Muzica de fond

26 august 2018

Dispariţia omenirii



Motto: „Prea multă fericire, uneori, ucide” Mihail Drumeş


     Nu, nu e un titlu de can-can! Cred, cu convingere, că acest lucru se va întâmpla. Merg pe teoria că nimic nu durează o veşnicie în afara timpului. Doar el e veşnic. Am mai spus asta. Şi-atunci, omenirea de ce ar face excepţie? Oricât ne-am înmulţi şi oricât am progresa, omenirea va dispărea într-o zi. Sau, poate, tocmai datorită acestor lucruri: înmulţirea şi progresul.
          Să luăm un teren de fotbal (Pământul!). Pe el nişte oameni se joacă şi trăiesc. În unele locuri, în anumite momente sunt mai mulţi (unde e mingea!), iar în altele mai puţini. Extrapolând, Finlanda, Canada şi Australia au o densitate scăzută, dar India, Africa şi China compensează cu asupră de măsură. Cu globalizarea şi cu migraţia musulmană lucrurile se rezolvă. Locurile mai libere se ocupă, cel puţin în Europa. Astfel, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Danemarca au deja negrii lor nativi. Fără să fiu câtuşi de puţin nazist, fascist, rasist, sionist, xenofob, homofob, ţarist ori comunist mă gândesc că Hitler ar face apoplexie dacă ar trăi şi ar vedea echipa naţională de fotbal a Germaniei. Visul arian a apus. După ce Europa va fi suprapopulată, oamenii se vor îndrepta spre Canada şi Australia. Se vor ocupa şi acestea. Populaţia va creşte vertiginos, iar oamenii vor avea nevoie de hrană. Vor inventa şi experimenta tot felul de chestii care vor distruge natura şi fauna. Deja gheţarii se topesc, iar urşii vin printre oameni şi maimuţele invadează oraşele indiene. Asta pentru că omul le-a ocupat teritoriul. Terenul de fotbal începe să cedeze. Nu e totuna să alerge pe el 22 sau 222 de jucători. Fiind tot mai mulţi, e nevoie de şi mai multă hrană. Se inventează tot felul de alimente care să acopere nevoia de hrană a populaţiei. În China mâncarea e din plastic. Carnea e procesată chimic, artificial. Stomacul omului nu e construit să digere plastic şi substanţe chimice, total nocive. În timp, omul va ceda. Va fi răpus de cancere la care azi nici măcar nu ne gândim că ar putea exista. Terenul de fotbal se va umple de cruci. Spectatorii din tribune (Marile Puteri Nucleare!) vor năvăli în teren pentru a-şi revendica bucata lor de  ţărână. Nu se vor putea înţelege prea bine pentru că fiecare va dori bucata cea mai bună, cea mai consistentă. Toţi se vor înghesui în careu şi nimeni nu va dori bucata de la tuşă. Va fi război. Cei care nu au apucat să moară din cauza alimentaţiei chimice vor muri în războaiele viitoare. E o viziune pesimistă asupra viitorului omenirii, dar mă tem că e cât se poate de realistă. Am ajuns să nu mai încăpem unii de alţii, am ajuns să ne urâm, să ne duşmănim. Şi totul începe de la celula de bază a societăţii: familia. Priviţi în jur şi veţi constata că numărul divorţurilor creşte uimitor, adică doi oameni care s-au iubit devin duşmani. Spun duşmani pentru că prea puţine sunt divorţuri amiabile. Majoritatea îşi spun vorbe grele şi se ceartă, ca şi cei mai înverşunaţi inamici. De-aici, de la familie, de la cei doi foşti iubiţi, totul se propagă ca o undă electromagnetică la familiile lor, la comunitatea lor, la societate. Apoi e simplu: societăţile se războiesc între ele, economic şi social la început, apoi se ajunge la conflictul politic şi armat. Statele se bat între ele, se formează alianţe de interes, pentru ca la sfârşit totul să facă implozie. Să se distrugă prin ele însele. Aşa se întâmplă mereu când ţi-e prea bine şi nu ştii să preţuieşti ceea ce ai. Vrei mereu şi mai mult. „Omul e nefericit pentru că nu ştie că e fericit” spune Dostoievski. Nu îşi trăieşte clipa, ci visează mereu la înălţimi inabordabile. Şi-atunci vine potopul, sfârşitul. Se năruie omul şi, împreună cu el, omenirea. În câteva sute de ani totul va fi neant. Dacă mă înşel vă voi da o bere. Atunci.

Sorin Oros

        


19 august 2018

Fii tu, în viaţa ta!




Motto: „Trăieşte-ţi propria viaţă – şi vei avea mulţi adversari, dar şi adversarii tăi te vor iubi. Viaţa îţi va aduce multe nefericiri, dar prin ele vei fi fericit şi vei binecuvânta viaţa, şi îi vei face şi pe alţii s-o binecuvânteze” F.M. Dostoievski


       


       


Omul este o fiinţă ocupată. Ocupată de prejudecăţi, de cutume, de întrebări inutile, şi de dileme care nu-l lasă să fie liber.Este aproape ca un animal de la grădina zoologică. Are mişcările şi acţiunile limitate. Deşi este liber el nu se poate bucura de libertatea sa pe deplin. El se „întreabă şi socoate ce e rău sau ce e bine” înainte de a acţiona. Şi, uneori, atâta „socoate” până nu mai are rost să acţioneze. Mereu se loveşte de aceeaşi chestiune: ce va zice lumea? Această teamă de gura lumii este extrem de păguboasă. Ne taie elanul, ne ţine pe loc şi ne transformă în nişte gânditori de la Hamangia. S-ar zice că suntem înţelepţi, dar nu e deloc aşa. Mai degrabă suntem meditativi şi falşi. Noi nu facem ceea ce gândim, ci ceea ce nu ne-ar arunca în gura lumii. Nu facem ceea ce simţim pentru că ne e teamă că ceilalţi îşi vor face o impresie greşită despre noi. Dar omitem că acei ceilalţi doar asta vor face mereu. Oamenii vorbesc despre alţi oameni pentru că le e teamă să vorbească despre ei, despre gândurile lor. Pe fiecare dintre noi ne interesează ce face celălalt şi ce spune celălalt despre noi. Suntem atât de crispaţi sufleteşte şi mental încât, înainte de a acţiona, ne întrebăm ce spun ceilalţi. Noi ar trebui să ne întrebăm doar dacă vrem şi dacă simţim să acţionăm. Din acest motiv noi trăim, în viaţa noastră, pentru alţii. Trăim pentru a avea o imagine bună în ochii altora. Să fim admiraţi de ceilalţi, chiar dacă noi nu suntem mulţumiţi de noi. Asta e marea problemă a oamenilor. Trăiesc pozând nu făcând ceea ce simt. Iar la final toţi adunăm regrete că am fi putut trăi altfel şi că am fi putut face mai multe. Dar ceasul vieţii nu merge înapoi niciodată. Este un singur moment pentru orice, un singur tren. Dacă-l ratăm am pierdut acel tren. Desigur, vine altul, dar e altfel. Fiecare secundă e altfel, fiecare minut. Nimic nu mai e la fel după ce trece clipa, chiar dacă, aparent, se întâmplă acelaşi lucru. Doar târziu înţelegem asta. Spre final. Însă atunci nu mai putem decât să ne reproşăm, nouă înşine, că nu am făcut ceea ce am simţit atunci când simţeam. La final doar analizăm. Marile descoperiri, marile revoluţii, în orice domeniu, le-au făcut cei care nu se întrebau ce va zice lumea despre ei. Ei credeau şi simţeau să acţioneze aşa cum au făcut-o. Apoi au intrat în istorie. Noi ne întrebăm ce spune lumea dacă am face ceea ce simţim. Iar istoria ne spulberă. Sigur, nu putem să facem toţi revoluţii, să fim lideri, să inventăm macaroana fără gaură ori cercul trapezoidal, dar am putea să trăim mai aproape de adevăr dacă am face ceea ce am simţi. Am putea realiza mai multe pentru noi dacă am ignora părerile unor necunoscuţi care nu au nimic de-a face cu noi. Oamenii doar judecă alţi oameni pe care nu-i cunosc personal, dar care sunt mai cunoscuţi. Mă feresc să scriu cuvântul vedetă pentru că acum vedetă e oricine (Guţă, Salam, Bianca Drăguşanu, etc!). Dar ăsta e alt subiect.
Aşadar, faceţi mereu ceea ce simţiţi ignorând viitoarele „basme” şi concluzii pe care le veţi auzi despre voi. Important e ca voi să vă simţiţi împliniţi, şi să nu regretaţi că nu aţi făcut ceva ce vă doreaţi. Iar pe oameni lăsaţi-i să vorbească. Plictiseala e greu de suportat pentru cei care nu au altă treabă.

Sorin Oros


12 august 2018

Muie psd



Motto: „Acum! Mâine e, întotdeauna, prea târziu” Mihail Drumeş


        

         
10 august 2018. Disperare. Muie psd. Diaspora. Jandarmi. Muie psd. Tineri. Femei cu copii. Muie psd. Diversiune. Gaze. Muie psd. Oameni neînarmaţi, cu braţele ridicate. Bastoane. Gaze. Muie psd. Steaguri tricolore şi tricouri „Fără penali”. Gaze. Bastoane. Muie psd. Femeie în cărucior. Iubitul lovit şi căzut la pământ. Femeia sare să-l apere. Cade peste el. Muie psd. Diversiune. Jandarmi în civil printre manifestanţi. Muie psd. Oameni veniţi din întreaga lume. Români. Gaze. Bastoane. Muie psd. carmendan, firea, olguţa, viorica stau pitite. Nu-i mai întreabă pe oameni dacă i-a adus cineva sau au venit de bunăvoie. Muie psd. Nu le mai dau apă în flacoane de plastic. Le dau apă din tunurile Jandarmeriei. Muie psd. liviu e ascuns. E laş. E crispat. Nu întreabă apocaliptic şi surescitat „Vreţi să fiu preşedintele vostru?”. Muie psd. Toţi şobolanii stau pitiţi. Au garda pretoriană în stradă. Muie psd. Instigatori plătiţi pentru a se justifica intervenţia în forţă a jandarmilor. Muie psd. Oamenii de la Smurd fug printre gaze pentru a salva alţi oameni răniţi şi gazaţi, de către alţi oameni care execută ordine fără să se revolte. Toţi sunt români. Muie psd. Apare speranţa. E o doamnă cam grasă. Amică bună cu firea şi pandelică. Dă ordin de evacuare a pieţii. Jandarmii ascultă speranţa. Muie psd. Johannis tace. A fost şi el o speranţă cândva. E slab şi lent. Totuşi... muie psd. Pretorienii dau un asalt cu gaze. Doi camarazi cad printre oamenii năuciţi de gazele colegilor. Nu, nu erau pârţuri de la fasole. Erau gaze iritante. Muie psd. Mulţimea turbată sfâşie pretorienii căzuţi la datorie. Un camarad e... camaradă. Prea târziu află mulţimea. E căsăpită şi ea. Muie psd. Pretorieni în civil o apără şi o acoperă de loviturile turbatei mulţimi iritate de gaze. O salvează. Are 23 de anişori. Prea crudă pentru un război atât de feroce, care nu prea e al ei. Muie psd. Antena 3 băsmeşte spunând că fata a paralizat. Ură şi panică. Muie psd. carmendan, şefa fetei spune că tânăra pretoriană e doar vânătă bine de tot, precum o vânătă (solanum melongena!) pusă pe grătar. Trist. Muie psd. 452 de răniţi. De gaze, de schije, de gloanţe oarbe, de petarde. Civili, nu soldaţi. Muie psd. Pretorieni sunt opt. Fraieri. Cu arme şi echipament de ninja, tot au căzut. Moira. Muie psd. liviuţ se iţeşte, a doua zi, din ascunzătoare şi spune că neamţul e de vină. Muie liviuţ. E posibil să fi vrut să vorbească ceva şi viorica, dar nu avea foile pregătite în limba maternă. Şi nici aprobare să deschidă muia. Muie viorica. Coroborând muie liviuţ cu muie viorica rezultă muie psd. Da, muie psd. Incompetenţi, hoţi şi penali. Muie psd.
Muie (argotic) substantiv feminin = Gură, fleancă, plisc. A duce cu muia = a face promisiuni înşelătoare, a convinge cu minciuni, a amăgi, a înşela, a duce cu zăhărelul. D.E.X.-ul ne arată semnificaţia acestui minunat cuvânt. Aşadar, pudibonzii să nu mai dea ochii peste cap, ci să studieze Programul de guvernare al psd-ului pentru a vedea dacă au făcut ceea ce au promis sau au dat muie ţării. Desigur, a da muie poate fi înţeles şi ca o invitaţie adresată unei persoane, indiferent de sex, de a face o felaţie. Dar eu, pudic fiind, şi bine intenţionat nu mă refer la acest aspect... sexual. Spun „decât” muie psd.

Sorin Oros

5 august 2018

Tandreţea violurilor



Motto: „Pierzând cerul fericirii tale, cu anevoie mai poţi găsi pământul de unde ai plecat” Veronica Micle


      

Violul cred că este cel mai îngrozitor lucru de pe faţa pământului. Victima unei crime nu mai simte nimic, pe când o femeie violată va trăi toată viaţa cu această rană care ne se va închide niciodată. Va simţi toată viaţa atingerile brutale ale barbarului, mădularul scârbavnic care-i cotrobăie vaginul, mirosul şi respiraţia agresorlui. Se va teme de bărbaţi, de apropierea lor, de atingerile lor, iar când va face dragoste de bunăvoie îi vor apărea, mental, secvenţe dureroase din timpul agresiunii trecute. Trecute, dar neuitată. Trecute, dar transformată într-o rană perpetuă care va sângera dureros. Trecute, dar prezentă mereu. În ea, în trupul ei, în mintea ei. O femeie care a fost violată este o femeie distrusă. Orice ar face ea şi orice am face noi, cei din jurul ei nu o mai putem transforma în femeia care era înainte. Dacă unui om îi amputăm un picior cangrenat pentru a-i salva viaţa, el va umbla până la moarte într-un singur picior. Nu va mai avea două picioare niciodată. O femeie violată va avea, până la moarte, acel penis nenorocit pe care-l va purta cu ea. Nici ea nu va mai fi la fel niciodată. Nu există un criteriu după care femeile cad pradă purtătorilor de pulă fără creier. Urâte, frumoase, slabe, grase, tinere ori babe de 80 de ani, toate sunt posibile victime ale violatorilor. Singura condiţie este să fie femei. Ceea ce e extrem de trist. Bărbaţii nu au această teamă, ei nu trăiesc cu pericolul unui viol, oricât ar fi de singuri şi oricât ar fi de sexy. Dacă se poate spune aşa, e o mare nedreptate sexistă. Mai mult decât atât, ei nu numai că nu sunt expuşi violurilor, dar sunt exact autorii lor. Ei violează şi distrug viaţa femeilor, femeile nu se violează între ele. Mă refer la aspectul cotidian şi normal, nu la excepţia din puşcării. Se ştie că în puşcărie nu sunt reguli, sau dacă există, ele sunt regulile puşcăriei, care se aplică doar acolo. Iar dacă vorbim de dragoste fizică între două femei, aceasta incumbă tandreţe şi nu violenţă. La heterosexuali, până şi amorul fizic, acceptat de ambii parteneri conţine nuanţe agresive. În multe cupluri, femeia trebuie să facă dragoste exact atunci când vrea bărbatul, chiar dacă ea nu are niciun chef pentru aşa ceva. E tot un fel de viol, unul psihic. Unde mai pui că, în unele cazuri, femeia e „frăgezită” înainte de acuplare de către soţul pofticios. Ăsta e violul conjugal, între parteneri şi e cel mai greu de dovedit în instanţă. Femeia nu are drepturi, femeia nu poate viola, femeia nu e egala bărbatului. Deşi sunt aproape convins că niciun bărbat nu ar refuza să fie violat de femei. Dimpotrivă, ar coopera. Ceea ce ar face ca violul să fie tandru nu violent. Deşi, aceşti doi termeni sunt antagonici: viol tandru! Cuvântul însuşi înseamnă violenţă şi nu are de-a face cu tandreţea, cu fineţea şi cu gingăşia. Totuşi aş vrea ca şi femeile să poată viola, şi s-o facă, exclusiv, cu violenţă. Cu metodele lor, cu forţa lor, cu violenţa lor. Să se adune câte patru-cinci şi să-l violeze pe nemernic, după ce în prealabil, l-ar bate bine la ouă. Să-l facă să-i fugă pământul de sub picioare şi cerul să i se pară o izbăvire după care va tânji toată viaţa. Să simtă ce simte o femeie violată şi să-şi care povara-n conştiinţă până la moarte.


Sorin Oros