şi rechizite pentru cei care merg la şcoală. La Braşov, Cluj, Satu Mare, Timişoara, peste tot, acest samaritean aduce şi distribuie zâmbete, alinare şi bucurii. E prezent peste tot, alături de consoarta sa, Alina, şi împreună fac ceva util pentru semenii lor. Unii cu bani mulţi îşi cumpără vile şi limuzine. „Lupul” a ales să investească în tristeţe, în necazuri, în neajunsuri. Investind în ele le alungă, şi îşi umple, la rându-i, inima de bucurie. Acest „Lup” este prietenul meu. Este cel mai bun prieten al meu! Sunt mândru de prietenia noastră pentru care nu mai e nevoie de cuvinte. Ar mai fi doar atât: „Lupul” este porecla lui din gaşcă. Aveam cu toţii porecle pe atunci. Acum oamenii au nick-name-uri! „Lupul”, alias Lucian Mureşanu! Cel mai bun prieten al meu. Am mai spus-o?

                              Sorin Oros, alias Padrone

3 comentarii:

R.O.Ilea spunea...

-Ce fain!

Papales spunea...

Asta doar așa pe scurt. Povestea e lungă cât o viață de ... lup😉

Sorin Oros spunea...

Așa e, poveste lungă... În unele episoade erai și tu implicat.

Trimiteți un comentariu