Muzica de fond

29 decembrie 2019

Salutări finale



Motto: “În două cazuri, după mine
                Poți fi scutit să zici salut,
                Când insul ți-e necunoscut
                Sau dacă îl cunoști prea bine” Stelian Filip

        În septembrie 2015, când am început să scriu la Jurnalul de Satu Mare nu știam când mă voi opri. Am trecut, pentru scurt timp, la o publicație on-line, Presa SM, iar la final am decis să-mi fac un blog pentru a fi, deopotrivă, patron, angajat și cenzor. Pentru a da socoteală doar conștiinței mele. Nu vreau să spun că am fost cenzurat în primele două situații, am avut o colaborare bună, am primit și vreo câțiva lei, dar am ales blogul pentru că aici eram doar eu cu mine însumi. În plus îi înțeleg și pe cei care nu vor să vadă cuvinte precum pulă, pizdă, muie, futut, coaie, tipărite. Pentru mine sunt doar niște cuvinte precum mașină, panseluță, cozonac, breton, umilință. Acum e decembrie 2019! Patru ani și-un pic! 216 articole! Am scris săptămânal câte-un pamflet. Am dat în ei ca-n hoții de cai. În categoria “ei” intră toți ăia care-mi sunt dragi. Dragi așa cum îmi pot fi politicienii mincinoși (știu, e pleonasm!), imbecili, fără școală, fără scrupule, fără bagaj lexical, hoți, corupți și nemernici. Dar nu am fost cu pleoapa doar pe politicieni. I-am luat “în pana mea” și pe nemernicii de orice fel; violatori, pedofili, traficanți de carne vie, asistați social ori handicapați falși. Le-am dedicat destule rânduri și prințeselor goale la mansardă, dar pline de ele însele (și, implicit, de pule!), precum și femeilor adevărate care ne dau lecții de iubire, de atașament, de sacrificiu. Mi-am atacat și tagma de masculi dominanți, barbari, bețivi, misogini și prea iute erecționați în prezența unei femei. Noi. Mi-a plăcut, în mod special Biserica și slujitorii ei. Când am dat în popi am făcut-o cu credință în Dumnezeu, în care cred, așa cum cred că pomohacii și multpreapoleiții-n aur, multpreasfinții și multpreanemernicii nu au ce căuta în Biserică. Am atacat, în general, prostia, mișelia, minciuna, trădarea, lenea și impostura. Am vorbit despre cărți, acești prieteni metafizici care nu te trădează niciodată. Și animalele, natura și stelele și-au găsit loc printre rândurile mele. Când am scris despre Revoluție și iliescu m-a durut. Pentru că am fost acolo, am trăit-o, am sărit printre gloanțe și văd ce e acum în țară. Am scris despre prietenie, dragoste și ură. Despre războaie. Am scris mult despre țară și despre oamenii care-o populează. Și vorbe goale am scris destule. Asta pentru că nu am fost mereu inspirat. Am scris simplu, cu cuvinte firești. Nu m-am adresat academicienilor constipați care-și trăiesc iluzia în turnul lor de fildeș, evitând să coboare printre muritorii care scriu pulă, muie ori futut, atunci când trebuie să scrie pulă, muie ori futut, și nu penis, penis introdus în cavitatea bucală ori act sexual. Am scris mereu fix ceea ce am crezut și ce am simțit. Niciodată la comandă, niciodată călcându-mi pe suflet. Unora le-a plăcut, altora nu. E firesc. Nici mie nu-mi place absolut deloc Coelho, deși toată tinerimea (aia care citește, evident!) îl știe aproape pe de rost. Nu, nu mă compar cu el, am dat doar un exemplu de… gusturi. Mulți m-au înjurat. Dar văzând că au probleme cu cratimele, dezacordurile, ori i-urile finale i-am ignorant. Ce săi spui unui om care nu știe să scrie, dar te înjură de măta și de morți tăi?
          Așadar, e final de an și final de blog. Probabil, voi aduna toate pamfletele între două coperți. Asta în cazul în care cei cărora le-a plăcut ce-am scris, alături de alți oameni generoși vor direcționa cei 2% din impozitul anual, sau orice alte sume, către Asociația culturală Transfestsilvania Theatrum.
          Să fiți sănătoși și deștepți! La mulți ani!

Sorin Oros

22 decembrie 2019

Concluzii la capăt de drum



Motto: “Oamenii se unesc când e vorba de concluzii, dar se despart când e vorba de păreri” Goethe

        Nu știu ce va urma în următorii 30-50-100 de ani! Viața și lumea se schimbă mereu. Nu cred că în bine. Așa simt. Forțând un pic, pot spune că sunt șanse mari ca totul să se răstoarne. Albul e pe cale să se transforme în negru. Nu mă refer la rasele umane, ci la nuanțele… umanității. Dar și rasa albă e în pericol de a aduna impurități, datorită refugiaților care au invadat Europa.
          Tinerii nu mai citesc aproape nimic. Cărțile sunt neinteresante pentru ei. Asta îi va face să aibă un sertar gol în creier. Lucru dramatic pentru înțelegerea valorilor umane, a moralității și a unei vieți sociale normale.
          Iubirea pură, platonică dispare și ea. La 14-15 ani multe fete știu mai multe despre mânuirea penisului, decât despre teorema lui Pitagora sau despre operele lui Caragiale ori ale lui Eminescu. La 20 de ani sunt uzate, veștede și cu zgură în suflet. Unele se ajustează cu silicoane și botox, altele puiesc prunci pentru “alocății” și nu pentru că și-i doresc.
          Căsătoriile nu mai rezistă. Aproape trei sferturi dintre ele sfârșesc în sala pașilor pierduți sau la notar. Dacă există copii, aceștia suferă fără vreo vină, din cauza răzbunării părinților, unul pe altul.
          Clasa politică e cangrenată. Toți mint, toți fură. De 30 de ani auzim doar promisiuni pe care mulți naivi încă le mai cred. Legile sunt mutilate, politicienii scapă de pârnaie, iar infractorii periculoși ies din pârnaie. Polițiștii sunt bătuți, pădurarii sunt uciși. Poporul e gazat. Lingăii fără școală sunt promovați. Fetele care la 15 ani au descoperit penisul, la 30 ajung secretare prin Ministere frecându-și gingiile de prepuțuri politice generoase, pe salarii uriașe. E firesc, de altfel, o muie bună nu se poate plăti cu zahăr și ulei, fie el chiar de floarea-soarelui. Astea sunt doar pentru cei care primesc muie.
          Școala a decăzut atât de mult încât profesorii sunt umiliți și bătuți în clase. Cinic fiind, aș putea spune că unii merită, pentru că nu poți să iei nota doi la titularizare și apoi să le predai elevilor de nota zece. Părinții nu-și mai controlează copiii, unii stau în come alcoolice, alții trag tare în Diasporă pentru un trai mai bun.
          Spiritul civic a murit. Te taie unul pe stradă, iar cetățenii își urmează traseul stabilit, neauzind și nevăzând nimic. Toți vor schimbare, dar când sunt chemați în stradă stau acasă, beau bere și sparg semințe-ntre dinții cariați. Aruncă mizeriile pe jos, parchează unde vor, șofează de parcă ar fi singuri pe drum. Toți au pe cineva care să-i “rezolve”. Aici e marea problemă eternă a acestui popor. Mereu cineva îl “rezolvă” pe altcineva. Prin alte locuri, dacă ai greșit plătești, indiferent cine ești. Acolo se analizează fapta, la noi doar omul.
          Se cultivă nonvaloarea, prostia și slugărnicia. Un om valoros, deștept și drept, care are personalitate este înlăturat.
Bărbatul, în societatea modernă nu mai e bărbat. E un fătălău care în situații limită se pierde. Serviciul militar îl învăța câte ceva despre bărbăție. Acum, în locul “armății”, bărbatul merge la salon și se epilează.
Natalitatea a scăzut dramatic. Puțini se-ncumetă să mai facă prunci într-o societate în degringoladă. Mă refer la cei responsabili, că asistatele sociale nasc precum iepuroaicele. Din păcate, copiii lor nu vor avea niciun viitor.
Oamenii deștepți, specialiștii adevărați emigrează. Nu-și găsesc rostul într-o țară în derivă. Am ajuns să colonizăm Europa, avem enclave românești în Spania, Italia, Germania, Anglia, Irlanda, Franța, Portugalia, Belgia și Austria. Peste tot e plin de români… mai puțin în România. Peste o sută de ani mă tem că România nu va mai exista, așa cum e ea acum, cu hotarele actuale. Dacă apucați anul 21-20 trimiteți-mi un gând și spuneți-mi că m-am înșelat.
În concluzie… concluziile mele nu sunt deloc îmbucurătoare. Nu am speranțe la schimbări majore. Și nici nu sunt naiv la anii mei. Cred că fiecare va fi pe cont propriu, pentru el și nu pentru țară.

Sorin Oros

15 decembrie 2019

Țara fără viitor



Motto: „Când accepți un nivel mai scăzut de implicare personală, te îndrepți către eșec” Herbert Harris

        30 de ani de la Revoluție! Niciun vinovat. Păduri defrișate ilegal, pădurari uciși. Fabrici și uzine dezmembrate, distruse, falimentate. Țepe uriașe la Bănci. Autostrăzi doar în vise. Spitale cu bacterii. Școala distrusă de experimente. Analfabetism funcțional 44%. Adică 44 dintr-o sută nu înțeleg ceea ce au citit. Viitorul e luminos. Niciun vinovat. Cultură de mahala. Crime și violuri nerezolvate. Infractori eliberați înainte de termen. Vulgaritate, promiscuitate, analfabetism în Parlament. Polițiști fără putere. Judecători fără coloană. Corupție generalizată. Politicieni imbecili. Multe familii normale, fără copii. Multe familii de țigani cu mulți copii. Alocații și ajutoare sociale cu nemiluita. Șpăgi grase la orice contract cu Statul. Trafic de influență. Trafic de minore. Trafic de țigări, cu T.I.R.-ul. Asasinii din 1989 promovați în grade și-n funcții, cu certificate de revoluționar și cu privilegii. Eroii adevărați uitați și marginalizați. Prostovani și idioți cumpărați cu mici și bere pentru voturi. Corupți dovediți nepedepsiți, liberi și sfidători. Curve ajunse secretare în Parlament. Nepotism. Multe, multe biserici și catedrale, și multe țevi sparte și ruginite în sistemul de termoficare al orașelor. Oamenii se-ncălzesc iarna cu multă, multă credință. C-așa a gestionat Firea, banii Primăriei Generale. Interlopi care fac scut în jurul unui cariat penal, la Tribunale. Milioane de români plecați în străinătate, la muncă. Unii, la furat. Doruri, drame, dureri, rupturi. Suflete triste, suflete goale, suflete moarte. Politicieni nababi cu economii în Bănci și familii normale cu rate la Bănci. Mizerii pe străzi, mizerii în suflete. Popor divizat, oameni plini de ură. Spirit civic inexistent. Oameni fără dinți. Oameni jegoși și puturoși. Bețivi și curve bătrâne. Boli netratate. Ogoare pline cu mărăcini. Cândva acolo era grâu. Inundații din cauza defrișărilor fără cap. Gripe aviare și porcine închipuite. 14 mii de mioare înecate.  Incompetenți care nu pot lua decizii în momente de criză. Așteaptă instrucțiuni de la șefii politici. Oile nu fac politică, ele se îneacă sub orice regim incompetent. Oile care fac politică suntem noi, cei care știm totul despre toți. Mai puțin despre noi înșine. Nu mai știm să trăim, să visăm, să sperăm. Nu mai știm să muncim, dar știm să furăm. Nu mai știm să gândim singuri, dar emitem verdicte despre toți, deși nu-i cunoaștem. Sau îi cunoaștem după cum ne spune Antena 3, de exemplu. Biserica nu mai ajută, ci prosperă. Enoriașii pupă oase și rămân neîngropați dacă n-au arginți pentru domnul popă.
          Oare pentru asta au ieșit în stradă, și au murit oamenii în decembrie 1989? Categoric, nu. Cei care ați prins acei ani știți de ce au ieșit. Cei care nu i-ați prins nu știți ce era atunci decât din povești. Unele deformate. Și, astfel, ajungeți să regretați acele vremuri, deși nu le-ați trăit. Și nici nu vă implicați în vremurile astea, noi. „Vă doare la bască” dacă ies violatorii din temnițe, ori dacă un cariat face legi pentru curul lui. Nu vă interesează să mergeți la vot, nu vă interesează ce se întâmplă în țară. Nu sunteți implicați în niciun fel. Însă comentați despre orice, la concurență cu Cioran. Deși nici pe el nu l-ați prins. Iar de citit, nu ați avut timp... Dreptul de a comenta a fost câștigat în 1989, printre altele. Nu vă cert. Doar constat. Și trag concluzia că acei 1000 de oameni au murit degeaba, în Revoluție. Așa cum au murit degeaba și cei de la cotul Donului. Și cei din 1916-1918.  Și cei din 1877. Și cam toți cei care au murit pentru țara asta populată. Toți cei care au murit au făcut-o sperând că aceia care vor veni după ei o vor duce mai bine. Dar o duc? O duceți? Fără implicare socială, civică și chiar politică nu se poate întâmpla nimic bun. Pentru că șacalii și analfabeții se implică în locul vostru și-și culeg roadele. Ceilalți doar comentează.

Sorin Oros

8 decembrie 2019

Speranța



Motto: “Sunt pregătit pentru tot ce este mai rău, dar sper tot ce poate fi mai bun” Benjamin Disraeli

        Fără speranțe cred că omul ar lua-o razna. Sau ar muri. Speranța este o iluzie care ne ține în viață, cu mințile la locul lor. De ce cred asta? Pentru că atunci când nu mai speri la nimic, nu mai ai niciun motiv să stai pe-aici, pe pământ. Tot timpul sperăm la ceva. Tineri fiind sperăm să intrăm la facultate. Apoi sperăm să ne găsim un loc de muncă pe placul nostru. Poate nu reușim de prima dată, dar sperăm. Vine timpul căsătoriei și sperăm să ne găsim sufletul pereche. Nu toți reușesc, dar toți speră. Unii se amăgesc, iar apoi divorțează cand speranța li se transformă într-o certitudine dureroasă, la care nu au sperat. Majoritatea speră să aibă copii și majoritatea vor avea. Apoi, speră cu toții să-i vadă mari și sănătoși, aranjați la casele lor. Unii reușesc, alții nu, dar de sperat o fac toți. La maturitate toți oamenii speră să fie sănătoși, să fie ocoliți de boli. Până atunci aveau alte speranțe. Iar la bătrânețe, majoritatea speră să aibă o moarte ușoară, să nu se chinuie chinuindu-i și pe cei din jurul lor.
          Așadar, omul trăiește sperând mereu la ceva. Fără speranță traiul pe pământ cred că ar fi groaznic. Ai trăi doar ca să mănânci, să bei și să dormi. Sunt și de-ăștia, dar existența lor e incertă. Chiar și noțiunea de om e incertă pentru ei. Nu ăsta e motivul pentru care apărem pe pământ. Cred că însăși apariția omului este o speranță. O speranță pentru părinții noștri, pe care, mai apoi ne-o asumăm și ne creăm propriile noastre speranțe. Care, precum bulgărele de zăpadă, se propagă, crește și alunecă mai departe, din generație în generație. Viața este speranță. Iar speranța este iubire și dorință. De orice fel, desigur. Unii iubesc banii și speră să fie bogați. Își doresc asta. Dar, adesea, după ce se îmbogățesc, unii se îmbolnăvesc. Și speră să se însănătoșească. Își doresc să dea toți banii pe care-i au pentru a scăpa de cancere. De data asta speranța lor se îndreaptă către Dumnezeu, nu către bani. Iar asta cred că e cea mai nobilă speranță a omului. Să speri la ajutorul lui Dumnezeu iubindu-l. Atenție, asta nu înseamnă, câtuși de puțin, să speri că mozolind niște oase vechi scapi de cancere. Nu acolo este Dumnezeu. Acolo este doar speranța deșartă că boala trece printr-o pupătură pe-un ciont. Dumnezeu este în mintea noastră… dacă este. Speranța nu este, totuși, prostie. E doar o dorință lucidă.
          Omul speră, își dorește. Când nu o mai face înseamnă că și-a îndeplinit parcursul terestru. Și dispare. Chiar dacă nu moare atunci, trăiește ca un mort viu. Sau ca un viu care speră să moară cât mai repede.

Sorin Oros


1 decembrie 2019

Obiecte sexuale... minore



Motto: „Marea diferență între sexul pe bani și sexul gratuit este că sexul pe bani costă mai puțin” Brendan Francis

        De când e lumea bărbații au fost atrași de femeile tinere pentru satisfacerea poftelor sexuale. Cazuri de fete tinere atrase de bărbați maturi există și ele. Mai puține, dar există. În primul caz e vorba de instinctul animalic, în al doilea de bani și siguranță. Azi mi-am propus să dezvolt acest instinct animalic din bărbat care face din tinerele fete, minore adesea, doar un obiect sexual. Bărbații cu bani, cu mulți bani își cumpără fete pe care le folosesc, exclusiv, la sex. Pentru a le cumpăra e nevoie de cineva care să le vândă. Traficanții de carne vie. E plină lumea de ei. Și România e plină. Răpesc sau ademenesc tinere naive, apoi le violează, le bat și le vând altora care le obligă să se prostitueze. Unele sunt omorâte, iar cele care trăiesc rămân traumatizate pe viață. În ultimii ani acest fenomen a explodat peste tot, deci și în România. Fete de 14-18 ani sunt furate din sânul familiei (pentru a li se comercializa sânul!) și exportate, mai ales în Italia. Dar ajung și prin zonele arabe. Cred că este cea mai mare crimă pe care o poate comite cineva asupra unui copil. Părinții de fete, în vremurile noastre, trebuie să fie jandarmi, psihologi și cei mai buni prieteni ai copilelor lor. Dar câți înțeleg asta? Câți pot să fie așa? Câți sunt lângă ele în anii în care asasinii de vise le dau târcoale? Nu, nu dau vina pe ei, deși unii sunt vinovați. Ar putea să prevină aceste dezastre. Vina este a bărbaților care apelează la serviciile lor, după ce acestea au fost răpite și traficate. Omul este cel mai feroce animal, am mai spus asta. Iar când e vorba de sex își pierde judecata. Dacă bărbatul are o poftă sexuală și-o satisface pentru că există ofertă. Dar dacă această ofertă n-ar exista? Ei bine, pentru asta ar trebui să nu mai existe cerere. Dacă fetele ar șoma și n-ar mai avea clienți nu le-ar mai răpi nimeni obligându-le să se prostitueze. Dacă noi, masculii, n-am mai apela la serviciile lor, fetele ar rămâne cu inocența intactă la familiile lor, trăindu-și visele adolescentine. Sigur, sunt și fete care se prostituează de bunăvoie, fie pentru bani, fie din plăcere, dar, cel puțin, nu ar mai fi fete răpite, bătute și violate de traficanții asasini pentru care închisoarea pe viață ar fi prea puțin. Bordelurile oficiale pentru asta au fost inventate, pentru ca persoanele care intră acolo să o facă de bunăvoie, pentru că vor asta, fie bărbați, fie femei.
          Voi, asasini de vise, criminali ai inocenței vă puteți închipui ce simte un tată al unei fete răpite, violate și bătute, apoi obligată să stea sub burtoiul grețos și transpirat al unui bădăran libidinos? Nu puteți. Asasinii nu au sentimente. Nu au remușcări. Nu au milă. Nu au nimic uman în ei. Au doar pofte animalice și dorința de-a se umple de bani din vânzarea unor trupuri de adolescente pe care le tratează cu bătaie și cu dispreț. Nu meritați să trăiți! Meritați să aveți parte de același tratament pe care-l aplicați acestor minore pierdute-n jungla vieții. Meritați să fiți bătuți și futuți în gură și-n cur. Să fiți scuipați. Să se pișe omenirea pe fețele voastre. Să mâncați fecale și să dormiți peste șobolani. Să fiți obligați să-i priviți pe alții cum vă fut copiii în toate găurile posibile. Asta meritați voi, criminalilor! Asta merită toți cei din tagma lui Dincă, caracaleanul. Dar și cei care-i acoperă. Polițiști, procurori, politicieni. Probabil, după un asemenea tratament v-ar trece pofta de-a mai ucide vise, speranțe și copile. Iar voi, bărbații onorabili, chipurile, care vă plătiți obiectul sexual însuflețit să vă satisfacă, gândiți-vă că vă plătiți copilul să v-o sugă. Iar apoi, seara, luați cu toții cina în familie și așteptați o nouă zi lăudându-vă copilul că a luat o notă de zece la școală.

Sorin Oros
P.S. Cum am spus mai sus, există o diferență între fetele minore care o fac de bunăvoie și cele care sunt obligate. Veninul meu se îndreaptă către masculii care profită de cele din a doua categorie. Fetele din prima categorie sunt doar niște nefericite, iar masculii niște norocoși. Aceștia se duc, plătesc, servesc și pleacă. Fără violențe, fără constrângeri. Fetele alea sunt acolo pentru că vor... iar bărbații vor merge întotdeauna pentru că le place.

24 noiembrie 2019

Moartea ciumei… o posibilă renaștere politică?



Motto: “Toți corupții, toți penalii,
              Traseiștii și venalii
              Sunt de condamnat la voi
              Da-i primim cu drag la noi…” George Budoi

          După 30 de ani, timp în care mișcarea social-democrată a condus România, se pare că aceasta dă semne de impotență politică. Ceea ce cred că e foarte bine. Mă explic. Social-democrația este, în esență, o doctrină bună. Sigur, cu elemente extrase din doctrina comunistă, în care pălmașii trebuie să fie egali cu bogătașii, cu elitele, și alte asemenea inepții. La noi, această mișcare social-democrată a deraiat de la cursul firesc. Evident, din cauza liderilor, apoi din cauza căpușelor din jurul lor. La început amărăștenii (și la cap și la buzunar!) au fost încântați că sunt ajutați de acest partid care se apleacă asupra nevoilor omului de rând. Iar partidul nu i-a dezamăgit. A dat la ajutoare sociale cât pentru întreaga Africă. Astfel și-a cumpărat electoratul, mai adăugând înainte de alegeri punguța cu de-ale gurii. Între timp, liderii și căpușele lor au început să sape economia, să-și umple conturile și burdihanele, să-și angajeze odraslele, frații, surorile, mătușile, copiii din flori, mamele și mamelele amantelor. Prostimea nu a observat acest lucru pentru că partidul le dădea bani, iar ei stăteau acasă. Sau la birt. Omului simplu poți să-i spui că faci autostrăzi pentru că nu-l interesează. Nici măcar nu va circula pe ele pentru că nu iese din bătătura casei. Dar dacă-i dai câteva sute de lei ajutor social, în fiecare lună, îi mai pui cinci lei la pensie, la doi-trei ani, îl mai lovești c-o făină, c-un ulei și cu-n zăhărel, e omul tău. Rămâne setat pe o idee fixă: psd-ul ne-a dat! Acest partid social-democrat a știut să speculeze problema oricărui om simplu – să-i umple mațul – fără ca acesta să muncească. Mă rog, unii mai munceau… peste saltelele soioase munceau la bucile Julietelor lor. Pentru “alocății”. La șapte-opt copii se adună ceva. În ultimii ani partidul social-democrat a devenit o forță de nezdruncinat. Nu mai putea fi distrus de nimeni… decât de oamenii săi. Escaladarea la cârma partidului, a cariatului încarcerat și sărac (ca orice membru social-democrat!) a însemnat începutul sfârșitului acestui partid-stat. Au apărut fisuri (aproape anale, dar penale cu certitudine!) printre oamenii de bază, iar partidul a dat semne de slăbiciune. Coroborat cu atitudinea tineretului școlit și a antreprenorilor blocați într-o birocrație aiuristică, liderii social-democrați au clacat. Oamenii au înțeles că votul este o armă și au început să o folosească. În paralel, i-au ajutat pe cei orbiți de vraja pesedistă să vadă realitatea. Unii au înțeles, alții continuă să se lase impregnați de pata de ulei și de dulceața zahărului. Dar deja balanța înclină în altă parte. După 30 de ani poporul vrea altceva. Vrea altă clasă politică. Alte fețe, alți oameni. Partidul social-democrat e posibil să fie aruncat la gunoi. Însă nici liberalii sau ceilalți, care-au schimbat și au inventat tot felul de partide noi, cu aceiași oameni, nu stau bine. Lumea s-a săturat de Ponta, de Băsescu, de Orban, de toți cei care stau de ani de zile prin Parlament. Toți au schelete prin dulapuri. Poate cineva să creadă că Ponta din Pro România e alt om decât Ponta din psd? Gândește altfel, acționează altfel? Nicidecum.
          După părerea mea partidul care poate da un impuls renașterii clasei politice românești este U.S.R.-ul. Oamenii de aici nu au fost prin alte partide, sunt tineri și au școala făcută la timp și la zi, sunt dornici de schimbare și sătui de stagnare. Nu sunt perfecți, nu le știu pe toate. Dar Napoleon era perfect? Cred că dacă au intrat în politică înțelegând că rolul lor este de a reclădi țara sunt șanse ca acest lucru să se petreacă. Dacă au intrat sperând să facă bani, vor fi doar niște social-democrați cu față umană, cum spunea bătrânul comunist care se încăpățânează să rămână printre cei vii. Miza este uriașă pentru U.S.R. Pot scrie istorie sau se pot căca pe ea.

Sorin Oros

17 noiembrie 2019

Timpul




Motto: „Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp” Garabet Ibrăileanu

          Nietzsche definea timpul ca fiind „focul la care toți ne ardem existența”. Ce poate fi mai adevărat de atât? Omul își „arde” existența, adică și-o consumă trăind. În tinerețe nu conștientizăm acest lucru, ne spunem că avem toată viața înainte. Și nici nu simțim cum trece timpul, cum ard secundele, cum se topește clipa. Nu ne gândim la timp, ci la viață. Care este tot timp, de altfel, pe care noi îl „ardem”. Trăim viața și încercăm să ne bucurăm de ea. Apoi, pe la 45-50 de ani ne dăm seama că timpul trece. Sau, după Ibrăileanu, că noi trecem prin timp. Și, paradoxal, la maturitate trecem prin timp cu o viteză uluitoare. Aproape alergăm. Pentru că azi e luni și constatăm că, de fapt, e sâmbătă. Am mai alergat printr-o săptămână, printr-o lună, printr-un an. Alergăm continuu spre moarte. Doar ăia care nu trăiesc viața, care simt că se plictisesc, doar ăia merg la pas prin ea. Pentru ei timpul trece greu. Se chinuie cu acest timp care le-a fost alocat. Dar să afirmi că te plictisești în viață mi se pare de neconceput. În mod normal nu prea ai timp ca să te plictisești în... timpul tău. Dar se întâmplă ca unii doar să stea și să nu treacă prin timp. Cred că e un chin, dar nimeni nu are ce să facă decât ei înșiși. Asta dacă mai au timp.
          Îi auzim pe unii spunând: „Pe timpul meu era așa...”. E incorect. Ei erau așa în acel timp. Timpul nu se schimbă și nu trece. Doar omul se schimbă, parțial, și „se trece” indubitabil. Omul nu rămâne așa cum e, nu rămâne la 30 de ani (să zicem!) exact așa cum va fi la 70. El își „arde” existența, și-o trece prin timp. Timpul doar stă. Și face asta deoarece are destul... timp. Omul, însă, nu are. Are doar o perioadă din acest timp pe care, indicat ar fi, să și-o petreacă trăind. Dar atât de puțini dintre noi o facem! La tinerețe ne credem nemuritori și ne spunem că mai avem destul timp până la bătrânețe. La maturitate constatăm că bătrânețea bate la ușă, iar noi ne-am risipit în orgolii mărunte, prostești, că puteam face mai multe, ori că există boli incurabile pe care, poate, le puteam evita dacă știam să trăim. Iar la bătrânețe am vrea să dăm timpul înapoi și să o luăm de la capăt. Dar cum timpul stă, el nu poate fi dat nici înainte, nici înapoi. Și-apoi, după ce ai ars un buștean într-un foc cum îl mai poți reface din cenușă?
          Noi suntem acum în timp. Avem datoria de a trece prin el. Asta pentru că nu vom primi a doua șansă. Vor urma ceilalți, care vin din urmă. Timpul îi așteaptă.

Sorin Oros

10 noiembrie 2019

Coșmarul



Motto: „Am avut vise și am avut coșmaruri, dar am învins coșmarurile cu ajutorul viselor” Jonas Salk
       
          Zilele trecute cam pe când se vota noul Guvern al domnului Ludovic Orban, am ațipit. Nu prea dorm după-amiază, dar s-a întâmplat. De obicei, dorm ca un nou-născut, hrănit și spălat proaspăt. Adică, beton. Acum am avut cel mai urât vis din viața mea. Un coșmar. Visul era așa... eram pe un câmp cu trandafiri roșii. Vară frumoasă, caldă. De departe se auzeau valuri. Am rupt câțiva trandafiri și am pornit înspre valuri. Am ajuns în Vama Veche, locul meu drag. Plin de nimfe superbe, goale și bronzate. Poezie... Brusc, din valuri apare o femeie cu coc, de vârstă incertă și cu chip bolovănos. Vine direct la mine și mă umple de spume. Spumele mării amestecate cu spumele de la gura ei. Și începe să-mi vorbească pe un ton monoton, liniar, asemănător cu al Președintelui Johannis: „Bă, băiatule, ce tot ai cu mine? Sunt femeie, în primul rând, și ar trebui să mă respecți. Tot ce-am promis am făcut împreună cu colegii mei, v-am dat salarii mari, pensii mari, am dezvoltat satele, am scos țara din noroaie, am făcut toalete în școli, am făcut stadioane, am tăiat „pamblici”, am făcut totul pentru această țară (pe) care-o iubesc. Iubesc acest popor, motiv pentru care nu am învățat nicio limbă străină, cu toate că „orice om îi este teamă” să vorbească la Bruxelles. Eu am făcut-o și m-a(u) aplaudat cetățenii europeni. În romgleză de Videle, dar tot e ceva pentru cei din arborele meu ginecologic, care au fost analfabeți. Eu știu alfabetul, dar n-am timp să gândesc pentru că gândesc pentru toți românii. Așa că mai lasă-mă-n pace cu prostiile tale”! Am rămas fără aer pe toată tirada ei. Mi-am acoperit stângaci penisul cu prosopul (norocul a fost că membrul era flasc, nu erect!), mi-am șters cu dosul mâinii spumele ei (ale mării, nu!) și i-am zis în timp ce scriam cu degetele prin nisip „muie psd”: „Măi muiere! Ești atât de proastă încât transformi toți bărbații planetei în misogini. Nu ai niciun merit că ai ajuns sus, poate ai supt prepuțuri erecte (nu ca și al meu!), ori, poate ai cotizat la Taurul din Rahova. Nu ai făcut nimic, nu știi să scrii, nu știi să vorbești corect limba țării tale, faci dezacorduri, confunzi sensurile cuvintelor, ești jalnică, urâtă și proastă. Te-mbraci ca o matracucă de la țară, cu broșe peste cuverturi, dar te crezi mare doamnă. Surâzi ca o vacă tâmpă, îi amăgești pe sărmanii de la sate să te voteze, dar câștigi mii de euro, iar ei rezistă cu pensiile de la C.A.P. Crezi în Dumnezeu, proasto? Și de ce fugi de cei care te contestă și te huiduie? De ce te furișezi ca un hoț, pe ușile din dos, în orașele în care lumea strigă că ești analfabetă? Le poți demonstra că nu ești? Nu ți-e rușine să fii umilită și ironizată pe oriunde mergi, prin țara pe care-o iubești? Cine te apreciază, proasto? Câți oameni cu școală o fac, imbecilo? Hai, dispari iute de unde ai venit și nu uita niciodată: ești o proastă și așa te va consemna istoria”! Femeia și-a scos broșa și a vrut să mă înțepe-n inimă, dar a tras-o iute un slugoi frumos ca un chiparos căruia-i plac curvele, după propria-i mărturisire. Apoi au dispărut în valuri. Nu mi-a zis cine e, de unde e, cum o cheamă, nimic. M-am trezit transpirat, șocat, puțin speriat. E normal, de altfel, oricărui om îi e teamă când se întâlnește cu proștii. Chiar și în vis.

Sorin Oros
P.S. Apoi am plecat înspre secția de votare pentru a-mi îndeplini visul de a scăpa de proști, pentru a nu mai avea coșmaruri. Ceea ce vă îndemn să faceți și voi. Azi și întotdeauna. Mereu.

3 noiembrie 2019

Profesioniștii care știu totul




Motto: „Orice profesionist a fost amator la un moment dat, dar nu orice amator poate deveni profesionist” Sorin-Daniel Stoicănescu

                             Partidul e-n toate,
                             E-n cele ce sunt
                             Și-n cele ce mâine vor râde la soare.
                             E-n pruncul din leagăn
                             Și-n omul cărunt,
                             E-n viața ce veșnic nu moare.”
          Omulețul ăsta, George Lesnea, a avut gura aurită când a scris aceste versuri, mizerabile, de altfel. Dacă la început le-a închinat ode Regelui Carol al II lea și Mareșalului Antonescu, imediat după schimbarea regimului și-a înmuiat penița-n găoz și a ridicat partidul comunist în slăvile cerului. S-a adaptat. Exact ca românul fără caracter. Exact ca românii care-au sărit din partid în partid. Exact ca noi, aproape toți, care trăim în această țară care și-a pus în funcțiile de conducere cei mai buni profesioniști. Se-nțelege că ei n-au nicio legătură cu partidele din care fac parte, fiind cei mai buni profesioniști, pe merit, și fiind recomandați exclusiv, de profesionalismul lor desăvârșit. Adică, de felul în care știu, profesionist, să smulgă leuțul nou din ghearele ascuțite și fioroase ale Statului. Sunt niște oameni buni, cu suflet mare, care eliberează leuțul din strâmtoare. De ce să stea-nchis, precum vechii tovarăși la Doftana, și să nu zburde prin lumea mare?
          Când câștigă un partid alegerile, mai ales cu un scor consistent și liniștitor, „leii” din teritoriul actual al României zburdă de bucurie că vor putea dresa leuții noi care stau închiși prin Trezorerii. Astfel, Regele „leilor” din fiecare haită administrativă (dacă n-aveți poezie-n voi puteți citi județ!) face ședință cu lighioanele care-l ascultă docile și dictează: „Leul” 1 la Finanțe, „Leul” 2 la Teatru, „Leul” 3 la Spital, „Leul” 4 la Apă, „Leul” 5 la Transport, „Leul” 6 la Sport, „Leul” 7 la Învățământ, „Leul” 8 la Drumuri, „Leul” 9 la Poliția Locală, „Leul” 10 la... Aer. Prin urmare, se organizează concursuri legale, în falsitatea lor, și șefii vechi sunt trimiși la plimbare pentru a putea fi aburcați în tronuri, „leii” noi. Care, fără nicio pregătire profesională în domeniul pe care-l vor coordona, vor trece la treabă. La treabă mare. Nu, nu se vor căca pe ei, ci pe subordonați. Pe care îi vor năuci cu deciziile impuse, vor bate pasul pe loc, dar vor elibera leuții cei noi. Nu interesează pe nimeni că vechiul manager a avut rezultate, a fost corect sau că a fost un bun profesionist în domeniul său. Nu. Este dat jos și partidul își pune omul. Iar ăsta nu trebuie să știe nimic decât să execute ceea ce dictează șeful ăl mare. Ăsta e motivul pentru care avem analfabeți în Guvern, mecanici auto în funcții de conducere ori secretare videliene ministrese și prim-ministrese. Orice prostovan care intră în partidul care trebuie are șanse să ajungă manager, ministru sau mare șef. Dacă a greșit partidul sare iute-n altul și devine om de bază. Asta e marea crimă a guvernărilor post-decembriste. Ăsta e motivul pentru care țara a fost jefuită de niște imbecili care au intrat în politică, exclusiv, pentru a fura și a nu face nimic. Cunosc personal un caz la o instituție de cultură, la un Teatru, unde „leul” cel mare, chelios și mare doctor în orice și-a pus „țărănoiul șef peste arta teatrală. Iar ăla, mare economist care falimentase înainte vreo două societăți comerciale, nu făcea nimic decât își lua leuțul nou. Stătea în biroul de 2 mp, citea presa și se uita la televizorul cu diagonala de 1,80 cm. Apoi își lua servieta comunistă și se căra bucuros că a mai trecut o zi. Păi, poate să meargă o instituție, un oraș, o țară bine cu asemenea profesioniști? Până când nu vor fi în funcțiile de conducere, ale oricăror instituții, oameni care se pricep în acele domenii, nimic nu va merge bine. Și leuții noi se vor evapora, iar politicieniii și slugile lor vor prospera.

Sorin Oros

27 octombrie 2019

Non-articol




Motto: “Nimic mai ușor decât a vorbi savant și a nu spune nimic” Titu Maiorescu

     Nu am niciun subiect astăzi. Nu știu despre ce să scriu. Mi-am stors creierii, dar nu am găsit nimic interesant, consistent și demn de a vi-l împărtăși. Se întâmplă. Nu sunt robot ca să am mereu pregătit câte-un subiect. Uneori n-am. De pildă, astăzi. E pentru prima dată din septembrie 2015, când rămân fără inspirație. Am scris despre tot și despre toate câte mi-au trecut prin cap, în acești patru ani; despre politică (la care ne pricepem cu toții, nu-i așa?), despre femei și bărbați, despre cuvinte și sentimente, despre legi și hoție, despre natură și stele, despre sport și artă, despre oameni și suboameni, despre corupți și proști, despre mare și Dumnezeu, despre popi și Biserică, despre sex și iubire, despre modă și homosexuali, despre țară și lume, despre presă și manipulare, despre „fericire” și moarte, și despre psd și... „muie psd”. Cu ultimele două subiecte enumerate am fost mai generos considerânu-le nocive pentru societatea în care trăim. Desigur, e viziunea mea, dar democrația înseamnă ca eu și voi să putem avea păreri diferite asupra aceluiași subiect. Măcar atât am câștigat în 1989, când, poate unii dintre voi, care vedeți în psd o izbăvire, o salvare, nici nu știați scrie. Probabil, ăsta e motivul pentru care votanții ciumei roșii scriu „mam dus la vot”, ori urlă, cu orbitele bulbucate „votăm psd pentru că e bun, are grijă de popor și ne dă plase”. Așa e, psd v-a dat plase mereu. Dar nu mai dezbat acum subiectul pentru că aceia dintre voi care adorați psd-ul nu veți înțelege și, oricum, tema de azi nu e această adunătură de lichele. Tema de azi e inexistentă. E o non-temă. Sunt doar niște cuvinte care nu și-au găsit subiectul.
          Aș fi putut să scriu despre albine. Dar nu mă pricep la apicultură, deși ador mierea. Poate că nu mă pricep la multe lucruri. De fapt, asta e o certitudine. Nu sunt omniscient. Sunt doar un om care se informează, cercetează, judecă, vede, simte și spune. Iar când nu are ce spune, tace. Ca și acum.
       Dar pentru că de patru ani v-am obișnuit ca în ziua de odihnă, duminica să vă dau un semn o fac și astăzi. Chiar dacă e insignifiant.


Sorin Oros

20 octombrie 2019

Disecție în lumea serafimilor



Motto: „Biserica nu este o societate de sfinți perfecți, ci de candidați la sfințenia perfectă” Richard Wurmbrand

        Cred în Dumnezeu sau în ceva care există mai presus de puterea noastră de înțelegere, dar nu am nicio treabă cu popii. Popi care, mulți dintre ei, nu au nicio treabă cu Dumnezeu. Cele câteva excepții de popi smeriți, milostivi, samariteni și pătrunși de ceea ce fac nu m-au făcut să-mi schimb părerea despre „gașca” lor. Nu pot să cred că un popă e smerit și cinstit când circulă cu mașini de lux, cere bani de la enoriași pentru orice, deși are salariu, cumpără terenuri pentru a le închiria, vinde lemne din pădurile donate Bisericii de către Stat, ori e... Pomohaci.
          Am văzut recent filmul Un pas în urma serafimilor, o producție excepțională datorită adevărului exprimat artistic. Nu sunt critic de film, dar mă pricep puțin, și, ca orice spectator pot avea o părere. Filmele românești sunt puțin credibile, dialogurile sunt nefirești, cu pauze cehoviene care în realitate nu ar exista, cu scene lungi în care totul stă, iar timpul trece fără să înțelegem mare lucru. La acest film nu am regăsit nimic din toate astea. Totul curge firesc și credibil. Nu sunt exagerări, nu sunt clișee, nu cred că sunt nici greșeli. Actorii sunt minunați, Vlad Ivanov excepțional, Ștefan Iancu, Toto Dumitrescu (fiul marelui fotbalist Ilie Dumitrescu!), Cristian Bota, Ali Amir și Valer Dellakeza. Filmul, actorii și regizorul au și luat niște premii importante, de altfel, și asta pe bună dreptate. Regizorul Daniel Sandu ne expune povestea unor seminariști care vor să ajungă preoți. Însuși regizorul a trecut prin așa ceva, la Roman, când visa și el să îmbrace sutana. Cred că e mult mai bine pentru toată lumea că s-a reorientat către a șaptea artă, în detrimentul cădelniței. Deși mulți dintre noi cam știm ce se petrece în lumea preoților și a învățăceilor lor, nimeni nu ne-a arătat artistic acest lucru. Am văzut, astfel, o realitate dură, tenebroasă, care nu are nicio legătură cu smerenia, credința în Dumnezeu și ajutorarea aproapelui tău. O lume în care se cultivă delațiunea, șantajul, agresiunea verbală și fizică, ipocrizia, fățărnicia, lingușirea, lașitatea, corupția, intimidarea și anihilarea personalității. Viitorii slujbași ai Domnului învață prematur, de pe băncile școlii, că Diavolul chiar există în lumea laică, exemplificat în atributele de mai sus. Ei văd asta, îl regăsesc pe Diavol în comportamentul profesorilor preoți sau pedagogi care ar trebui să-i învăluie cu smerenie, credință și bunătate, dar îi altoiesc, îi intimidează și îi depersonalizează. Dacă se ridică vreunul este pus la zidul infamiei și este exmatriculat. Ca o paranteză, Cristos nu cred că a exmatriculat pe niciunul care nu l-a ascultat. Este o lume învechită, cu reguli medievale și manifestări dictatoriale. Puberul pur, care vrea să-și slujească Dumnezeul este învățat să toarne, să mintă și să se prefacă. Învață că pentru a-l sluji pe Dumnezeu trebuie să facă toate lucrurile meschine, drăcești, iar apoi, când ajunge într-o parohie trebuie să fie cel mai smerit om și să propovăduiască o lume perfectă în care nu mai crede. Altfel spus, viitorul preot învață la seminar cum să devină un om fals, fățarnic și păcătos. Omul pur și curat este trimis acasă, iar Biserica se debarasează iute de el. Dacă nu-ți torni colegii nu ajungi preot. Iar după ce îi torni, în scris, evident, e musai să fii cel mai docil învățăcel pentru că profesorul preot te șantajează cu delațiunea păstrată la sertar.
          Așadar, e bine să meditați cui îi pupați mâna în biserică (de acest obicei idiot și medieval ce să mai zic?) și cui vă încredințați secretele, păcatele și durerile. Serafimii sunt în Ceruri, iar popii pe pământ. Voi, când vă spovediți, în care dintre aceste două locuri o faceți?

Sorin Oros

13 octombrie 2019

Vaca





          Motto: ”Muuu poate reprezenta o idee, dar numai vaca știe care” Mason Cooley

        Marele poet rus, Serghei Esenin a scris câteva poezii senzaționale, culminând cu „Moscova cârciumăreasă”. Dar azi las deoparte spiritul revoluționar și mă las cuprins de lirism. De tristețe. Vă propun o poezie scurtă, dar plină de durere, exact așa cum e acum vaca noastră. Iată, mai întâi „Vaca” lui Esenin:

                             Fără dinți, flămândă, slăbănoagă,
                             Coarnele-s răboj de ani și-amar,
                             Suduind și repezind din ghioagă,
                             Spre imaș o mână un văcar.

                             Inima nu-și află alinare,
                             Șoarecii rod bietul ei bârlog,
                             Vaca se gândește cu-ntristare
                             La vițelul mic și pintenog.

                             Oameni răi i l-au răpit îndată,
                             Bucuria dragostei s-a frânt,
                             Sub un tei, de-o cracă spânzurată,
                             Pielea lui se leagănă în vânt.

                             Când s-o coace hrișca pe câmpie,
                             Urmând soarta fiului vioi,
                             Or să-i lege gâtul c-o frânghie
                             Și-o vor duce la cuțit apoi.

                             Coarnele-n țărână or să-i cază,
                             Jalnic se vor stinge ochii buni...
                             Mergând, vaca albe lunci visează
                             Și pășuni mănoase... și pășuni...

Câtă tristețe! Bietele animale, ce soartă crudă pot avea! Nici măcar nu ne aplecăm asupra suferințelor lor. Dar, oare vaca noastră s-a aplecat asupra suferințelor noastre, mai ales în ultimele cinci luni, când a impus matriarhatul (după ce boul a fost ridicat și depus la abator!) în ciurda de bovine roșii? Nu, nu s-a aplecat! Deși docilă și servilă, când s-a trezit peste noapte fără tutore, fără bou și cu câțiva tăurași nărăvași, și-a băgat copita-n popor și a impus, cu corn de fier, mugetul ei. Și-n partid, și-n țară. (mă rog, pășune!)
Acum, după tristețile eseniene îmi permit o parafrază... orosiană. Desigur, păstrez proporțiile și tratez „creația” ca pe un pamflet; asta pentru că nici măcar nu mă consider poet. Să nu credeți că debarcarea Guvernului mi-a luat mințile! Dar viața e cu de toate, și cu tristeți, și cu bucurii. Așadar, „Vaca”... noastră.

                             Cu dinți puși, cu coc și agramată,
                             Gafele irump din creier mic,
                             Suduind și atacând, în cloacă,
                             Din fotel o saltă Ludovic.

                             Gândurile-o duc la disperare,
                             Șobolanii-i fug la Viorel,
                             Vaca vede Cotroceniu-n zare
                             Dar tardiv. C-acolo nu-i hotel.

                             Neamțul i-a răpit din bucurie,
                             Școlile din Videle i-au scris,
                             Că e iarnă, și vine urgie,
                             Și-o femeie de servici, e-un vis.

                             Altă veste vine de la Strasbourg,
                             Kovesi e cocoțată sus,
                             Pe Tel-Drumuri și niște Beline,
                             Ce-i dau vacii gratii la culcuș.

                             Draperia de pe trup îi cade,
                             Tencuiala feței a pălit,
                             Copitata noastră are-o teamă,
                             Să nu fie dusă iarăși... la școlit!

          Acum după tristețe și veselie (sper!) să tragem concluziile. În viață, totul se plătește! Ce faci, aia primești! Ești vacă, vacă vei sfârși, nicidecum Președinte! Există, totuși, o bucurie în toată tristețea ei: încă n-a fost dusă și ea la abator! Acolo așteaptă, singur și trist, taurul viril, cel care-a fost deasupra vacii o vreme. Poate se vor regăsi. Cine știe? Poate Codruța?! Oricum, orice om îi este teamă de ridicol. Dar ăsta e un cuvânt pe care o vacă nu are cum să-l priceapă. Ea scoate țara din noroaie...

Sorin Oros
                            

                                              

6 octombrie 2019

Starea inexistentă a unui cuvânt existent




Motto: “Pentru a fi fericit, trebuie să fi fost foarte nefericit” Frederic Beigbeder

        Revin asupra cuvântului “fericire” deoarece din ceea ce văd în jurul meu constat că toată lumea e “fericită”. Zburdă toți de “fericire” de parcă ar trăi în Rai. Pe rețelele de socializare, ori la interviurile televizate, toți ne anunță cât sunt ei de “fericiți” și cât ghinion avem noi că nu am atins această stare. Majoritatea sunt “fericiți” pentru că iubesc. Asta înseamnă că noi, toți ceilalți care nu suntem “fericiți”, nu iubim. Noi ne chinuim și suntem incapabili să atingem această minunată stare… inexistentă, în cele din urmă. Am explicat, în alt material de ce “fericirea” e inexistentă, din punctul meu de vedere. Poate că eu sunt mai pretențios. Sau înțeleg altfel consistența unui cuvânt. A unei stări. Poate că am nevoie de mai mult de o clipă pentru a afirma că sunt “fericit”. Însă desele moment de bucurie, uneori prelungită, nu mă ocolesc. Mă bucur de ceea ce am, de ceea ce simt, de ceea ce sunt. Mă bucur de iubire, de clipe fascinante, de soare și de ploaie. Mă bucur de foarte multe lucruri. Dar nu le strig și nu le afișez pentru alții. Sunt lucrurile mele, nu ale altora. Sigur că bucuriile se împărtășesc cu cei dragi, cu cei apropiați. Dar afișate și strigate peste tot, ele pot provoca invidii, gelozii, răutăți. Iar când ajungi să le simți și pe astea, nu cred că mai ai motive de “fericire”. Când cineva te urăște ești “fericit”? Dacă o femeie își iubește soțul și e “fericită” alături de el, cum mai e atunci când ghimpele geloziei o împunge sacadat, zi de zi? Plutește pe norul “fericirii” ignorând totul în jurul ei? Cred că acest cuvânt reprezintă prea mult pentru prea puținul pe care-l oferă. Este un cuvânt lipsit de consistență, un foc de paie, căruia oamenii îi dau o valoare pe care nu o are. E ca și cum am avea un gram de pământ pe care l-am considera ca fiind un gram de aur. Oricum, “fericirea” nu ni se livrează cu tona, ci cu gramul. Avem parte, din când în când, de câteva grame pe care, noi, visători le considerăm tone din care ne vom hrăni ani de zile. E doar o iluzie. Poate că avem nevoie de iluzii. Altfel am fi atât de “nefericiți”, nu-i așa? Totuși, eu prefer să nu mă amăgesc singur. Că m-am amăgit și m-au dezamăgit alții destul. Ține de “fericire – nefericire”. Cu toții trecem prin așa ceva. Nimeni nu rămâne într-o singură stare o viață. Dar cum trecerea e atât de bruscă și de neașteptată, prefer luciditatea. Și bucuria clipei. Sau durerea momentului. Nu mă arunc singur pe-un nor pufos când îmi surâde sufletul, dar nici nu-mi tai gâtu atunci când îmi fuge pământul de sub picioare. Am doar bucurii și supărări. “Fericirile” le las altora, celor care cred în ele. Și pe care-i văd, adesea, în doar câteva săptămâni ca fiind cei mai “nefericiți” oameni. Dar nu te poți băga în… “fericirea” unora. Riști să te “nefericești” tu.

Sorin Oros

29 septembrie 2019

Țara morților vii


  

Motto: „Atât de mulți politicieni corupți, și-atât de puține pușcării” George Budoi

        Mai avem câteva luni și intrăm în anul 20-20, an în care viorica din Videle  a promis țării că vor fi gata, conform Programului de guvernare absolut genial, stadioane (și la Rapid, și-n Giulești!), școli, spitale, autostrăzi. E-te, pula! Nimic nu există decât pe hârtie. Tanti asta din Videle e la cârma țării de vreo doi ani, dar partidul, luat pe persoană fizică e de patru. Partidu a mai fost la cârma țării încă vreo 22 de ani, în total. Din 30. Putem spune că după Revoluția din 1989, țara a fost „pesederizată”. Adică, ei au emis legi, ordonanțe, și și-au pus oamenii lor, extraordinar de capabili, în funcțiile cele mai grele. Funcții care necesitau cunoștințe serioase de specialitate, viziune, implicare, experiență și seriozitate. Doar că au pus în acele funcții șoferi, mecanici auto, secretare, analfabeți, oameni fără cultură sau foști pușcăriași. Ei bine, șleahta asta de iresponsabili și incompetenți ce putea să facă? Să asculte docili ordinele partidului, să dea șpaga cuvenită pentru funcțiile primite, să ceară șpagă pentru orice aprobări, să organizeze orgii sexualo-bachice cu membrele partidului (pentru a viriliza membrul!), să acapareze orice din ce se putea scoate profit, și să considere funcția și locul de muncă o chestiune personală, doar a lor. Din tarlaua lor și din țara lor. Astfel, țara a ajuns să nu mai fie a tuturor românilor, a cetățenilor care trăiesc în ea, ci doar a lor. Motiv pentru care nu se face nimic fără acordul lor. Iar acest acord înseamnă partea lor de profit, șpaga, hoția pe care-o exercită continuu pentru a aproba orice lucrare. Concret: să zicem că se adună la bugetul țării 100 de lei. Ăștia trebuie împărțiți egal la cele 41 de județe. Rezultă suma de 2,43 lei pentru fiecare județ. Așa ar trebui să fie. Doar că împărțirea nu se face echitabil, ci subiectiv. Clujul primește doar un leu, iar restul de 1,43 merge la Teleorman, care va aduna astfel 3,86 lei. Dar omitem acest aspect imbecil, oricum, și considerăm că județele primesc aceeași sumă, adică 2,43 lei. Bun. Cu acești bani județul trebuie să facă investiții, școli, spitale, străzi, bla-bla-bla. Aici, însă, intervin oamenii partidului care organizează licitații pentru firmele care vor executa lucrările. Și vine firma X care primește un leu, din care trebuie să returneze omului partidului 0,20 de bani. Respectivei firme nu-i ajung cei 0,80 de bani rămași pentru investiție, și, logic, doar peticește, nu rezolvă problema. Ăsta e motivul pentru care nu avem nimic trainic, ori pentru care se investesc anual fonduri, pentru aceeași lucrare. Am citit că unei școli dintr-un sat uitat de Dumnezeu, i s-au alocat timp de trei ani fonduri pentru construirea unei toalete. Elevii se pișă tot în buda din fundul curții, inclusiv iarna, când pișatul țâșnit din puțele lor nevinovate mai topește gheața din câcătoare. Ei bine, gândiți-vă câți bani au fost furați în acest mod! Câte lucrări se puteau face cu acesți bani furați? Câte „buzi”, chiar cu marmură, se puteau construi în acel sat? Cum ar fi arătat astăzi România dacă hoții erau în temnițe, iar banii erau investiți în modernizarea țării? Știu că e o utopie să cer politicienilor să fie corecți, dar când poporul, oamenii de rând cu drept de vot, sunt imbecili, obtuzi și inculți, și îi votează pe cei care îi mint cu nonșalanță, ce e? Cred că e o complicitate neasumată. Dăm vina pe politicieni, însă vina e a poporului. Ei ne mint, iar noi îi votăm. Apoi îi boscorodim și-i înjurăm patru ani. Ei fură, noi ne chinuim. Și iar îi votăm. Ei prosperă, noi crăpăm. Nu ne gândim defel că am putea face să crape ei și să prosperăm noi. Dar pentru asta e nevoie de  judecată limpede și personală, nu indusă de antene perverse, e nevoie de implicare și de acțiune. De revoltă. De Revoluție. De... alt popor, probabil!

Sorin Oros

22 septembrie 2019

Actorul și sălbaticii



Motto: “Trăim vremuri triste când actorii sunt politicieni și politicienii actori” Jake Gyllenhaal

        Actorii, în general, au fost mereu de partea cealaltă a baricadei politice. În opoziție. Au fost și sunt, după cum spunea Shakespeare “cronica vie a timpurilor noastre”. Nu prea s-au băgat în politică și nici nu s-au dat cu Puterea. Sunt puține excepții, la noi. Radu Duda a ajuns Principe îndrăgostindu-se nebunește de-o spiță regală. Ion Caramitru a fost Ministru al Culturii din partea P.N.Ț.C.D., și Ileana Stana Ionescu a fost deputat în Parlament reprezentând comunitatea italiană. Senatorul Sergiu Nicolaescu a fost comisarul Moldovan pesedist. Sau invers. Iar Mihai Mălaimare a umblat cu Masca prin Camera Deputaților. Evident, masca era ancorată în trei trandafiri roșii. Și… a apărut “Filip cel bun”. Care, după niște “Împușcături sub clar de lună” vrea să evite “Explozia” și să intre în “Cuibul salamandrelor”. E modest, se hrănește doar cu “Mere roșii”, din “Căruța cu mere” și locuiește în “Casa dintre câmpuri“Așteptând un tren” la “Sfârșitul nopții”. Ca tot politicianul vine cu “Promisiuni” și-i atacă pe “Ticăloșii” care nu au “Buletin de București”, dar au “Legături bolnăvicioase” cu “Tache”, cu “Horea” și cu “Bietul Ioanide”. În 2012 a zărit “O lumină la etajul zece” și a mers “Doar cu buletinul la Paris” evitând “Capcana” dintr-o “Vacanță tragică”. A petrecut “O vară cu Mara” încercând să afle “Întâmplări cu Alexandra” pentru a fi “Din nou împreună” “Înainte de tăcere”. A organizat o “Căsătorie cu repetiție” la o “Nuntă de piatră” și, “Sub semnul șarpelui” cu un “Zâmbet de soare” i-a spus “Față în față”: “Adio, dragă Nela”! Derulând “Secvențe” din “Audiența” de la “Corul pompierilor” a luat “Telefonul” și l-a avertizat pe “Cumpărătorul de clopote” de “Secretul armei secrete”. Pornind acum la “Vânătoare de vulpi” speră să-l prindă pe “Ultimul corupt din România” la un “Poker” cu “Tănase Scatiu” cel care a declanșat “Acțiunea Autobuzul” terminată cu un “Happy End” pentru o “Dragoste pierdută”. Dar “Calculatorul mărturisește” că “Profetul, aurul și ardelenii” nu au nimic cu “Filantropica” unui actor care se visează Președinte. Pentru că Mircea Diaconu știe cel mai bine că “o mână care nu spune o poveste nu primește pomană” electorală. Iar povestea celui care a fost protagonist în filmele de mai sus e cusută cu ață albă. Dezvolt. A fost membru fondator al Alianței Civice, în 1990. Apoi a intrat în P.D., în 2004. Din 2008 a schimbat partidul și a trecut la P.N.L. În 2012 a devenit independent și parlamentar european. Acum, fostul Director al Teatrului Nottara candidează la Președinția României, tot din postura de independent. Așa zice povestea lui. Doar că realitatea îl contrazice. Omul care a schimbat trei partide, după moda mioritică, e susținut de ALDE și PRO România. Adică, aceste două partide își îndeamnă susținătorii, membrii și simpatizanții să îl voteze pe Romi din “Pruncul, petrolul și ardelenii”. Carevasăzică, Diaconu e independent față de membrii psd-ului, ai U.D.M.R.-ului, ai U.S.R.-ului și ai altor partide care n-au nicio alianță cu ALDE și PRO România. Și un nou născut înțelege că dacă va ajunge Președinte, Mircea Diaconu va fi dependent de cerințele pontisto-tăriceniene. Și de ingerințele lor. Aceste două partide nu și-au găsit un candidat din rândurile lor și au decis să-l susțină pe actor pentru că e popular și are notorietate. Oricum a fost o decizie cu iz dictatorial, pentru că nu toți membrii au fost consultați, hotărârea fiind luată de Ponta și de craidonul puriu. Au mers pe ideea că actorul prinde și la electoratul rural, care îl ține minte din rolurile de țăran, de amărăștean, de om simplu. În plus, e om deștept și vorbește bine. E blajin și are față de proletar, cum ar zice tovarășii de dinainte de 1989. Atâta doar că independent nu e câtuși de puțin. Ca actor a fost o vedetă și a avut o carieră frumoasă. Dar iată cum la bătrânețe își distruge singur aura de “Filip cel bun” prin reeditatrea marelui succes cinematografic “Actorul și sălbaticii”. De data asta în viață, nu pe peliculă. Dacă în film, sălbaticii erau legionarii, în viața reală aceștia sunt politicienii care-l susțin și-ntre care s-a băgat. Sau crede cineva că Tăriceanu și Ponta sunt sfinții coborâți de pe tavanul Capelei Sixtine?
          Așa cum mulți actori își doresc să joace Hamlet, Mircea Diaconu își dorește să joace rolul de Președinte. Dar distribuindu-se singur și-a făcut un mare deserviciu, de imagine și de credibilitate. El nu are prestanța unui asemenea personaj. Mai ales că a rămas în amintirea iubitorilor de teatru cu acel Brânzovenescu caricatural și nu cu un Tipătescu stăpân pe situație, rafinat și uns cu toate alifiile.
          Domnule Mircea Diaconu, păcat! “Filip cel bun”, acum e rău. Asta pentru că hybrisul din teatrul grecilor antici este poleit cu mizeriile pontisto-tăriceniene la care poporul pe care vreți a-l stăpâni nu mai are “puțintică răbdare” precum Zaharia Trahanache. Și nu vă ajută nici “Artista, dolarii și ardelenii”. Poate următorul film, după ce veți fi respins la castingul pentru rolul Președintelui va fi “Marea păcăleală”. Dacă va mai fi.

Sorin Oros