Starea inexistentă a unui cuvânt existent

Motto: “Pentru a fi fericit, trebuie să fi fost foarte nefericit” Frederic Beigbeder

        Revin asupra cuvântului “fericire” deoarece din ceea ce văd în jurul meu constat că toată lumea e “fericită”. Zburdă toți de “fericire” de parcă ar trăi în Rai. Pe rețelele de socializare, ori la interviurile televizate, toți ne anunță cât sunt ei de “fericiți” și cât ghinion avem noi că nu am atins această stare. Majoritatea sunt “fericiți” pentru că iubesc. Asta înseamnă că noi, toți ceilalți care nu suntem “fericiți”, nu iubim. Noi ne chinuim și suntem incapabili să atingem această minunată stare… inexistentă, în cele din urmă. Am explicat, în alt material de ce “fericirea” e inexistentă, din punctul meu de vedere. Poate că eu sunt mai pretențios. Sau înțeleg altfel consistența unui cuvânt. A unei stări. Poate că am nevoie de mai mult de o clipă pentru a afirma că sunt “fericit”. Însă desele moment de bucurie, uneori prelungită, nu mă ocolesc. Mă bucur de ceea ce am, de ceea ce simt, de ceea ce sunt. Mă bucur de iubire, de clipe fascinante, de soare și de ploaie. Mă bucur de foarte multe lucruri. Dar nu le strig și nu le afișez pentru alții. Sunt lucrurile mele, nu ale altora. Sigur că bucuriile se împărtășesc cu cei dragi, cu cei apropiați. Dar afișate și strigate peste tot, ele pot provoca invidii, gelozii, răutăți. Iar când ajungi să le simți și pe astea, nu cred că mai ai motive de “fericire”. Când cineva te urăște ești “fericit”? Dacă o femeie își iubește soțul și e “fericită” alături de el, cum mai e atunci când ghimpele geloziei o împunge sacadat, zi de zi? Plutește pe norul “fericirii” ignorând totul în jurul ei? Cred că acest cuvânt reprezintă prea mult pentru prea puținul pe care-l oferă. Este un cuvânt lipsit de consistență, un foc de paie, căruia oamenii îi dau o valoare pe care nu o are. E ca și cum am avea un gram de pământ pe care l-am considera ca fiind un gram de aur. Oricum, “fericirea” nu ni se livrează cu tona, ci cu gramul. Avem parte, din când în când, de câteva grame pe care, noi, visători le considerăm tone din care ne vom hrăni ani de zile. E doar o iluzie. Poate că avem nevoie de iluzii. Altfel am fi atât de “nefericiți”, nu-i așa? Totuși, eu prefer să nu mă amăgesc singur. Că m-am amăgit și m-au dezamăgit alții destul. Ține de “fericire – nefericire”. Cu toții trecem prin așa ceva. Nimeni nu rămâne într-o singură stare o viață. Dar cum trecerea e atât de bruscă și de neașteptată, prefer luciditatea. Și bucuria clipei. Sau durerea momentului. Nu mă arunc singur pe-un nor pufos când îmi surâde sufletul, dar nici nu-mi tai gâtu’ atunci când îmi fuge pământul de sub picioare. Am doar bucurii și supărări. “Fericirile” le las altora, celor care cred în ele. Și pe care-i văd, adesea, în doar câteva săptămâni ca fiind cei mai “nefericiți” oameni. Dar nu te poți băga în… “fericirea” unora. Riști să te “nefericești” tu.

Sorin Oros