Învățământul a rămas repetent

Motto: „Fundația oricărui stat o reprezintă educația celor tineri” Diogene

          Rezultatele de la BAC din ultimii ani arată starea jalnică în care se află învățământul românesc. Se alătură, astfel, tuturor celorlalte ramuri distruse după 1989 de guvernanți, ramuri care în anii ’80 din secolul trecut erau în frunte. Mă gândesc la industrie, economie, turism, armată și, pe alocuri, sportul. Cu alte cuvinte, toți cei care au venit la guvernare au distrus totul în această țară. Iar dintre toate ramurile pe care le-au distrus niște imbecili, cea mai gravă este învățământul. Deși pentru unii nu pare să fie așa, și mulți consideră școala un moft vă garantez că nu e așa. De ce? Pentru că un om cu școală, un om educat poate să facă și industrie, și economie, și turism, și armată, și orice. Dar unul fără școală, în industrie, de exemplu, ar putea fi doar un simplu muncitor. Atâta timp cât am avut în fruntea Ministerului Educației și Învățământului personaje numite politic și nu competente, precum „Pamblică”, „Genunche” ori „Abramburica” nu cred că ar trebui să ne mai mirăm. Primii doi, imbecili sadea, a treia, o oportunistă perimată cu lacune în exprimare, care inventează nonșalant județul Alexandria. Primii doi au stat puțin în fotoliul ministerial, atât cât să-și lege „pamblica” la „genunche”, dar cucoana Cati a lovit cu maceta gândirii sale toate lianele pe care se ridicase școala românească. Această femeie a experimentat, aproape anual, toate aberațiile tâmpite care-i juisau din creierul comunistoid, bulversând, deopotrivă, profesori și elevi. Această femeie, cu gândirea sa ancorată în Evul Mediu, a fost și este groparul învățământului românesc. Este gâdele care a tăiat gâtlejul școlii românești. Voind să pară modernă și up-datată nu a făcut decât să distrugă ceea ce Spiru Haret clădise acum o sută de ani. Nu sunt misogin câtuși de puțin, dar femeia asta avea mai mare succes la cratiță, unde putea experimenta niscai rețete de zacuscă, de dovlecel pane, ori de „ciurigauă”, prin care, publicându-le la o editură a psd-ului își putea rotunji veniturile. Și, probabil, rămânea în istorie ca „Măicuța gurmandului” sau „Regina Sarmalei”. Eram, cu toții, mai câștigați; și școlarii, și gurmanzii. Dar viermele orgoliului a ros-o, ca pe orice incapabil eșuat, și a făcut-o să se cațere într-un minister în care nu avea ce căuta decât, eventual, să aducă mâncarea de la catering.

          Până-n 1989 îi numărai pe degete pe ăia care nu-și luau BAC-ul. Acum, după 30 de ani, îi numărăm pe degete pe ăia care și-l iau. Nemaivorbind de perlele care rămân mărturie peste ani, perle care concurează serios cu poantele celor doi mari comici ai micului ecran, Stan și Bran. Diferența e că la poantele celor doi râdeam, la perlele elevilor te lovește o tristețe și o jale de înmormânare. Înmormântarea învățământului românesc. Cine ne-a adus aici? Cum orice „pește se-mpute de la cap” răspunsul e simplu. Capetele miniștrilor au declanșat dezastrul care a dus la prăbușirea fundației viitoarei Românii. Dar acest lucru nu se putea duce la desăvârșire fără complicitatea unor părinți inconștienți, care și-au lăsat odraslele de izbeliște, dar și a unor dascăli delăsători și neaveniți, care mai bine mergeau la căpșuni în Spania, în locul părinților care și-au abandonat copiii, decât să predea la catedră. Știu foarte bine ce afirm pentru că sunt în temă cu rezultatele unora dintre ei, la examenele de titularizare pe posturi. Sau credeți că un dascăl care ia nota trei la examen e util elevilor? Nu generalizez, dar mulți părinți, și mulți profesori au contribuit la dezastrul elevilor de la BAC, din ultimii ani.

          România viitoare va fi o țară fără elite, în bătaia vânturilor, cu proști, agramați, indolenți, needucați și neșcoliți. Excepțiile vor pleca din țară. O să rămână „pamblicarii, abramburicile” și „genunchele” localizat în fiecare dintre cei care „șiau loat” BAC-ul.

Sorin Oros

P.S. Cei care mai speră la un BAC luat să încerce la Măcin, Brăila, Călărași sau Bechet. Îi evită, astfel, pe Blaga, Rebreanu, Arghezi sau Eminescu. Vor fi doar în compania Vioricăi, a Tanței și-a lui nea’ Tase. Și, evident, a peștilor. Care vor fi... muți de uimire în fața elocinței lor.

Oximoroanele iubirii

Motto: „Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubește” Oscar Wilde

        

         Fiind un bărbat cu „naturelul simțitor” nu pot rămâne de piatră la auzul unor cuvinte ațâțătoare precum iubire, femeie și „fericire”. Deși aceste trei vocabule merg mână-n mână (sau gură-n gură, pentru că ies pe cale orală!), dau naștere unor oximoroane. Sau paradoxuri, în cazul în care mă va citi și Primul Ministru, doamna viorica, care are un bagaj lingvistic pauper, iar eu fiind „un june cu educațiune” nu vreau s-o văduvesc de plăcerea orgasmică a lecturii. Dacă nu va înțelege nici cuvântul paradox să se întrebe cum a ajuns să fie șefa Guvernului, taman ea. Un paradox. În fine...

          Revenind la subiect, cred că axioma lui Oscar Wilde conține un mare oximoron. Nu este adevărată, în totalitate, dar nici falsă, câtuși de puțin. Oricum, când vorbim despre iubire absolut nimic nu este cert. Asta pentru că nu există o singură definiție a iubirii. Și nici a „fericirii”. Iar cum nicio femeie nu este la fel, iată că toate cele trei cuvinte comportă modificări.

          În mod normal, un bărbat ar trebui să fie „fericit” când iubește o femeie. Dar este el, într-adevăr? Unii sunt. Alții, însă, bolnavi de gelozie se frământă continuu de teama de-a nu le frământa alții femeia iubită. Mai este atunci acel bărbat ros de gelozie, “fericit”? Categoric, nu. Este doar un bărbat chinuit de gânduri. El este „fericit” numai atunci când se află alături de ea. Dar doi amorezi nu pot sta unul peste altul, non-stop. Și în timpul în care gelosul nu e lângă femeia iubită, suferă ca un maidanez, și e departe de starea de „fericire”. În acest caz, Oscar Wilde are dreptate.

          Există cazuri, și nu puține, în care cei doi parteneri își construiesc relația pe prietenie, în primul rând. Asta e baza oricărei relații solide, consistente. Între prieteni nu există minciună, ci încredere. Nu există secrete, ci comunicare. Nu există doar bucurii, ci și necazuri. Orice om are căderi, are greutăți și eșecuri (sau „succesuri”, după o europarlamentară româncă, timorată poate de personalitatea lupului de mare!), dar prietenul este alături de el și-l susține. Ține de „bucătăria internă”. Iar după ce își șterge lacrimile și surâde, merge mai departe alături de prietenul care i-a fost alături la necaz. În acest caz mă refer la prietenul-partener-femeie. Or, în situația asta care bărbat este atât de prost încât să nu fie „fericit” alături de femeia care-i stă alături, și la bine și la rău? Aici, Oscar Wilde nu are dreptate. Când cei doi parteneri sunt pe aceeași lungime de undă, sunt prieteni, au aceleași gusturi și preocupări, nu suferă de gelozii bolnăvicioase, cum să nu fie „fericiți” alături? Ei sunt capabili să își ducă și „nefericirile” ocazionale în „fericirea” care-i incumbă.

          Despre varianta în care bărbatul e „fericit” cu femeia pe care n-o iubește nu cred că se poate vorbi de un cuplu. Asta pentru că femeia simte când e iubită sau nu. Iar când simte că nu e, nu prea mai stă lângă purtătorul de penis fără sentiment. Ea nu are nevoie de pulă, ci de dragoste. Pulă găsește la orice bărbat care o dorește fără s-o iubească. Bărbatul poate să fie „fericit” cu o femeie pe care n-o iubește doar dacă e vorba de o relație strict sexuală. E varianta în care sunt de acord cu Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde, autorul celebrului roman Portretul lui Dorian Gray.

          Ca o concluzie șugubeață: nu credeți tot ceea ce zic marii autori! Trebuie să avem în vedere și contextul, și epoca. Și mai e ceva. Omul era homosexual. Nu cred că a suferit atât de tare din cauza femeilor din viața lui, deși a fost căsătorit și a avut doi copii. Mai degrabă a fost „nefericit” din cauza unui anume lord Douglas, pe care l-a iubit cu patimă. Eu fiind heterosexual îl pot parafraza spunând că un bărbat poate să fie „fericit” cu orice femeie pe care o întâlnește.

                                                                                                         Sorin Oros

Mă doare-n cur de voi

Motto: „În acest deșert de egoism care se numește viață, fiecare se gândește la sine” Stendhal

        Propoziția „mă doare-n cur de voi” este caracteristica esențială a acestui minunt popor daco-roman. Mai ales în zilele noastre. Știm că orice om este suma tuturor învățămintelor pe care le asimilează în viață. Copilul are capacități mimetice și face ceea ce vede. Primii „învățători” ai lui sunt părinții. Ei au cea mai mare „vină” pentru transformarea copilului în om, sau abandonarea lui la stadiul de biped care mănâncă, bea și se fute, nu muncește, fură și dă-n cap, violează, ucide, stă prin pușcării și apoi moare. De ei depinde traseul ulterior al progeniturii. „Bagajul” unui adult se formează în primii ani de viață. Dacă părinții au capacitatea de a-i umple „bagajul” vieții cu lucrurile esențiale, există șanse ca individul să ajungă un adult responsabil. Însă aici mai apare o problemă. Ceea ce e esențial pentru unii, pentru alții poate să fie lipsit de importanță. Asta pentru că intelectul omului e limitat. În consecunță, unii părinți pun în „bagajele” odraslelor "periuța" și "pasta de dinți", alții nici nu se gândesc la așa ceva. Iar dacă vă spun că sunt unii care le pun, pe lângă "periuță" și "pastă", și "ață dentară" cred că înțelegeți cum stă treaba. Odraslele ăstora din urmă pornesc la drum cu un „bagaj”  consistent, blindat. Au noțiuni de onoare, de corectitudine, de adevăr, de simț civic și de implicare. Iar un om care are aceste calități nu poate fi decât un om care se gândește și la alții. El înțelege că poate să facă orice atâta timp cât nu îi deranjează pe cei din jur. Știe că trebuie să fie corect și că nu este singur pe pământ. Concret, își parchează mașina doar acolo unde este permis acest lucru, nicidecum în buza intersecțiilor, pe locurile pentru persoanele cu dizabilități sau pe porțiuni interzise specificate clar prin semne de circulație. Ascultă muzică la volum acceptabil fără ca vecinii de bloc să-i cunoască gusturile melomane, fie că e vorba de Mozart ori de Salam&Vijelie&Furtună&Caltaboș sau oricare dintre ăia care urlă „să moară dușmanii mei”, atât de sublim și intelectualizat. În metrou și autobuze nu sare peste cei mai pirpirii și nici nu dă din coate împungând, în stânga și-n dreapta, coaste, mamele ori ficați ai altor călători. Când iese în sânul naturii își adună casoletele de mititei balcanici, ori flacoanele de sucuri carbogazoase, atât de naturale, și dozele de bere golite șăgalnic în „bendeele” tremurânde ca o piftie de Crăciun. Când sunt reduceri la marile magazine nu se aruncă întocmai unui bizon în ușile de sticlă făcându-le țăndări, și nici nu-șfacă zece tigăi; e conștient că acasă, când își face omletă din ouțele bio sau eco și-o face, indubitabil, într-o singură tigaie. Nu în zece deodată.

          Am ajuns să fim atât de egoiști încât nu ne mai interesează nimic în afară de noi și de plăcerile noastre. Dacă eu mi-am rezolvat problema mă doare-n cur de voi, restul. Voi nu existați pentru mine decât dacă mă puteți ajuta cu ceva, sau dacă am un profit din această ecuație. Suntem niște fiare care luptăm pentru confortul nostru, considerând că suntem singuri pe acest pământ. Altruismul va rămâne curând doar un termen de dicționar, iar nepoții noștri îl vor studia la școală la capitolul arhaisme. Suntem niște imbecili care, deși trăim printre oameni suntem atât de singuri și atât de plini de sine încât am ajuns niște roboți fără sentimente, fără afecțiune și fără minte. Poate e doar o pregătire pentru moarte, pentru că și acolo mergem tot singuri, în general. Nu luăm pe nimeni cu noi decât în războaie ori în accidente teribile. Dar, în general, omul moare singur. Ar fi bine ca măcar în viață să fim împreună, să trăim împreună cu aproapele nostru și să ne gândim ca tot ceea ce facem să facem în așa fel încât să nu-l deranjăm pe celălalt. Ar fi greu?

Sorin Oros

Omul

Motto: „Ce mă surprinde cel mai mult la umanitate? Omul. Își sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi își sacrifică banii pentru a-și recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor încât nu se bucură de prezent. Rezultatul este că nu trăiește în prezent, dar nici în viitor. Trăiește de parcă n-ar muri niciodată și apoi moare fără să fi trăit” Dalai Lama

        Ce ființe ciudate suntem noi, oamenii! Facem exact așa cum afirmă Dalai Lama irosindu-ne viața, dar amăgindu-ne, de fapt, că o trăim. Și e atât de scurtă! Și e atât de frumoasă! Dar omul, slab și superficial în esență ia doar învelișul, ambalajul facil, fără să atace interiorul, miezul acestei vieți minunate. Miez care nicidecum nu înseamnă averi și bani cu nemiluita. Astea sunt doar niște vitrine care îți iau ochii, care te fac strălucitor artificial. Dar după ce pătrunzi înăuntru te sperii de ceea ce găsești. Omul poleit cu aur, dar gol pe dinăuntru e ca și un decor de film. Fațada e strălucitoare însă ea e sprijinită în spate cu bârne, nu e nicio casă, nicio încăpere. Interiorul se filmează în altă parte, într-un spațiu adevărat. Mă tem că acei oameni care-și afișează bogățiile nu sunt deloc adevărați. Sunt vii, trăiesc, respiră, dar interiorul e sprijinit cu bârne. Iar dacă treci de fațadă dai de buruieni și moloz. Majoritatea trăiesc doar pentru fațadă. Să vadă alții ce au ei, ce bogați sunt. Dar bogăția fizică are conturile sufletești închise. Sufletești și cerebrale. Pentru că, știți și voi, la nicio bancă din lume nu poți alimenta contul de euro cu lei. Sunt conturi separate, iar pentru alimentarea unuia dintre ele cu altă monedă e nevoie de transformare, de convertire a monedei. Câți oameni putrezi de bogați ați cunoscut care și-au convertit averea în înțelepciune? Omul aleargă după bani în loc să alerge să-și trăiască viața. Să o simtă. Îmi veți spune că fără bani nu poți să trăiești. Așa e, nu poți, dar vorbind la modul general orice om are o sursă de venit licită. Și ar trebui să se întindă atât cât îi e plapuma. Dar omul dacă are 10 lei vrea să aibă 100. Apoi 1000. Ignorând ideea că din 10 lei își putea cumpăra o carte care să-l îmbogățească mai mult decât cei 1000 de lei pe care i-a făcut chinuindu-se, dar netrăind.

          Se spune că omul e prost când e tânăr și doar la maturitate devine înțelept. E cam adevărat. Dar cum ar fi, oare, dacă tinerii ar fi plini de înțelepciune? Cu elanul tinereții, cu visele și ideile lor blindați cu înțelepciune cred că ar fi niște supraoameni. Ar fi ceva aproape perfect. Și-atunci ar fi inutil să mai trăiască pentru că nu ar mai descoperi nimic nou. Nici lupta, nici durerile, nici bucuriile. Până la urmă, din ciocnirea și îngemănarea acestor lucruri unii devin... alții. Oricum nu e loc pentru toată lumea la etaj. Unii au bani și, poate, o sănătate șubredă, și mari lacune culturale, alții-s mai săraci în chestii materiale, dar blindați în creier și-n suflet cu viață. Clipele vieții nu se pot cumpăra. Ele se simt și se trăiesc. Or, pentru asta e nevoie de minte. Care, din păcate, la majoritatea apare spre finalul vieții. Așa a lăsat Dumnezeu ca omul să se nască prost și să moară deștept. Între prostie și deșteptăciune e călătoria. Unii nu o fac. Se nasc proști și mor bogați. Nu deștepți. Ei nu călătoresc prin viață, ci adună. Stați, nu săriți, e vorba de călătorii spirituale, de călătoria spre înțelepciune. Că, în rest, nababul umblă peste tot: azi e-n Japonia, mâine-n Kenya și peste două zile e-n Cuba. Dar când revine acasă tot prost e. Banul, deși e esențial nu e sufficient pentru transformarea unui om în înțelept. Dacă nu mă credeți căutați să aflați cât de bogați au fost marii înțelepți și cât de înțelepți au fost marii bogătași. Nu e nevoie de niciun efort supraomenesc pentru a afla asta. În lipsa cărților, sau pentru cei ocupați peste măsură e la îndemână internetul.

Sorin Oros