Handicapaţii

Motto: „Mi-a fost milă numai de omul ridicol, de handicapaţi nu mi-e milă, eu nu-i jignesc cu mila mea, încerc să-i iubesc” Boris Marian Mehr

     

         

Azi o să vă vorbesc despre persoanele cu dizabilităţi. Nu, nu de ăia pe care-i facem noi handicapaţi, când ne certăm, ci de cei reali. Adică de persoanele care au o stare fizică, psihică sau mintală care limitează deplasarea, receptarea sau activitatea normală în societate. Persoanele cu dizabilităţi nu înseamnă, automat, persoane cu handicap. Lipsa accesibilităţilor generează handicapul. Adică, omul din scaunul cu rotile care nu are o rampă de acces, omul care nu aude şi nu are o proteză auditivă, omul care nu vede şi nu are un baston alb specific, ăştia au un handicap, care, în cele din urmă, e o problemă socială.

Cu dizabilităţile te naşti, handicapul îl primeşti pe parcursul vieţii, de la societate. Societatea asta de căcat, îmbibată până la saturaţie de corupţie şi de incompetenţă. Cum pizda mă-tii, vii tu, societate (sau Stat!) şi îl inviţi la biroul tău pe unul care nu se poate deplasa decât în scaun cu rotile, pe unul care are dizabilităţi psihice şi locomotorii, deopotrivă, ori pe unul care s-a născut cu un picior mai scurt cu 2 cm, iar, în timp, piciorul s-a scurtat cu încă 9 cm şi asta doar pentru a-l examina anual ca nu cumva ăla din cărucior să joace fotbal, oligofrenul să scrie doctorate, iar celuilalt să-i crească piciorul la loc, aşa cum nu era nici când s-a născut? Cine poate emite asemenea aberaţii? Ce creier de om poate scoate o asemenea lege? Să nu mai spun că pensia de handicap este una derizorie, în comparaţie cu pensiile speciale ale mizeriilor parlamentare care ar trebui să se ocupe de aceşti oameni, dar care nici măcar nu ştiu să vorbească, fără a avea deficienţe psihice ori mintale. Viorica Dăncilă e cel mai bun exemplu. E o persoană sănătoasă tun, dar cu un mare handicap în exprimarea cursivă în limba română. Ea nu e aşa din cauza societăţii, ci, exclusiv, din cauza propriei existenţe în care nu s-a lovit de nicio carte. Sau dacă s-a lovit, din greşeală, a pus leucoplast şi a mers mai departe.

Statule nenorocit, cum poţi, mă, imbecilule, să-ţi baţi joc de aceşti oameni cu nevoi speciale purtându-i pe la comisii care să constate că piciorul mai scurt cu 11 cm din 2017 e la fel de scurt şi în 2018? Sigur că sunt cazuri de oameni sănătoşi care au certificate de handicapaţi, dar asta se întâmplă fix datorită corupţiei. Am văzut destui orbi, cu patalama de handicapat conducând maşinile personale. Dar am văzut mult mai mulţi nenorociţi, nedeplasabili, oligofreni şi surzi, care nu beneficiază de nimic din partea Statului care-i iubeşte atât de mult. Şi asta pentru că procedurile sunt extrem de greoaie, cu comitete şi comisii „de-a-n pula”, care mută hârtii dintr-un birou în altul, în loc să se deplaseze la domiciliul amărâtului care e lovit de soartă. În loc ca Statul să aibă grijă de persoanele cu dizabilităţi, de orice fel, să le asigure pensii decente cu care să-şi poată plăti însoţitori, drăguţul de Stat îi poartă pe drumuri şi se roagă să moară repede, pentru a scăpa de ei. Dar de corupţii care te fut, non-stop, de ce nu vrei să scapi, Statule? Pentru că eşti handicapat, eşti neajutorat şi prost, şi nu ştii să ai grijă de oamenii mai puţin norocoşi în viaţă. Oligofrenule!

Sorin Oros