Gânduri răzlețe

Motto: ”Fără ucenicia durerii, fericirea nu este solidă” Frederic Beigbeder

          Sunt de acord cu axioma lui Beigbeder, dar... până când?

          Plouă aproape zilnic. Când nu plouă, e soare. Vremurile se schimbă. Meteorologic și politic. Nu știu dacă e bine sau e rău. Doar constat. Cu vremea nu poți lupta. Cu politica, da. Mai concret, cu politicienii proști și hoți. Ăștia au devenit o normalitate în vechea Dacie. E dureros...

          România este o țară din U.E. Destin și șansă, deopotrivă. Țările din U.E. au spitale curate, cu aparatură modernă și condiții excelente. Spitalele din România au bacterii, mucegai, igrasie, rugină, se operează cu briceagul și cosorul, și unii dintre bolnavi stau câte doi într-un pat. Microbii sunt norocoși, pot zburda de la un muribund la altul. Dar și muribunzii au noroc, mai ales iarna, când caloriferul e rece. E dureros...

          Există și trăiesc în țara mea foarte mulți proști. E o jignire? Nu cred. Atâta timp cât realitatea și statisticile îmi dau dreptate, cred că e doar o constatare amară. Unii sunt chiar acefalici. Dar au drept de vot. Fiind mulți și proști, votează mult și prost. Mănâncă rar, din patru-n patru ani. În rest, vegetează. Beau și se fut. Unii mai omoară. Dar nu stau mult în celule pentru că cineva are nevoie de ei și îi eliberează. Celula de bază a societății nu mai e familia, ci grațiații. Un nemernic, din Gratia, defilează sfidător alături de ei. Intelectualii cerșesc sponsorizări în acest timp. E dureros...

          Biserica e hrana sufletului. Sau era? Poate pe vremea lui Ștefan cel Mare, era. Acum, Biserica adună averi de la sărmanii care-și freacă gingiile de oase de câini, și care rămân cu mortu’-n sufragerie dacă nu-i bagă-n palmă leuțul nou, burduhosului ins în sutană. Care, normal, trebuie să cotizeze la toți sfinții... părinți până la nea’ Trafalete, Patriarhul poleit cu aur. Că doar așa era și Christos, nu? Biserica, mai degrabă e un Iad, iar popii cei miloși, niște draci. Costumația e aceeași, iar cornițele popilor sunt în sufletele lor avide după parale. E dureros...

          Nu sunt bani pentru cultură. Aud asta de vreo 30 de ani încoace. Niciodată cultura nu a fost primordială la împărțirea banilor. Mereu a fost codașa. Dar un om fără cultură e un om neterminat, un om care nu se poate bucura de toate lucrurile frumoase care pot să-i atingă sufletul. E un om limitat, îngrădit, un om care nu simte viața pe deplin. Politicienii nu sunt oameni culți și-atunci consideră că nici poporul nu are nevoie de așa ceva. E dureros...

          Elevii – viitorul țării! Pe-asta o aud de când m-am născut, de mai mult de 30 de ani. Dar cei care au grijă de ei nu sunt exact ceea ce ar trebui să fie. Profesorii, mai concret. Și asta nu neapărat din vina lor. Unii, într-adevăr, nu au nicio treabă cu meseria de dascăl, iar la examenele de titularizare iau note de doi și de trei. Repetenți. Dar ceilalți, majoritatea, se lovesc de trei obstacole: incertitudinea programului de învățământ care se schimbă anual, în urma viziunilor stranii ale miniștrilor incompetenți, lipsa de implicare a părinților, care cred că dându-l la școală pe răzgâiat e suficient ca acesta să ajungă premiant, și obrăznicia odraslelor, care fac cu profesorii ceea ce fac acasă, cu părinții inconștienți, care le permit orice. E dureros...

          Un „nimic” a ajuns acolo unde, prin tot ceea ce a făcut când era „cineva”, s-a cerut singur să ajungă: la pușcărie! Stă disperat și papă... mazăre. Sau cu mazăre? E dureros...

          Mă mai pot gândi la multe alte aspecte ale societății, dar toate îmi provoacă durere. Oare cât timp vom fi ucenicii acesteia și când vom putea spune că suntem... fericiți?

Sorin Oros