Amorfi într-o lume vie

Motto: „Vai celui care nu mai are nimic de dorit. Nu suntem fericiţi decât înainte de-a fi fericiţi” J.J.Rousseau

Să pornim de la propoziţia simplă: ne-am născut ca să trăim! Cred că nu există nimic mai simplu. Nu ne-am născut ca să strângem averi, nici ca să violăm, şi nici ca să omorâm. Iar a trăi înseamnă a simţi viaţa şi a o cunoaşte. A o înţelege. Şi cum o poţi înţelege? Învăţând. Despre ea, despre lume, despre noi, despre rău şi bine, despre dragoste şi ură, suferinţă şi... fericire. Din păcate, încă, omul nu a înţeles că... fericirea rezidă din verbul „a cunoaşte”  şi nu din „a avea”. Acest cuvânt... fericire conţine informaţii despre bine, despre dragoste, despre frumos. Nu eşti... fericit când faci ceva rău, când te îmbogăţeşti, pe căi ilicite, deoarece, mereu trăieşti panicat că mascaţii sau hoţii vor năvăli peste tine-n pat, în timp ce te acuplezi cu jumătatea-ţi la fel de... nefericită. Spaimele nu produc... fericire. Stresul nu produce... fericire. Nici violul, nici jaful, şi nici furtul din banii publici sau privaţi, deopotrivă. Toţi visăm la câte ceva, adesea, cu naivitate. Apoi, pe parcurs sesizăm că dorinţele nu ni se îndeplinesc singure. E nevoie de muncă, de curaj, de perseverenţă şi, poate, de noroc. Adică de înţelegere şi cunoaştere. Înţelegând că făcând lucruri bune eşti satisfăcut sufleteşte. Cunoscând oameni valoroşi, de calitate, eşti la fel de satisfăcut. Unii înţeleg că frumuseţea vieţii constă în asta, alţii nu. Ceilalţi, mulţi, iau lucrurile facile din viaţă. Îşi procură plăceri de moment care, mai apoi, le atrag necazuri. Au... fericiri scurte. Apoi regrete uriaşe. Dar şi unii şi alţii, la un moment dat se opresc din a mai spera. Se opresc din visare. Se trezesc în plină realitate crudă şi dureroasă. Aceea a faptului că trece timpul şi că nu sunt veşnici. Şi-atunci intră într-o stare de lâncezeală nimicitoare în care nu mai fac şi nu mai speră la mare lucru. Nu mai sunt plini de viaţă, ci plini de aşteptări neîmplinite. De regrete. De dureri. De spaime. Nu mai visează să facă, ci fac totul ca într-un vis încetinit. Ne dorim toată viaţa... fericirea, iar când vine vrem altceva. Vrem altă... fericire. Mereu alta. Omul e plin de controverse şi niciun om nu seamănă cu altul. Nimeni nu poate da reţete pentru... fericire. Fiecare o are sau nu pe cea la care se raportează. Fiecare poate avea... fericirea pe care şi-o doreşte. Abia când nu ne mai dorim nimic, atunci putem vorbi despre... nefericire. Mulţi, însă, suţin că sunt... nefericiţi pentru că nu pot vedea... fericirea. Probabil sunt orbi şi hapsâni.

Cred că în viaţă ar trebui să ne dorim, în permanenţă, ceva. Asta e singura chestiune care ne poate face... fericiţi.

Sorin Oros

P.S. Am pus puncte-puncte înaintea cuvântului... fericire/nefericire deoarece îmi vine tare greu să-l folosesc. Am mai spus asta, cu altă ocazie, nu mai dezvolt aici. Oricum, nu găsiţi că sună mai realist cuvântul bucurie?

Graţierea şi amnistia

Motto: „Prostiei, voi i-aţi pus capac

              Prin ceea ce aţi pus la cale,

              Căci scapă chiar şi-acei ce fac

             „Infracţiuni” gramaticale”

Liviu Sergiu Manolache

Din 2016 aceste două cuvinte au devenit un brand de ţară. Orice se face (sau nu se face, mai degrabă!) are ca leit motiv aceste două cuvinte.  Există un mustăcios cariat, cu aere de Don Juan tomnatic, diabolic şi mârşav, care după ce a parvenit ca Gore Pirgu şi Dinu Păturică, la un loc, se zbate să-şi salveze curul, terfelind şi călcând în picioare o ţară. Nu îl interesează nimic altceva, decât graţierea şi amnistia. S-a înconjurat de cretini, idioţi, slugarnici, analfabeţi şi impotenţi intelectual, care se fac „preş” în faţa acestui nemernic. Că se umplu de căcat până-n ochi (fără ca ei să observe, datorită limitării lor intelectuale!), nu ar fi mare bai, dar baiul e că ţara e în ruine, iar ei nu fac altceva decât să se îmbogăţească slugărindu-l pe cariat.

Aşadar, ce înseamnă graţiere şi amnistie? Graţierea este un act de clemenţă dictat din considerente social-politice, prin care Preşedintele sau Parlamentul dispune stingerea totală sau parţială a executării unei sancţiuni de drept penal, sau comutarea unei pedepse cu alta mai uşoară.

Amnistia este un act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune săvârşită.

E clar? E clar! Cariatu’ şi ai lui urlă mereu, pentru naivii care îi cred, că vor să facă dreptate pentru poporul chinuit care umple puşcăriile. Adică, nu pentru ei, pentru nenorociţii care stau în Parlament, ci pentru bietul popor. Pentru mine şi pentru voi, cei care citiţi. Atâta doar că nici eu şi nici voi nu avem dosare penale, nu suntem cercetaţi de D.N.A. În schimb, ei sunt, aproape toţi. Cu alte cuvinte, ei vă mint în faţă, iar voi îi credeţi. De ce? Pentru că sunteţi naivi şi proşti. Dacă n-aţi fi fost proşti eraţi peste ei, în Parlament, băgându-le Programul de Guvernare pe gât. Ăla cu care v-au prostit şi din care n-au aplicat nimic. Citiţi-l şi apoi înjuraţi-mă, nu înainte! Sunteţi proşti pentru că-l credeţi pe „Zânul Măseluţă” că de vină e Soroş, Iohannis, #Rezist, D.N.A., şi homosexualii pentru că ţara e în ruine. Dar niciunul dintre ăştia nu au promis că fac autostrăzi, spitale regionale, locuri de muncă, că taie impozite ori că veţi avea salarii decente. Înţelegeţi, proştilor? Nu! Pentru că propaganda roşie vă fute neuronii prin Antena 3. Mă rog...

Dacă nenorociţii ăştia urlă că se gândesc la amărâţii care stau prin puşcării fiind nevinovaţi, şi că amnistia şi graţierea sunt pentru popor, cum ar fi să beneficieze de ele doar poporul, nu şi politicienii? Adică să se aplice doar în cazul meu, nu şi a lui dragnea. Sau în cazul unui hoţ care a furat ca să mănânce, nu şi în cazul lui dan şova, de exemplu! Hă...? V-aţi gândiat la asta? Prostovanilor, ăştia au furat ţara până la temelie, iar acum vor să-şi dea legi ca să scape de pedepse. Cum pizda mă-sii nu puteţi pricepe acest lucru? Încercaţi să furaţi câteva miliarde şi apoi cereţi să fiţi graţiaţi, să vedeţi cine vă bagă în seamă! Graţierea şi amnistia sunt pentru elitele politice, pentru baronii care vă sug, băi, proştilor, nicidecum pentru voi. Pe voi nu vă bagă nimeni în seamă, prostovanilor!

Sorin Oros

Pocăiţii

Motto: „Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă” Sfântul Ioan Scărarul

Cine stăpâneşte mintea unui om deţine controlul. Cine stăpâneşte mintea mai multor oameni deţine puterea. Iar cum oamenii vor să fie puternici, să stăpânească şi să aibă belşug fac tot ceea ce pot în acest sens. Unii ajung stăpâni, alţii sclavi. Cei dintâi le speculează fricile celorlalţi cu ajutorul lui Dumnezeu. Îl folosesc pe tipul ăsta cum vor ei, în toate felurile, şi fără să-i ceară voie. Nici măcar nu-i plătesc drepturi de autor. Îl reinterpretează cum simt ei că e în avantajul lor pentru a stăpâni. Astfel, au apărut tot felul de culte religioase, de secte, desprinse toate din cea de bază, creştinismul.

Aşadar, avem penticostali, baptişti, Martorii lui Iehova, adventişti, Creştini după Evanghelie, nazarineni, Oastea Domnului, secerători, betanişti şi stilişti. Cam astea sunt cele mai importante de la noi. În lumea largă există multe alte secte sau grupări religioase, care, în România, nu au penetrat la scară largă. De exemplu: grupările indiene (Crâşna, Meditatorii Transcedentali), grupările arabe (Bahai), grupările asiatice (Moom, Sika Gakai), cei din Lumea Nouă (scientologii, Fiii păcii, Ufolatrii, Mormonii, Copiii Domnului), cei din Europa Occidentală (Armata Salvării, Metodismul, Marele Graal, Prietenii Omului, Biserica Liberă), sectele ucigaşe şi sinucigaşe (Războinicii Regelui Hristos, Templul Popoarelor (vezi Guyana, 1978), Templul Soarelui, Davidienii) sau sectele satanice (Biserica Satanismului, Biserica Luciferului, Fraternitatea albă).

Vă daţi seama câţi Dumnezei sunt pe acest glob pământesc, tot mai trist, tot mai bolnav şi tot mai toxic? Fiecare propovăduieşte altceva, după cum dictează liderii fiecărei secte. Iar adepţii nu stau tare mult pe gânduri ca să judece dacă poate fi adevărat sau e doar o bazaconie. Unii îşi urmează liderul (pastorul) până la moarte. La moartea impusă. E clar că asta nu mai e credinţă, ci fanatism religios în stare pură. Nu dezbat doctrinele acestor secte, le găsiţi uşor pe Google, dacă sunteţi interesaţi. Vreau doar să vă spun că nu sunt lucruri normale, curate. Adevărul nu-l deţine nimeni, nici penticostalii, nici Fiii Păcii, nici Marele Graal şi nici ortodocşii. Nici catolicii şi nici adventiştii. Fiecare deţine adevărul din perspectiva religioasă a doctrinei sale, nu pe cel absolut. Pentru unii nu există duh, pentru alţii nu există spirit. Pentru satanişti nu există Dumnezeu. Dar adevărul, cred eu, e că pentru mulţi nu există minte. E adevărul meu, în care cred. Şi mai cred că Dumnezeu e unul singur. Sectele nu fac altceva decât să se bată pentru acesta, pentru a-l înregimenta în oastea lor. Şi pentru că, logic, nu reuşesc îşi îndreaptă atenţia către pământeni. Îi racolează pe oameni pentru că pe Dumnezeu nu-l pot băga în echipa lor. Stau ore-ntregi pe străzi, cu pliante, şi încearcă să-i convingă pe oameni că nu se ştiu ruga, ori că-i aşteaptă Dracul la cotitură dacă nu se leapădă de credinţa lor, cât mai iute, pentru a trece în tabăra Dumnezeului lor. Oare dac-ar munci, în acest timp, i-ar bate Dumnezeul din tabăra adversă? Alţii sună pe la uşi, cu acelaşi scop. Taman când să-ţi încaleci soţia, s-o penetrezi dumnezeieşte îţi sună doi la uşă să te cheme-n echipa lor de învingători. Ai două variante: ori să-i penetrezi pe ei, în gură, ori să te gândeşti că Dumnezeu a considerat că nu e momentul pentru acuplare întru iubire, şi ţi-a trimis doi soli. Ideea e următoarea: de ce doar pocăiţii racolează oameni pentru a-i duce în tabăra lor? Ortodocşii nu o fac, nici reformaţii şi nici catolicii. Şi-apoi, pocăiţii nu sunt nici pe departe sfinţii sfinţilor! Sunt doar nişte oameni, ca oricare alţii. Iar printre ei, mulţi farisei. Am cunoscut o baptistă care era regina sexului, o penticostală măritată care „murea” după mătărânga aproapelui întâlnit pe drumul vieţii, şi mulţi bărbaţi pocăiţi care-şi clăteau grumazul cu alcool. Nu îi judec, ştiu doar că pocăiţii susţin că nu beau şi că nu au voie să comită adulter. Şi nu e nicio problemă că fac aceste lucruri... lumeşti, dar atunci nu pot să-mi sune la uşă ca să mă cheme în lumea lor impecabilă, fără păcate, fără greşeală, fără impostură. Prefer lumea mea, cu păcate, cu alcool, cu femei şi cu orgii, dar sinceră. Şi cu lucruri asumate.

Aşadar, lăudat fie Isus! În veci, Amin!

Sorin Oros

P.S. 1 E bine de reţinut că pe lângă toate aceste secte mai există şi grupări dizidente, desprinse din Baptişti – 12 grupări, printre care: Baptiştii vechi, Baptiştii Liberi, Baptiştii Cufundători şi Baptiştii Femeilor Mironosiţe, din Adventişti – două grupări: Adventiştii reformişti si Profeţii noi, şi din Penticostali – şapte grupări: Creştinii Botezaţi cu Duhul Sfânt, Ucenicii Domnului, Penticostalii de ziua a şaptea, Universaliştii, Penticostalii negri (Al treisprezecelea Apostol), Creştinii Liberi şi Biserica Nouapostolică.

P.S. 2 Ca un detaliu picant, Martorii lui Iehova sunt destul de cruzi şi pretind că ştiu data exactă când va veni Isus, pentru a doua oară, pe pământ. Doar ei ştiu asta, reţineţi! Nici Papa de la Roma nu ştie, nici Patriarhul nostru ÎntâiStătătorşiBiruitorPoleitînAur şi nici vreun alt guru de pretutindeni. Cine vrea să afle, ţuşti!, în sânul martorilor... sau ale martorelor!

Invidia dintre Carpaţi

Motto: „Nu înălţimile sunt cele care atrag trăsnetul?” Maruca Cantacuzino

Pronumele personal „eu” la vorbitorii de limbă română este prea puţin folosit la forma plurală „noi”. Fiecare face singur şi fiecare crede că este cel mai bun, şi că nu are nevoie de sprijin. Fiecare este cel mai deştept, şi fiecare ştie tot despre toate. Este evident că mai mult de jumătate dintre ei dau chix dând vina pe oricine altcineva, şi mai puţin pe ei înşişi. De vină e Guvernul cu taxe şi impozite uriaşe (aici au dreptate!), de vină sunt asociaţii, furnizorii, debitorii, vacanţa de vară, canicula sau furtuna, vadul rău, incompetenţa angajaţilor ori fiţele clienţilor. Ei toţi, în afară de el, managerul. Patronul. Liderul.

Mai sunt, însă, şi unii care reuşesc. Probabil, au noroc şi minte. Ei bine, când aceştia ajung sus, pe culme, încep să aibă probleme. Probleme pe care nu le aveau când erau la grămadă, cu ceilalţi. Încep şicanele, atacurile şi bârfele. Sunt loviţi din toate părţile, inclusiv de prieteni. Aici apare invidia. Ne e ciudă pe prietenul nostru că a reuşit să facă o treabă bună trecând peste obstacole. Nu ne convine că e el şi nu noi. Ne roade pe dinăuntru că el a reuşit, iar noi am rămas la grămadă. Iar asta a valabil în absolut orice domeniu: comerţ, literatură, artă, muzică, sport, agricultură, în orice vreţi voi. Cum se ridică unul, cum e lovit de toţi! Se iscă trăsnete şi se abat asupra lui doar pentru că e sus, la înălţime. Toţi îi recunosc meritele, însă apare conjuncţia „dar” prevestitoare de argumente invidioase. „E mare actor, dar e curvar şi beţiv”! „Mare scriitor, dar calcă pe cadavre”! „Mare fotbalist, dar e prost”! „Frumoasă fermă şi-a făcut, dar cu fonduri europene”! „Cântă superb, dar n-are şcoală”! Măi, oameni buni, şi ăia din grămadă, ăia care se zbat să facă ceva, să iasă în faţă, să urce pe culmile gloriei, şi ăia sunt curvari, beţivi, proşti, fără şcoală, şi ăia calcă pe cadavre sau accesează fonduri europene. Doar că... fiind la grămadă nu interesează pe nimeni ce fac ei sau cum sunt. De-abia când ies din rând sunt observaţi, iar artileria glisează înspre ei. Chiar credeţi că este om fără niciun păcat? Omul perfect nu există. Toţi avem „schelete în dulap”, însă unii mai au şi inteligenţă, perseverenţă, cultură, noroc, fler şi sunt buni manageri. Unii ajung pe culmi, alţii se mulţumesc să nu facă efort şi să rămână jos, la poalele muntelui. Dar vor aceleaşi privilegii pe care le au cei din vârf. Iar dacă nu le primesc, atacă. Inventează şi denigrează. În loc să lupte şi să muncească, ei vorbesc. De obicei, aceştia rămân cu vorbele, iar cei din vârf se bucură de panorama înălţimilor. Şi la propriu şi la figurat.

Sorin Oros

Deliciu sau supliciu?

Motto: “O femeie fără sâni e ca un pat fără perne” Anatole France

Mi se pare răutăcioasă, misogină şi exagerată remarca scriitorului francez, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui intelectual. Dar ştim cu toţii că nu există bărbatul perfect, că în secolul al XIX lea femeile nu îşi câştigaseră dreptul deplin de a fi considerate egale cu bărbaţii şi că societatea franceză de atunci era la apusul unei perioade în care femeia era doar o curtezană frivolă, pregătită să-şi deschidă cracii în faţa bărbaţilor, mai mult sau mai puţin rafinaţi. Ori, poate că omul era, pur şi simplu, obsedat de ţâţe ca mulţi bărbaţi din toate secolele, de pe întreg globul pământesc. Sau, poate, era doar cinic.

Din perspectiva unei misandre am putea spune că un bărbat cu o puţă mică e ca o puşcă fără gloanţe. Dar niciuna dintre aceste două axiome nu relevă adevărul. Să le luăm pe rând…

Un pat fără perne! Dar nu sunt destui oameni care dorm fără pernă la cap? Sunt. Sunt oameni care dorm în picioare, pe scaune, pe câmp, cu capul pe mese, deci perna nu e necesară pentru toată lumea. Iar ăia care dorm în Parlamentul ţării au perne la cap? Mai corect, au ei cap?

Puşca fără gloanţe! Dacă un om vă ameninţă cu o puşcă nu ridicaţi mâinile în sus? Nu ştiţi dacă are sau nu gloanţe, dar spaima există. Apoi, dacă-ţi trage o puşcă-n cap nu te imobilizează? E necesar să-ţi bage şi trei gloanţe-n piept? Nu e. Deci şi patul fără perne, şi puşca fără gloanţe dau acelaşi rezultat: somn şi spaimă. Ele există şi pot fi folosite aşa cum sunt. Oamenii sunt diferiţi iar gusturile, opţiunile ori pasiunile lor sunt la fel de diferite. Deşi bărbaţii adoră ţâţele femeilor, există şi bărbaţi care adoră… femeia, aşa cum e ea. Cu ţâţe sau fără, frumoasă sau nu, grasă ori silfidă, ei o adoră pentru că sunt preocupaţi de ceea ce au descoperit nedescoperind… ţâţele, ci femeia din interior. Ei preferă, ceea ce este în spatele ţâţelor, în spatele ţesutului adipos, ori în spatele trăsăturilor faciale. Au descoperit partenerul de convieţuire şi nu doar pe cel de făcut sex. Deşi contează, ţâţele unei femei nu-i garantează posesoarei că bărbatul o va iubi o viaţă şi nu va mai mozoli alte sfârcuri. Va mozoli, garantat, fie că femeia lui are sau n-are ţâţe. Bărbatul nu e infidel pentru că iubita lui are ţâţele cât pruna, el e infidel pentru că mereu caută o “prună” nouă. Aşa este el creat, nu se poate schimba. Cele care şi-au băgat silicoane sunt sigure că iubiţii lor nu şi-au plimbat limba alene pe alte sfârcuri? Un bărbat nu poate fi ţinut la curul unei femei, orice ar face aceasta. Cu ţâţe mari sau cu ţâţe mici, cu vagine fierbinţi sau reci, bărbatul va căuta mereu… femei noi. Asta e tot. Restul e despicarea firului de păr în patru, pentru a ajunge la acelaşi răspuns.

Mai există şi reversul acestui aspect… mamar! Sânii care sunt nu doar perna patului, ci însuşi patul. Sânii uriaşi, ieşiţi din… orbitele sutienului, sânii cât lebeniţa. Sunt apetisanţi, desigur, dar nici bărbatul şi nici femeia care-i poartă nu se simt în Paradis. Din deliciu devine supliciu. Nicoleta Luciu, Simona Halep şi alte femei blagoslovite de Mama Natură pot confirma asta. Simona s-a operat pentru a-şi micşora uriaşii sâni care o încurcau vizibil în mânuirea rachetei. Deci nu e o mare bucurie să ai ţâţele cât casa! Dacă ai, în schimb, creierul mobilat, reuşeşti să te bucuri mai mult de viaţă, şi poţi compensa lipsa… pernelor cu dormitul într-un hamac. Ceea ce e mult mai fascinant pentru unii, pentru cei care nu trăiesc în comoditate şi în nişte standarde uniformizate.

Sorin Oros