Muzica de fond

29 decembrie 2017

Luna şi ţara porcilor


 Motto: “Când porcii intră-n lichidare,
                Mă-ncearcă parcă-un sentiment
                Că pierdera n-ar fi prea mare,
                C-avem destui în Parlament” 
Liviu Sergiu Manolache




A trecut şi decembrie – cea mai sângeroasă lună din an! Luna porcilor! Bieţii râmători sunt înjunghiaţi şi pârliţi la orice gospodărie creştină. Îi ucidem ca să-i mâncăm. Barbar obicei! Dar mă consolez cu ideea că nu l-am inventat eu. Şi-apoi, alături de capră, oaie, vacă, găină, curcan, peşte şi, pe la alţii, şobolan, câine şi gândac, toate aceste vieţuitoare reprezintă hrană. Aşa e lanţul trofic. Omul ucide ca să mănânce. Ce să facă, bietul, nu se poate hrăni cu iarbă că doar nu e rumegător, ca şi calul! Deci, omul ucide ca să mănânce. Ca orice animal sălbatic. Milioane de porci sunt jertfiţi în decembrie, pentru a umple maţele stăpânului Universului. Sunt transformaţi în jumări, cârnaţi, caltaboşi, tobă şi fleici, iar omul are hrană în cursul anului. Sărmanii porci au o viaţă tare scurtă, prea puţini apucă să sărbătorească aniversarea unui an. Scroafele sunt mai norocoase dacă au purcei, dar masculii îşi cam iau adio de la viaţă în ultima lună din an. Merg la cuţit guiţând disperaţi şi stresaţi, apoi horcăie un minut-două, până când rămân inerţi. Sunt “îmbrăcaţi” în paie şi pârliţi, în timp ce stăpânul şi trei-patru aghiotanţi dau pe gât păhărelele cu pălincă. Urmează “toaletarea” decedatului, apoi tranşarea lui. În casă, femeile pregătesc prima tocăniţă, cu varză călită sau mămăligă. În câteva ore, decedatul este băgat în pungi, făcut jumări şi cârnaţi, iar slănina îi este pusă la saramură. Familia are hrana asigurată.
Aşa cum am spus, este un obicei barbar, dar cred că Dumnezeu a lăsat să fie aşa. Dacă nu era de acord cu asta, probabil îi făcea porcului carnea toxică. Sau ne făcea pe noi ierbivori. Dar ne-a făcut carnivori. Poate, de-aici vine expresia “s-au mâncat unii pe alţii”. Nimic nu e mai gustos decât fleica proaspăt tăiată din porcul crescut în propria ogradă. S-au spus tot felul de baliverne despre carnea de porc. Ba că e grasă şi nesănătoasă, ba că provoacă boli cardiovasculare şi cancere. Despre untură, la fel. Nu e nimic adevărat. Dacă porcul e sănătos, carnea e gustoasă şi benefică pentru organism. Sigur, asta nu înseamnă că trebuie s-o mâncăm zilnic. Consumată cu măsură nu e deloc periculoasă. Oricum, în exces cred că şi “iarba” vegetarienilor e toxică. Nu cred că nu ar fi deranjat la stomac un vegetarian dacă ar îngurgita cinci kilograme de frunze la o masă. Şi nu cred că n-ar căuta un medic dacă ar face-o vreo cinci ani, zi de zi. Orice e consumat în exces e toxic. Chiar şi cartilajul de rechin, laptele de capră, seminţele de goji, peştele, şi orice altceva din ceea ce spun nutriţioniştii sau medicii că ar fi foarte bun pentru organism. Aşadar, totul cu măsură!
Dar apropos de măsură… deşi sunt puţin trist după atâtea morţi însângerate în această lună a porcilor, mă consolez cu faptul că nu au dispărut chiar toţi. Au rămas destui încă… prin politică. Porci cu două picioare, e drept, dar cu toate apanajele unor porci cu patru; rumegă şi dormitează, se “mănâncă” între ei, au adesea bale la gură, sunt grobieni, se complac în mizerii, “mănâncă” mult căcat şi nu sunt deloc eleganţi. Au guşi porcine, feţe înroşite de sindrofii pantagruelice, pe care nu le plătesc ei, emit propoziţii, adesea, neinteligibile, se comportă ca mitocanii cu femeile, chiar şi cu ale lor colege de Parlament, se-mbuibă şi adună averi pentru ei, în detrimentul poporului debusolat şi tâmpit. Evident, nu-mi doresc să-i văd înjunghiaţi şi pârliţi, dar metaforic, tare mi-ar plăcea. Să-i văd pe distinsul Şerban Nicolae şi pe izmenarul Oprea, cu guşile lor sănătoase, rozalii şi puhave dând explicaţii poporului pentru toate minciunile emise pe cavitatea bucală. Aş mai vrea să văd şi pozele anale ale fascinantului Şerbănel, pe care le are cu o colegă de Parlament. Aş vrea să-i văd făcând o dizertaţie despre tezele lor de doctorat pe care şi le-au scris singuri, scremându-se dureros ca nişte studenţi în sesiune. Aş vrea să-i văd pe toţi ceilalţi din Parlament, cu nişte trupuri de manechini eşuaţi, care opresc acul cântarelor la o sumă din trei cifre, cum vorbesc ei liberi şi inteligibil despre un răsărit de soare, despre o carte citită, despre poezia iubirii sau iubirea poeziei. Aş vrea să-i văd cum ajută un bătrân să treacă strada… Aş vrea să-i văd explicând cum au reuşit să adune toate averile pe care le au, şi de ce noi, proştii, nu reuşim. Poate pentru că nu avem râturi? Tare m-aş bucura dacă nenea Liviuţ, de la Învăţământ m-ar lămuri cum s-a lovit el la “genunche”, şi dacă celălalt nene Liviuţ, de la Teleorman, face baie în piscină şi iarna. Aş cădea pe spate dacă don Tăriceanu mi-ar dezvălui cum se cuceresc femeile, ori dacă “baratom” Kelemen Hunor ar intona imnul României, chiar şi cu accent hun, de ziua naţională a ţării în care s-a născut şi-n care trăieşte infinit mai bine decât conaţionalii lui din Harghita şi Covasna.
Oameni buni, mâncaţi porci-porci şi luptaţi mereu cu porcii-oameni! Nici unii, nici alţii nu vor dispărea niciodată, oricât i-am “mânca” noi. La mulţi ani!

Sorin Oros

22 decembrie 2017

Doar de Crăciun?


Motto: „Fii bun, dar fereşte-te să creadă lumea că poţi fi doar bun” Nicolae Iorga

       
Crăciunul este cea mai frumoasă sărbătoare a românilor. Alături de Paşte, Crăciunul ne face să răscolim dumnezeirea din noi mult mai intens. În această perioadă ne gândim mai mult la lucrurile imateriale, devenim metafizici, melancolici şi mai buni. Ne amintim că trebuie să fim mai buni, unii cu alţii. Procedăm la fel şi de Paşte, şi gata. Avem două perioade în an, în care devenim mai buni. Apoi, redevenim oameni normali. Adică, egoişti, meschini, răi, mincinoşi. Nu e cam puţin, totuşi, ca preţ de doar câteva zile pe an să fim buni?
De Crăciun oamenii îşi fac  daruri, la unii vine Moşul, oamenii se colindă, se împacă, se tolerează. Uită sau iartă neînţelegerile de peste an. Se transformă în buni creştini, cum îndeamnă Biserica. E frumos. E plăcut să fii bun cu omul de lângă tine. E minunat să-l poţi bucura pe un om făcându-i un cadou şi stând cu el la taclale mai apoi. Dar de ce nu putem fi aşa mereu? De ce să fim răi 11 luni şi jumătate, şi buni doar două week-end-uri? Întreb simplu: de ce? Dintr-un egoism feroce şi-o competiţie acerbă, fiecare vrea să fie cel mai bun, cel mai deştept, cel mai frumos şi cel mai puternic. Şi-atunci luptăm, unii cu alţii, mereu. Răstălmăcind vorbele lui Iorga, omul nu poate să fie mereu rău, are nevoie de mici pauze, bianuale, pentru a gusta din sentimentul bunătăţii. De Crăciun şi de Paşte îşi aminteşte că trebuie să fie bun. Dar, omul neavând o memorie de elefant, după trei-patru zile uită. Nu cred că ar putea trăi niciun om, o viaţă-ntreagă, fiind doar bun. Ce s-ar întâmpla atunci pe Pământ? Nu ar mai fi războaie, crime, violuri, nu ar mai fura nimeni nimic, nu ar mai fi femei bătute de stăpânii bipezi dar avariaţi la creier, nu ar mai exista copii abandonaţi prin tomberoane şi nici bătrâni alungaţi din case de copiii afectuoşi. Cât de trist ar fi totul! O lume fără evenimente! Totul ar fi fad, plat, liniar. Nu am mai simţi că trăim. Omul e de un sadism feroce şi dacă nu simte că l-a înşelat pe altul nu simte că trăieşte. Cui îi place o viaţă liniştită, trăită-n rugăciune şi post? Şi-apoi, omul nu e nici înger, nici sfânt. Doar despre ăştia se spune că sunt imaculaţi, fără păcate şi perfecţi. Norocul nostru e că ăştia nu trăiesc cu noi, pe Pământ. Imaginaţi-vă o ţară plină de îngeri şi sfinţi, şi restul lumii. Nimeni nu ar vizita acea ţară, nu ar avea relaţii politice, sociale şi economice cu nimeni. Nu ar avea turism. Ar fi o ţară care ar intra rapid în faliment. Şi-apoi, cred că nici ei nu ne-ar primi. De braţe de muncă nu ar avea nevoie, pentru că ei lucrează cu aripile. De bărbaţi, pentru perpetuarea speciei iar n-ar avea nevoie, pentru că, se ştie,  sfinţii fac minuni şi, astfel, sfintele lor ar rămâne însărcinate cu sfinţişori. Mă rog, îngeraşi la început, sfinţi ajung doar la maturitate, după o viaţă trăită-n bunătate, pioşenie, rugăciune şi post, fără dezlegare la peşte. Acolo oamenii nu s-ar mai „mânca” între ei, pentru că populaţia ar fi imaterială. Şi, fiind buni tot timpul, nu ar mai avea nevoie nici de Paşte, nici de Crăciun. Dar, oare, nu s-ar plictisi? Fără violuri sfinte, fără crime angelice, fără răutăţi, fără înjurături! Cum să spui „futu-ţi îngerul tău de sfânt”, sau „te bag în sfinţenia mamei tale îngereşti”? E hilar. Aşa că e bine că nu există o ţară doar cu sfinţi şi cu îngeri. Cred că e bine aşa cum e.
Şi dacă tot vine Crăciunul, haideţi să fim mai buni. Să încercăm să fim aşa de mai multe ori într-un an. Să ne imaginăm un Crăciun înaintea fiecărei decizii sau acţiuni care conţine răutate şi agresivitate. Poate atunci am renunţa să acţionăm cu vrăjmăşie. Zic, poate...
Iar acum nu ne rămâne decât să băgăm în noi, ca disperaţii. Deşi Crăciunul durează trei zile, proviziile sunt pentru trei luni. E musai să îngurgităm tot, dacă putem cu trei guri, să secăm cramele, pălinciile şi fabricile de bere, şi să aşteptăm, calmi, Salvările. E o tradiţie, ca de Crăciun, Salvările să-şi facă norma pe trei luni. De ce să le lăsăm să stea neumblate, prin garaje, când de Crăciun tot omul care se respectă cheamă Salvarea? Aşa e dat, când omul devine mai bun suprasolicită Salvarea. În restul anului ele şomează. Mai culeg un ghinionist cu-n A.V.C., doi-trei vitezomani împrăştiaţi pe-o rază de-o sută de metri, dar de Crăciun îi ridică din paturile lor. Umflaţi, fezandaţi, transpiraţi, gata de intubat. Aşadar, fiţi mai buni, mâncaţi şi beţi incontrolabil, şi ţineţi la îndemână numărul de telefon 112. Toxiinfecţii alimentare, come alcoolice, indigestii, accidente casnice cum ar fi căderi în pumni ori cuţite, toate astea le rezolvă zâna bună de la 112. Rugaţi-vă, doar, să nu nimeriţi pe-o zână cu coaie şi cu barbă, care e ciufută pentru că nu poate sărbători Crăciunul în familie. Şi-acum, daţi iama-n „porcării”!

Sorin Oros



          



17 decembrie 2017

Până când, măi, ticăloşilor?



       Motto : „Un duşman deconspirat este un duşman slab”  A.S.Puşkin



          
De când au câştigat alegerile parlamentare, de la sfârşitul anului 2016, P.S.D.-ul o ţine într-un scandal continuu. Un an de zile de circ, de minciuni sforăitoare şi de instabilitate. De mizerii şi de stagnare. De aroganţă imbecilă vis-a-vis de propriul popor. Numai un orb nu vede că P.S.D.-ul este duşmanul poporului român. Prin tot ceea ce face acest partid ne arată cum luptă împotriva românilor. Au venit cu minciuni sfruntate în acel program de guvernare, prin care, cică, salvează ţara de la dezastru. Au salvat pe dracu’! Votaţi şi cocoţaţi în fotoliile comode din Parlament, oamenii acestui partid au început să lucreze pentru ei. Exclusiv pentru ei. Liderul lor, mustăciosul Liviuţ, cu multe probleme stomatologice şi dosare, face tot ce poate pentru a modifica legile ţării, astfel încât unii să poată fura în linişte. El şi partidul lui nu guvernează, ci modifică şi transformă totul pentru protecţia lor. Nu-l interesează victimele colaterale: copiii şi bătrânii care mor prin spitale infecte ori din lipsa medicamentelor, tinerii şcoliţi în ţară care aleg să fugă la străini pentru a scăpa de dictatura roşie, oamenii amărâţi şi proşti care l-au votat, şi care se chinuie să trăiască într-o ţară coruptă până-n măduva măduvii. Râde sfidător la orice întrebare a presei şi se dă victimă a D.N.A.-ului. Tare mă tem să nu fie o victimă a A.D.N.-ului propriu care-i joacă feste, şi care-i umple vasele de sânge cu lichid corupt. Au promis măriri de salarii şi de pensii, în câteva tranşe. După prima şi ultima mărire de salarii, din luna februarie, gata!, au uitat de restul tranşelor. Poate le caută prin tranşee. Din ianuarie toată ţara e în haos, se fac manifestaţii în marile oraşe, se agită ambasadele străine de pericolul în care e ţara, li se cere să plece, şi ei apar la televizor şi râd. Cât tupeu ordinar trebuie să ai ca să te ţii cu dinţii cariaţi de funcţie, când o mare parte a poporului pe care îl conduci îţi cere să te cari dracului?! Iar acea mare parte e formată din intelectuali. Or fi toţi ăştia proşti şi nu se pricep la politică? Ăştia nu sunt agramaţii care te-au votat, nu sunt asistaţii social care beau, se fut şi iau pomană, nu sunt oportuniştii din partid, care speră la funcţii, ci oamenii care au studiat, care au citit, care sunt ancoraţi în “sinergia faptelor”, cum ar spune matusalemicul comunistoid cu faţă umană, cum însuşi s-a autointitulat, măreţul dinozaur preistoric, pe numele lui iliescuionel, ionelule. Nu vă e ruşine, ticăloşilor, să ignoraţi atâţia oameni? Nu vă-ngheaţă zâmbetul pe buze când vedeţi că vă susţin doar prostovanii iar elitele vă huiduie? Vă bucuraţi ştiind că intelectualilor le e scârbă de voi, şi că vă susţin doar cei care scriu “mam dus la vot”? Ce oameni puteţi fi voi, mă, ticăloşilor, dacă treceţi peste orice doar pentru a vă scăpa cururile de puşcărie? Doar pentru a vă îmbogăţi, pentru a câştiga sute de milioane lunar, atâta timp cât babele proaste care v-au votat nu au pensii, medicamente şi hrană. Cum puteţi mânca, mă, hoţilor, la cantina Parlamentului o ciorbă cu un leu şi 30 de bani, când în spitalele ţării mor oameni infectaţi, din lipsă de fonduri şi de medicamente? Cum poţi, fermecătorule şerban nicolae, să-i spui unei doamne, în Parlamentul ţării, că ai poze cu ea în timp ce făcea sex anal şi că mama ei e penală iar ea e proastă? Tu eşti bărbat, mă, arătare cu guşă? Eşti viril, imberbule taurin? Aşa te manifeşti în Parlament, băăă? Cum puteţi, mă, hahalerelor, să sfidaţi o ţară-ntreagă, un popor, nişte oameni care nu sunt de acord cu voi, şi care v-o spun civilizat de un an de zile? Cât timp o să ne mai futeţi viaţa? Plecaţi dracului! Noi nu vă merităm, suntem proşti şi nu înţelegem că ne vreţi doar binele. Nu glumesc, suntem proşti, mai proşti decât ăia care v-au votat pentru că noi nu am ieşit la vot. Am chibiţat pe margine, am scris pe facebook şi pe bloguri, v-am înjurat, dar în ziua votului am stat acasă şi ne-am făcut laba. Dacă nu vă saltă D.N.A.-ul până la viitoarele alegeri, sper ca acest popor să înţeleagă că doar votul contează. Restul e vorbă-n vânt. Sau pe facebook. Sper ca acest popor să înţeleagă că e obligatoriu să voteze. Pentru că dacă nu o fac, viermii încep să zboare iar proştii se minunează văzând fluturi. Iar acum, când aţi dovedit pe faţă că sunteţi duşmanii acestui popor, sper ca poporul să vă lovească letal. Acum sunteţi vulnerabili, sunteţi slăbiţi. Dacă poporul vă iartă şi vă mai votează înc-o dată mă înscriu şi eu în P.S.D.

Sorin Oros

10 decembrie 2017

Regele a murit! iliescu trăieşte!




Motto: „Nu regatul face un rege, ci naşterea” Alexandre Dumas
      


           

În data de 5 decembrie a.c. Regele Mihai a încetat din viaţă! O dată cu el a încetat o epocă, epoca regalităţii în România. Deşi din 30 decembrie 1947, de când a fost izgonit din ţară sub şantajul pistoletului bolşevic, România nu a fost o monarhie constituţională ci o republică comunistă, abia din 5 decembrie 2017 comuniştii pot răsufla uşuraţi. Din 1 ianuarie 1948 şi până în 5 decembrie 2017, comuniştii au trăit cu frica perpetuă că Regele poate fi înscăunat din nou. Şi că ei îşi vor pierde toate privilegiile meschine. Despre Regele Mihai s-au spus multe poveşti fantasmagorice, născocite de minţile descărnate de neuroni ale tovarăşilor „născuţi” din Pauker, Luca şi Dej. S-au inventat vini inexistente. Numele i-a fost mânjit cu flegmele spurcate ale imbecililor ajunşi la putere. El însuşi a fost umilit în 1990, la prima întoarcere în ţară după abdicare, de către un limbric roşu, nelu din Olteniţa, şcolit la ruşi. Regele Mihai le-a dus pe toate-n cârcă, elegant și cu demnitate. Cu o demnitate pe care tovarăşii nu o s-o aibă în vecii vecilor. Nu vreau să dezvolt aici faptele regale, reale şi nu „vopsite” de tovarăşi. Cine e interesat poate afla din cărţile serioase, scrise de oamenii responsabili care şi-au asumat ceea ce au scris. Istoria comunistă e „vopsită”, cărţile scrise în acea perioadă sunt doar maculatură. Şi dezinformare. Minciuni roşii. Iar aia cu trenul plin cu aur e demnă de Fraţii Grimm. Dar orice rege îşi are povestea lui. Regele Mihai şi-a scris-o prin fapte. Apoi prin suferinţa de-a nu fi acasă. Prin umilinţa de-a fi izgonit de-acasă, a doua oară, în 1990, de acel limbric mai sus amintit. Regele Mihai a simbolizat speranţa unui popor necăjit. A fost o alternativă, dar una neacceptată de neocomuniştii de după 1990,  şi de poporul prea tâmpit şi prea prostit de comuniştii vechi şi noi. Acum, când Regele Mihai a murit unii se bucură. Evident că ăştia sunt mai proşti decât o găină, dar este problema lor. Ei vor muri la fel de proşti, pe când Regele Mihai rămâne pe veci, în istoria acestei ţări triste. Problema e mai delicată acum, după decesul Regelui. Neavând băieţi care să-i urmeze la tron (unul simbolic, desigur!), Regele a desemnat-o pe Principesa Margareta drept succesoare. Care, în combinaţie cu Prinţul Radu Duda (prinţ prin căsătoria cu fiica Regelui, deoarece fostul actor s-a născut proletar!), are prea puţin din aura şi prestigiul unei Case Regale. Cei doi nu au niciun şarm regal şi, se vorbeşte că l-au îndepărtat voit pe nepotul Regelui Mihai, desemnat iniţial drept succesor. Acesta a fost acuzat că ar avea un copil din flori pe la Braşov, dar câţi bastarzi regali au populat Europa ultimelor sute de ani? Chestiunile sexuale sunt umane, aparţin şi de regi, şi de pălmaşi. Însuşi tatăl Regelui Mihai, Regele Carol al II lea a avut femei cu nemiluita. Zizi Lambrino şi Lupeasca sunt doar două din cele cu care priapicul rege se delecta neglijând-o pe nefericita Regină Elena, mama Regelui Mihai. Dar trebuia găsită o vină sau, mai degrabă inventată, pentru ca un fost actor şi Principesa să urmeze la tron. Ei vor fi şefii Casei Regale, dar regalitatea a murit pe data de 5 decembrie 2017. Comuniştii nu mai au de ce să se teamă pentru că dacă pe Regele Mihai, poate, poporul l-ar fi vrut înscăunat, pe Principesă şi pe Prinţ nu îi vrea nimeni. Povestea cu regi, prinţi şi prinţese a României s-a sfârşit. Deşi au funcţionat în paralel, de-acum ne-a rămas doar povestea cu iliescu. Şi, credeţi-mă, e una tare urâtă! E povestea prin care un comunist a pus mâna pe ţară, ucigând oameni nevinovaţi, povestea unor incursiuni ale „omului din subterană” în Bucureşti, încheiată cu alţi morţi nevinovaţi, povestea implementării corupţiei generalizate şi-a jafului naţional, povestea accederii în politica de vârf a tuturor mecanicilor auto, a şefilor de autobaze, a maiştrilor din fostele uzine distruse, a generalilor izmenari, a secretarelor din Teleorman şi-a oricărui neavenit, neşcolit şi neştiutor, dar fidel soldat în slujba p.s.d.-ului nenorocit. Asta e povestea care ne-a mai rămas acum. O poveste iliesciană, macabră, seacă şi tristă. O poveste despre un om mic, care, de frică, l-a alungat pe un Rege din propria ţară. Cu toate astea, singura poveste care rămâne şi care contează este povestea Regelui Mihai.
          Am regretat de multe ori că nu m-am născut într-o ţară cu regi şi cu regine. Şi, poate într-o altă epocă. Şi uite că n-am nici norocul confratelui meu în ale Thaliei să mă combin c-o prinţesă, principesă, contesă ori baronesă. Aşa că mă resemnez şi trăiesc viaţa pe care-o am. Cu basmele de doi bani ale tovarăşului iliescu.
          Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Regele Mihai!

    Sorin Oros

3 decembrie 2017

Dragostea şi ura


Motto: „După ce o femeie îţi dăruieşte inima, nu prea ai cum să mai scapi de restul corpului” John Vanbrugh

        

          

Dragoste... iubire. Fascinante cuvinte! Fără dragoste viaţa ar fi extrem de plictisitoare. Nu spun o noutate, desigur! Cu toţii am iubit, iubim şi vom iubi. Ne pierdem minţile, de câteva ori, într-o viaţă şi facem lucruri caraghioase sau, uneori, tragice. Dragostea ne transformă radical, ne face de nerecunoscut pentru apropiaţii care ne cunosc bine. Devenim alţi oameni, facem alte lucruri, ne comportăm aiurea şi suntem mereu neînţeleşi. Suferim penibil şi căutăm în orice lucru, gest sau cuvânt, persoana iubită. Dacă ne-am vedea din exterior am râde de caraghioslâcurile pe care le facem. Dar sunt necesare, ca apa sau aerul. Un om care nu cunoaşte iubirea, care nu se îndrăgosteşte, este un om neterminat. Cred că sunt şi din ăştia câţiva; cei de la marginea societăţii şi oligofrenii. Ei, săracii, nu simt mai nimic din ceea ce palpită în jurul lor. Doar există: mănâncă şi dorm. Poate sunt mai liniştiţi decât mulţi dintre noi. Dar sunt incompleţi.
Iubirea zgândăre. Râcâie. Scormoneşte. Palpită. Căleşte. Transformă. Renaşte. Iubirea ne ajută să ne cunoaştem. Să vedem ce putem face şi ce nu. Dacă e reciprocă, e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla. Putem zbura deşi nu avem aripi. Desigur, o perioadă. Pentru că nimic nu e făcut să dureze o veşnicie. Înafară de veşnicie. Care e veşnică. Esenţial e să simţim acel timp al iubirii şi să-l exploatăm. Atât cât durează. Apoi, treptat, se consolidează o prietenie care poate ţine până la sfârşitul unuia dintre cei doi. Este o prietenie născută din iubire. Iar asta rezistă şi înfloreşte. Dacă iubirea nu e împerecheată cu prietenia, după consumarea ei, amorezii se răcesc şi se despart. De multe ori, urât. Cu certuri grele şi cu ură. Iubirea şi ura sunt două surori gemene. Graniţa dintre ele este fragilă şi se poate trece foarte uşor.
Noi, oamenii, ne zbatem mereu să găsim iubirea. Dar până la găsirea acelei iubiri ne păcălim adesea. Nise pare că iubim, că suntem amorezaţi lulea, că nu mai avem aer... Asta pentru că nu ştim exact ce e iubirea. Şi pentru că iubirea diferă de la om la om. Fiecare speră altceva şi simte altceva. Unii se pot îndrăgosti pentru mai puţin, alţii aşteaptă mai mult. Deşi iubirea pare incontrolabilă, unii au aşteptări. Dar totul depinde de condiţia umană. Nu de cea socială, ci umană. Pentru că la fel poate iubi şi suferi, şi un milionar dar şi un amărât care trăieşte din salariul minim pe economie. În schimb, iubirea poate suferi modificări de nuanţă care diferă de la un om dur, rău şi egoist, la unul plăcut, cald şi generos. Şi, o chestiune importantă, nu există reţete în iubire. Nu este o regulă după care să iubim sau să ne îndrăgostim. Poate omul rău, dur şi egoist, îndrăgostindu-se se transformă într-unul plăcut şi calm. Şi invers. Desigur, asta atâta timp cât e prins în mrejele iubirii. Pentru că în esenţă omul nu se schimbă. De aceea, natura umană e construită din nuanţe. Fiecare nuanţă trebuie să se potrivească la altă nuanţă. Mai simplu; un bărbat gri e atras de o femeie la fel de gri. Chestia cu contrastele care se atrag o regăsim doar în literatura romanţioasă din perioada romantismului precoce. Dacă se intră în combinaţii cu alte culori pot apărea erori cromatice. Se formează pete care nu se pot estompa. O vorbă românească spune „petec după sac”! Nu poţi să pui un petec din piele la un sac de rafie.
Nuanţele de care aminteam diferă şi în capacitatea de iubire dintre cele două sexe. Bărbatul şi femeia iubesc diferit, se ştie. Aşa e natura lor. Bărbatul cucereşte, iar femeia se lasă sau nu cucerită. Cum spune Vanbrough, bărbatul trebuie să-i cucerească inima femeii. După asta obţine şi trupul. Dar cum natura umană e perversă, unii bărbaţi nu au nevoie de inimi. Caută exclusiv plăcerea trupului, caută să guste din dulceaţa păcatului. Şi-atunci mimează iubirea. Unele Eve sunt păcălite şi cedează. Apoi suferă. Altele acceptă păcăleală pentru că şi ele vor doar trupul, adesea, fără creier. E doar o chestie fizică. O frecare a două corpuri. Dar iubirea sănătoasă, consistentă şi durabilă e cea chimică. Cea în care, prin frecarea fizică a două corpuri se declanşează reacţii chimice ireversibile. La nivel mental şi sufletesc. Asta e iubirea adevărată. Restul e doar un dans hormonal, absolut necesar, dealtfel. Antrenament. Dar e bine să fii antrenat pentru a putea participa la „olimpiadă”. Paradoxal, acum 50-100 de ani cuplurile mergeau direct la „olimpiade”, fără antrenamente pregătitoare. Şi luau medalii. Adică rămâneau sudate până la final, fără să intre în „sala paşilor pierduţi”. Acum, toţi se antrenează de zor, de pe la 15-16 ani, dar la „olimpiade” nu apucă să treacă linia de sosire. Sau o trec pe brânci.
Bărbaţii contemporani caută prea puţine inimi şi prea multe trupuri. Iar femeile contemporane oferă prea multe trupuri altor trupuri fără inimi. Hm, se poate spune că femeile sunt destul de inimoase. Iar bărbaţii destul de superficiali.

Sorin Oros