Exodul românilor

Motto: ”Societățile nu se guvernează bine decât dacă se suprapun două forțe: inteligența și puterea” Nicolae Titulescu

        Cifra exactă a celor care au plecat din România pentru un trai mai bun nu o știe nimeni. Cred că e între trei și patru milioane. Asta înseamnă că au plecat țări întregi precum Armenia, Irlanda, Moldova, Bosnia, Lituania, Albania, Letonia, Macedonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Muntenegru, Luxemburg, Malta, Islanda, Andorra ori Liechtenstein. Imaginați-vă cum ar arăta aceste țări fără locuitorii lor. Exact cum arată orașul Cernobâl acum. Dar norocul nostru este că am fost 22 de milioane în 1989, iar dispariția celor aproximativ patru milioane de suflete nu se simte. Nu se simte statistic, însă o simțim cu toții în suflete. Nu e un secret pentru nimeni motivul acestui exod în masă. Când nu ai unde să muncești e firesc să cauți în altă parte. Astfel, milioane de români s-au despărțit de familii și de cei dragi pentru a lua calea bejeniei, printre străini, pentru a putea supraviețui. S-au adaptat din mers, pentru că nu cunoșteau limba, obiceiurile și cultura țărilor în care-au ajuns. Au început să câștige bine și li s-au deschis ochii, și au început să vadă uriașele diferențe de mentalitate. Unii s-au pierdut pe ei înșiși printre străini. Alții și-au pierdut familiile. S-au creat falii sufletești uriașe, între ei și copiii lor rămași acasă. Copii care după 30 de ani sunt adulți cu sufletul pustiit. Copii care nu au știut ce înseamnă să-i mângâie părinții pe creștet, seara, la culcare. Acum sunt adulți reci. Adulți cu sentimente criogenate. Sunt greu de cuantificat traumele acestor oameni în decursul celor 30 de ani, dar este evident că ele există și produc dereglări emoționale. Au fost cazuri când adolescenții au fost răpuși de dorul părinților și s-au sinucis. Au fost cazuri când părinții au fost uciși, în străinătate, unde munceau. Toate astea din cauza cui? Niște nenorociți incompetenți, proști și puși pe căpătuială, agramați majoritatea au intrat în politică și au ajuns să guverneze distrugând țara și, implicit, locuitorii ei. Au vândut fabrici și au lăsat șomeri care, astfel, au fost nevoiți să plece prin Europa ca să muncească. Țara i-a alungat. Politicienii i-au alungat. Distrugând familii și creând tragedii. Doar pentru ca ei să aibă conturile pline și să sfideze totul în jurul lor. Au dat posibilitatea ca unii să-l regrete pe Ceaușescu, un dictator tembel și la fel de agramat și neșcolit ca și ăștia de acum. E odios, iar răul pe care l-au făcut acești politicieni nu cred că se poate pedepsi nici cu o sută de condamnări la închisoare pe viață. Aceste deșeuri umane au ucis dorul, înainte de toate. Iar pentru așa ceva nu există nicio pedeapsă. În afară de cea divină, desigur. Dar pe cine mai interesează ce se întâmplă cu un nemernic după ce acesta crapă?

          Este evident că dacă oamenii aveau locuri de muncă plătite omenește, adică să se descurce cu utilitățile, să mănânce și să poată pleca în concedii normale, nu plecau din țară. Mai bine te simți alături de Vasile, Nelu ori Ghiță, decât alături de Giovanni, Wolfgang ori Ignacio Leandro de Gilberto Gonzalo. Niciun român nu a plecat din țară pentru că a vrut să-și lase soția și copiii acasă, iar el să culeagă căpșuni ori să spele pișatul conteselor apuse. A fost taman invers. S-au dus să schimbe pamperși la senilizații Europei pentru ca soțiile sau soții lor, alături de copii, să poată trăi. Pentru că țara le-a tras un șut în cur, lăsându-se sfâșiată și jecmănită de niște imbecili care nici măcar nu știu să vorbească ori să scrie corect în limba maternă. Ne-am lamentat 30 de ani, am fost sfătoși pe facebook, ne-am pișat pe vot, ne-am lăsat tâmpiți și manipulați de oficinele de propagandă meschine, care ambalau căcatul în miere de albine, am stricat prietenii din cauza viziunilor politice și ne-am îmbolnăvit de DOR. Iar acest dor nu este decât o durere fără leac.

          Cred că acest popor a murit și moare zilnic de dor și de prostie, două boli incurabile. Cunoașteți vreun slujitor de-al lui Hipocrate care să trateze așa ceva?

Sorin Oros

Întrebări despre viitor

Motto: „Nu mă gândesc la viitor, va veni el oricum” A. Einstein

          Pe canicula asta nici măcar să gândești nu mai poți. Norocul meu e că stau la curte și când simt că materia mi se topește și carnea-mi picură pe pământ, mă trag la umbra cireșului și mă delectez cu puicuțele mele japoneze, Chabo. Puicuțele mereu m-au binedispus. Coloristica penajului, rapiditatea cu care ciugulesc râma, agilitatea cu care se cațără pe crengi, seara la culcare, ori ouțele delicate pe care le fac mă fascinează mereu. Și-mi pun întrebări despre lume și viață. Sunt curios să știu cum va arăta lumea peste o sută de ani. Ce va fi în curtea mea atunci? Cireșul și puicuțele fi-vor de mult apuse, ca și mine, de altfel. Ca și toți cei dragi mie acum. Ca și cei care nu-mi sunt dragi, deopotrivă. Ca și voi, cei care citiți aceste rânduri acum. Peste o sută de ani, oamenii care vor trăi pe aceste locuri nu vor mai ieși în stradă să strige „Muie psd”. Nici măcar nu va mai exista această adunătură de oportuniști fără școală, de altfel. Dar vor fi destule voci care ne vor blama, însă, pentru că am acceptat atâția ani regresul, impostura, corupția și hoția. Nu cred că vor înțelege cum de strămoșii lor le-au pupat mâinile minerilor care i-au bătut pe intelectuali, sau cum de s-au lăsat conduși de o arătare pe care o chema dăncilă. Se vor minuna auzind ca a existat un om care avea ceva probleme la dinți, dar care făcea legi doar pentru el, ori că niște decrepiți au impus limită la furat și la viol. Pentru ei a fura 10 lei sau 100.000 de lei va fi același lucru, aceeași infracțiune. La fel și cu violul, indiferent că-i freci doar prepuțul de labii ori îi înfigi întreg mădularu’-n vagin. Aș vrea să cred că ei vor trăi într-o lume normală. Aș vrea să sper că singurele probleme pentru ei vor fi dilemele referitoare la petrecerea concediilor: în țări exotice sau la Pol? Mă rog, asta în cazul în care va mai exista Polul... În spațiu sau în Martinica ori Guadelupa? În Bali sau în Vama Veche? Mai cred că leacul pentru cancerele devastatoare care ne cotropesc va fi inventat până atunci. Cred, însă, că vor apărea și alte boli noi, din cauza tehnologizării umanității. Omul nu e robot ca să poată mânca metale și substanțe cu care cercetătorii încearcă să grăbească evoluția produselor de consum, a hranei, mai ales. Vor mai fi și războaie în urma cărora vor fi spulberați milioane de indivizi. Se vor schimba hărți, se vor ciunti state. Poate vom fi vizitați de popoare de pe alte planete. Ori, poate, va dispărea omenirea. Poate vom fi cu toții musulmani ori agnostici. E greu de afirmat, cu exactitate, ce va fi pe pământ în 2119. Sau cum va fi acesta. Dar ca exercițiu al imaginației cred că e un lucru bun. Chiar dacă știu că eu n-o să mai știu nimic atunci, sper ca măcar câteva puicuțe să mai existe. Indiferent din ce specie...

          Între timp, cerul a plâns iar canicula s-a risipit. Puicuțele Chabo n-au nicio treabă cu întrebările mele. Poate am mai mult noroc cu celelalte specii.

          Iar la final, dacă toți vă dau sfaturi despre caniculă, îmi permit să vă dau și eu unul: trageți-vă la umbră, băgați niște beri reci pe gâtlej și nu scăpați puicuțele din raza vizuală. Vulturi sunt, au fost și vor fi mereu. Indiferent din ce specie...

Sorin Oros

Ce-mi doresc eu mie îți doresc și ție, tristă Românie

Motto: „Deși îmi iubesc țara, nu-mi iubesc compatrioții” Lord Byron

        România este țara mea. Cu siguranță, și a voastră. Dar a acelora care-i vor răul nu a fost, nu este și nu va fi niciodată. Oricât ar încerca niște descreierați interni și externi să și-o asume. Au sfâșiat-o ungurii-n 1940, în urma Dictatului de la Viena și au folosit-o până-n 1945, când armata sovietică, eliberatoare, ne-a redat Transilvania de Nord, dar a impus guvernul comunist fidel Moscovei. Astfel, 44 de ani, România a fost sub bocancul mujicului rus. Știm cum a fost în comunism. Sublim, ar zice nostalgicii idioți, înfiorător o spun cei care înțeleg drepturile, libertățile și obligațiile condiției umane. Ce poate fi sublim atunci când nu ai mâncare, căldură și libertatea de a vorbi și călători, ori când Statul îți pune microfoane-n pat, iar prietenii te toarnă la Securitate pentru că ai afirmat că nu este pâine în magazine? Dar judecata oamenilor e limitată, nu pot să fie toți realiști și obiectivi.

          Apoi vremurile s-au schimbat. Avem mâncare, căldură, libertate. Putem vorbi liber. Securiștii nu mai stau prin paturile noastre. Și-au făcut firme și au intrat în politică. Metoda ideală de a controla traseul banilor. Și de a-l devia în conturile lor. Și-au găsit lachei dintre politicienii care au intrat în politică, exclusiv, ca să se îmbogățească, și au distrus industria și economia. Cel mai toxic și infect partid, cu oamenii de cea mai slabă calitate morală, intelectuală și socială este p.s.d.-ul. Aici s-au cuibărit toți incompetenții și au reușit să păcălească poporul, ani și ani. Popor, care trebuie să recunosc, nu este unul de elită. Un om redus, neșcolit, neinformat și mereu îmbibat cu alcool este ușor de manipulat. Ăsta e motivul pentru care pesedeul a prins cheag în rândurile acestor oameni. Prost la prost trage, nu?

          Dacă la început am făcut referire la dușmanii externi, cei interni sunt ăștia, politicienii fără un crez politic solid, dar puși pe căpătuială. Și, Doamne, mulți au mai fost din 1989 încoace! Unii au furat, s-au lăfăit și au murit între timp, fără să plătească penal pentru ceea ce au făcut. Alții au plătit sau plătesc încă. Prea puțini, mult prea puțini. Poate că pe 27 mai a.c., dacă dragnea liviu nu era condamnat la închisoare cu executare nu mai plătea nimeni în următorii zeci de ani. Dar Dumnezeu nu e chiar atât de orb cu acest popor debil și labil. Și l-a „rezolvat” pe liderul ciumei. Din păcate, locotenenții acestuia, secretarele pizdoase și „gorilele” sunt încă liberi. Și se vor reorganiza dacă justiția nu se impune în forță și repejor. În forță, dar legal, binențeles. Nu militez pentru o justiție injustă, ci pentru una oarbă. Care să ignore numele și să judece faptele. Asta pentru că nu există legea lui dragnea, a lui iliescu, a dăncilei, a lui Oros ori a lui Iohannis. Există doar legea țării. Unică. Asta îmi doresc mie. Asta îi doresc și țării. Fiecare netrebnic care a furat să intre-n pizda mă-sii la închisoare, iar averea să-i fie confiscată automat și integral. Să nu mai fie grațiați criminalii și violatorii, care, e evident că nu vor ajunge academicienii acestei țări. Nu sunt vitali pentru țară. Să nu mai fie tolerate nelegiuirile, oricât de mărunte ar fi ele, să nu mai închidă ochii niciun polițist când un imbecil parchează aiurea sau depășește viteza legală. Să nu mai tacă opinia publică atunci când un maimuțoi face scandal sau hărțuiește o femeie pe stradă. Să nu ne mai lăsăm părinții și bunicii decrepiți să voteze proștește, pentru viitorul nostru, ci să ieșim noi și să îi ajutăm să înțeleagă că unele partide mint doar pentru a le lua votul. Să nu mai apelăm la prieteni pentru a ne rezolva vreo problemă, ci s-o rezolvăm singuri, stând la cozi dacă e cazul, nu intrând în față ca obrăznicătura tupeistă, tăriceanu. Să nu aruncăm mizerii pe stradă, ci să le ducem până găsim un coș de gunoi. Să nu mai mințim. Să nu mai furăm. Să fim activi. Să avem spirit civic. Să fim oameni, nu animale... Cam asta îmi doresc pentru mine. Și, implicit, țării. Dacă nu ne schimbăm, fiecare dintre noi poate deveni un dușman al acestei Românii triste. E atât de greu să o facem veselă, frumoasă și mândră? E atât de greu să fim mândri că suntem români, de-adevăratelea, nu așa cum urla un slogan pesedist manipulator? Nu cred că e. Ce vă doriți vouă ar trebui să îi doriți și țării în care trăiți.

Sorin Oros

Îndrăgostiții

Motto: „Înainte de a te îndrăgosti, asigură-te că ai o soluție de rezervă. Asta te ajută întotdeauna să-ți revii” Murphy

        Cred că nimic nu ne poate face să simțim mai bine viața decât dragostea. Orice am avea, orice vis ne-am împlini, dacă nu cunoaștem dragostea nu suntem împliniți sufletește. Nu cred că afirm un lucru nou, știm asta cu toții. Nu există o rețetă despre cum să ne îndrăgostim, și nici despre cum să scăpăm de dragoste. Pentru fiecare e altfel, dar cu același efect devastator. Unii se îndrăgostesc de frumusețea persoanei, alții de inteligența sau cultura ei. Unii, poate, de bunătatea și altruismul ființei cu care intră în contact. Motivele diferă de la om la om, de felul în care suntem structurați fiecare. E lesne de înțeles că un idiot nu se poate îndrăgosti de o femeie inteligentă, atâta timp cât nu au nimic în comun. Deși dragostea, adesea, nu ține cont de coeficientul de inteligență al nimănui. De fapt, dragostea nu ține cont de nimic. Apare când vrea ea, nu când ne dorim noi și răvășește suflete, tulbură minți, distruge căsnicii ori chiar vieți, și, în majoritatea cazurilor (ce noroc!) produce bucurii, clipe frumoase și perpetuează viața. Când ne îndrăgostim ne transformăm, cu toții. Devenim de nerecunoscut pentru prieteni și familie. Ce nu ne plăcea ieri, brusc, ne place azi când suntem cu sufletul franjuri și bine fezandați în sosul dragostei. Nu vedem defecte, nu ascultăm pe nimeni, nu credem nimic. Doar NOI știm cum e dragostea și, implicit, ființa care ne-a fascinat. Ea e soarele și luna, apa și aerul, cerul și pământul. Nimic nu mai contează, nimic nu mai există. Doar noi, răvășiți, îndrăgostiți și ciudați, și ea, ființa care ne-a furat rațiunea. Suntem în malaxorul dragostei, locul în care luciditatea nu este acceptată. Îndrăgostirea e un fenomen care dă peste cap absolut tot ceea ce știam despre noi, făcându-ne să descoperim că suntem capabili să facem lucruri pe care nu ni le imaginam niciodată. Niciun efort nu este prea mare, nicio piedică nu poate fi ocolită pentru a produce bucurii ființei de care ne-am îndrăgostit. Și, evident, nimeni nu ne poate înțelege. Ne construim lumea noastră de vis, poetică și aproape ireală în care ne petrecem clipele dragostei. O lume în care totul e minunat și feeric. O lume de basm. Însă basmele nu durează o veșnicie și chiar dacă dragostea rezistă, povestea se sfârșește. Iar din atmosfera de poveste, îndrăgostiții se trezesc, brusc, în realitatea deloc idilică. Încep să observe defectele persoanei care le-au furat „uzul rațiunii”, lacunele și viziunile diferite asupra vieții. Despre ceea ce-și doresc fiecare de la viață. Dacă în acest moment al relației, impricinații înțeleg să comunice, să-și disece ideile și să accepte micile compromisuri inerente unei coabitări îndelungate, povestea lor continuă, cu dragoste, prietenie și luciditate. Se poate spune că sunt compatibili. Că dragostea nu le-a deformat rațiunea. Șansele să fie împreună „până la adânci bătrâneți” sunt foarte mari. Dacă, însă, cei doi au probleme de comunicare și viziuni total opuse, marea dragoste nu a fost decât o mare iluzie. Se despart, de obicei, cu certuri și cu multă ură, și fiecare merge pe calea sa. Dacă ar fi atât de ușor precum afirmă Murphy, fiecare ar apela la soluția de rezervă. Dar nimeni nu-și propune CÂND să se îndrăgostească și prea puțini au o soluție de rezervă. Mai ales, în cazul femeilor...

Sorin Oros

Gânduri răzlețe

Motto: ”Fără ucenicia durerii, fericirea nu este solidă” Frederic Beigbeder

          Sunt de acord cu axioma lui Beigbeder, dar... până când?

          Plouă aproape zilnic. Când nu plouă, e soare. Vremurile se schimbă. Meteorologic și politic. Nu știu dacă e bine sau e rău. Doar constat. Cu vremea nu poți lupta. Cu politica, da. Mai concret, cu politicienii proști și hoți. Ăștia au devenit o normalitate în vechea Dacie. E dureros...

          România este o țară din U.E. Destin și șansă, deopotrivă. Țările din U.E. au spitale curate, cu aparatură modernă și condiții excelente. Spitalele din România au bacterii, mucegai, igrasie, rugină, se operează cu briceagul și cosorul, și unii dintre bolnavi stau câte doi într-un pat. Microbii sunt norocoși, pot zburda de la un muribund la altul. Dar și muribunzii au noroc, mai ales iarna, când caloriferul e rece. E dureros...

          Există și trăiesc în țara mea foarte mulți proști. E o jignire? Nu cred. Atâta timp cât realitatea și statisticile îmi dau dreptate, cred că e doar o constatare amară. Unii sunt chiar acefalici. Dar au drept de vot. Fiind mulți și proști, votează mult și prost. Mănâncă rar, din patru-n patru ani. În rest, vegetează. Beau și se fut. Unii mai omoară. Dar nu stau mult în celule pentru că cineva are nevoie de ei și îi eliberează. Celula de bază a societății nu mai e familia, ci grațiații. Un nemernic, din Gratia, defilează sfidător alături de ei. Intelectualii cerșesc sponsorizări în acest timp. E dureros...

          Biserica e hrana sufletului. Sau era? Poate pe vremea lui Ștefan cel Mare, era. Acum, Biserica adună averi de la sărmanii care-și freacă gingiile de oase de câini, și care rămân cu mortu’-n sufragerie dacă nu-i bagă-n palmă leuțul nou, burduhosului ins în sutană. Care, normal, trebuie să cotizeze la toți sfinții... părinți până la nea’ Trafalete, Patriarhul poleit cu aur. Că doar așa era și Christos, nu? Biserica, mai degrabă e un Iad, iar popii cei miloși, niște draci. Costumația e aceeași, iar cornițele popilor sunt în sufletele lor avide după parale. E dureros...

          Nu sunt bani pentru cultură. Aud asta de vreo 30 de ani încoace. Niciodată cultura nu a fost primordială la împărțirea banilor. Mereu a fost codașa. Dar un om fără cultură e un om neterminat, un om care nu se poate bucura de toate lucrurile frumoase care pot să-i atingă sufletul. E un om limitat, îngrădit, un om care nu simte viața pe deplin. Politicienii nu sunt oameni culți și-atunci consideră că nici poporul nu are nevoie de așa ceva. E dureros...

          Elevii – viitorul țării! Pe-asta o aud de când m-am născut, de mai mult de 30 de ani. Dar cei care au grijă de ei nu sunt exact ceea ce ar trebui să fie. Profesorii, mai concret. Și asta nu neapărat din vina lor. Unii, într-adevăr, nu au nicio treabă cu meseria de dascăl, iar la examenele de titularizare iau note de doi și de trei. Repetenți. Dar ceilalți, majoritatea, se lovesc de trei obstacole: incertitudinea programului de învățământ care se schimbă anual, în urma viziunilor stranii ale miniștrilor incompetenți, lipsa de implicare a părinților, care cred că dându-l la școală pe răzgâiat e suficient ca acesta să ajungă premiant, și obrăznicia odraslelor, care fac cu profesorii ceea ce fac acasă, cu părinții inconștienți, care le permit orice. E dureros...

          Un „nimic” a ajuns acolo unde, prin tot ceea ce a făcut când era „cineva”, s-a cerut singur să ajungă: la pușcărie! Stă disperat și papă... mazăre. Sau cu mazăre? E dureros...

          Mă mai pot gândi la multe alte aspecte ale societății, dar toate îmi provoacă durere. Oare cât timp vom fi ucenicii acesteia și când vom putea spune că suntem... fericiți?

Sorin Oros