Dispariţia omenirii

Motto: „Prea multă fericire, uneori, ucide” Mihail Drumeş

     Nu, nu e un titlu de can-can! Cred, cu convingere, că acest lucru se va întâmpla. Merg pe teoria că nimic nu durează o veşnicie în afara timpului. Doar el e veşnic. Am mai spus asta. Şi-atunci, omenirea de ce ar face excepţie? Oricât ne-am înmulţi şi oricât am progresa, omenirea va dispărea într-o zi. Sau, poate, tocmai datorită acestor lucruri: înmulţirea şi progresul.

          Să luăm un teren de fotbal (Pământul!). Pe el nişte oameni se joacă şi trăiesc. În unele locuri, în anumite momente sunt mai mulţi (unde e mingea!), iar în altele mai puţini. Extrapolând, Finlanda, Canada şi Australia au o densitate scăzută, dar India, Africa şi China compensează cu asupră de măsură. Cu globalizarea şi cu migraţia musulmană lucrurile se rezolvă. Locurile mai libere se ocupă, cel puţin în Europa. Astfel, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Danemarca au deja negrii lor nativi. Fără să fiu câtuşi de puţin nazist, fascist, rasist, sionist, xenofob, homofob, ţarist ori comunist mă gândesc că Hitler ar face apoplexie dacă ar trăi şi ar vedea echipa naţională de fotbal a Germaniei. Visul arian a apus. După ce Europa va fi suprapopulată, oamenii se vor îndrepta spre Canada şi Australia. Se vor ocupa şi acestea. Populaţia va creşte vertiginos, iar oamenii vor avea nevoie de hrană. Vor inventa şi experimenta tot felul de chestii care vor distruge natura şi fauna. Deja gheţarii se topesc, iar urşii vin printre oameni şi maimuţele invadează oraşele indiene. Asta pentru că omul le-a ocupat teritoriul. Terenul de fotbal începe să cedeze. Nu e totuna să alerge pe el 22 sau 222 de jucători. Fiind tot mai mulţi, e nevoie de şi mai multă hrană. Se inventează tot felul de alimente care să acopere nevoia de hrană a populaţiei. În China mâncarea e din plastic. Carnea e procesată chimic, artificial. Stomacul omului nu e construit să digere plastic şi substanţe chimice, total nocive. În timp, omul va ceda. Va fi răpus de cancere la care azi nici măcar nu ne gândim că ar putea exista. Terenul de fotbal se va umple de cruci. Spectatorii din tribune (Marile Puteri Nucleare!) vor năvăli în teren pentru a-şi revendica bucata lor de  ţărână. Nu se vor putea înţelege prea bine pentru că fiecare va dori bucata cea mai bună, cea mai consistentă. Toţi se vor înghesui în careu şi nimeni nu va dori bucata de la tuşă. Va fi război. Cei care nu au apucat să moară din cauza alimentaţiei chimice vor muri în războaiele viitoare. E o viziune pesimistă asupra viitorului omenirii, dar mă tem că e cât se poate de realistă. Am ajuns să nu mai încăpem unii de alţii, am ajuns să ne urâm, să ne duşmănim. Şi totul începe de la celula de bază a societăţii: familia. Priviţi în jur şi veţi constata că numărul divorţurilor creşte uimitor, adică doi oameni care s-au iubit devin duşmani. Spun duşmani pentru că prea puţine sunt divorţuri amiabile. Majoritatea îşi spun vorbe grele şi se ceartă, ca şi cei mai înverşunaţi inamici. De-aici, de la familie, de la cei doi foşti iubiţi, totul se propagă ca o undă electromagnetică la familiile lor, la comunitatea lor, la societate. Apoi e simplu: societăţile se războiesc între ele, economic şi social la început, apoi se ajunge la conflictul politic şi armat. Statele se bat între ele, se formează alianţe de interes, pentru ca la sfârşit totul să facă implozie. Să se distrugă prin ele însele. Aşa se întâmplă mereu când ţi-e prea bine şi nu ştii să preţuieşti ceea ce ai. Vrei mereu şi mai mult. „Omul e nefericit pentru că nu ştie că e fericit” spune Dostoievski. Nu îşi trăieşte clipa, ci visează mereu la înălţimi inabordabile. Şi-atunci vine potopul, sfârşitul. Se năruie omul şi, împreună cu el, omenirea. În câteva sute de ani totul va fi neant. Dacă mă înşel vă voi da o bere. Atunci.

Sorin Oros