Muzica de fond

28 ianuarie 2018

Chimia dragostei fizice


Motto: „Există femei cu care faci dragoste şi femei cu care vorbeşti despre ea” Robert Lamourex


      Ce minunat este să poţi face dragoste! Poate e unul din cele mai plăcute lucruri pe care le facem, în existenţa noastră, pe pământ. Să faci o casă, să ai o carieră de succes, să vizitezi locuri exotice, să fii lăudat că eşti bun în ceea ce faci... vorbe, vorbe, vorbe! Nimic din toate astea nu descarcă atâta plăcere în noi, cât descarcă actul sexual făcut cu dragoste. Toţi nervii, toţi muşchii, toate cartilagiile şi toate organele sunt invadate de o plăcere unică.Sunt stimulate şi palpită. Exultă. Vibrează. Simt că trăiesc şi că sunt vii. Trup, suflet, minte, totul e învăluit în plăcere. Cred că este cel mai mare şi mai frumos cadou pe care cineva l-a făcut omului. Nu ştiu cine, poate Dumnezeu, Natura, Universul... Mai ales că din acest cadou se pot naşte oameni. Este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om. Plăcerea trupească! Să mângâi un trup de femeie pe care o iubeşti. Să o atingi pe piele delicat. Să-i săruţi bucăţi din trup cu voluptate şi cu tandreţe. Să te plimbi, anevoie, cu limba peste gâtul, sânii, umerii, bazinul şi vaginul ei. Să o faci să tremure. Să-şi arcuiască trupul de emoţie. Să o penetrezi apoi, aşa cum îşi doreşte, cum te conduce ea spre explozia finală. Iute sau lent, barbar sau tandru. Şi, în final s-o bombardezi cu miliarde de stele. S-o aduci în starea de plutire, de uitare de sine. S-o goleşti şi s-o umpli, deopotrivă. S-o răsfeţi senzorial. E minunat să poţi face asta! Iar ea, la rându-i să te atingă lasciv, ca din întâmplare, peste penisul pofticios, să te aţâţe şi să te clocotească. Să te frece şi să te sărute explodându-te în ea, pe ea, pe dinăuntru şi pe dinafară. Să tremuri văzând-o ca pe o felină şi să vrei să fii hrana ei.
Sigur că bărbatul are nevoie de mult mai puţin pentru a exploda, dar explozia este devastatoare dacă totul e învăluit în dragoste. Orice femeie dacă-i umblă la „punguţa cu doi bani” îl face să explodeze dar, fără dragoste, e doar o ejaculare. Dacă, însă, cei doi se iubesc e o fărâmă de Paradis coborâtă pe pământ. Dragostea e una, sexul e alta, o ştim cu toţii. Dacă pentru bărbat diferenţa nu e foarte mare, pentru o femeie este uriaşă. Când o femeie face sex există posibilitatea ca ea să nu aibă orgasm, să nu explodeze. Bărbatul o face iepureşte îşi termină treaba şi pleacă. O lasă baltă, nu într-o baltă, cum ar trebui. Nu este foarte preocupat să o termine. Când termină el s-a terminat totul. Uneori, când el termină, femeia de-abia începe. Asta se întâmplă când nu există sentiment, ci doar dorinţă. În general, cam în tot ceea ce face, bărbatul îşi neglijează partenera. Dacă nu e îndrăgostit şi n-o iubeşte actul sexual e lipsit de „poezie”. Sau e o „poezie” cu rimă albă, care se termină când vrea el. Dar când cei doi sunt uniţi în aşternut, de dragoste, poate ieşi o capodoperă a trupurilor. O zvârcolire necontrolată de emoţii şi de senzaţii. O explozie de lavă umană, de elemente chimice.
Femeia are nevoie de mai mult decât de un penis erect. Are nevoie de iubirea bărbatului căruia i se dăruieşte. Trebuie să-l placă, iar pentru asta, bărbatul trece prin mai multe examene. Am mai spus-o, după ce un bărbat reuşeşte să-i penetreze mintea o poate avea şi fizic. Ele aleg bărbaţii cu care fac dragoste, nu invers. Iar bărbaţii nu sunt interesaţi mereu de mintea lor, vor doar trupul. Apoi caută alt trup. Cu timpul ajung să vorbească despre dragoste nu să o mai facă. De făcut o fac cu cele noi, cu noile cuceriri. E greu de schimbat acest fapt. Pur şi simplu, aşa sunt cele două genuri. Dar nimeni nu pricepe asta la început, nici bărbaţii şi nici femeile. Toţi credem că la noi e altfel, e diferit. Dar nu e. Abia după câteva poveşti de amor consumate înţelegem că din acest labirint al iubirii nu putem scăpa decât pe uşa pe care au ieşit toţi cei de dinaintea noastră. Altă ieşire nu există. Labirintul iubirii e complex, unii zăbovesc mai mult, alţii mai puţin, dar toţi ies pe aceeaşi uşă. Apare scânteia, explozia, apoi extazul, plutirea, iar la final obişnuinţa şi neimplicarea. În etapa a treia, partenerii nu mai fac dragoste, cu dragoste. O fac din obişnuinţă, fără implicare. Iubirea s-a criogenat în timp. A rămas doar amintirea ei de la început, iar asta trezeşte nostalgii. Aşadar, se poate spune că în etapa a treia a poveştii, partenerii fac dragoste cu nostalgie. Ceea ce e frumos, e delicat, oarecum, e ca un lanţ al amintirilor. Adesea, partenerii din etapa asta fac o pauză în timpul actului sexual şi stau la şuetă. Vorbesc despre... dragoste!

Sorin Oros


21 ianuarie 2018

Stat versus individ


Motto: „ Mai bine mori în picioare decât să trăieşti în genunchi” Emiliano Zapata


     

        România e un stat. Românii sunt un popor. Românul e un individ. Mai mulţi indivizi creează un popor, care, la rându-i creează un stat. Până aici totul e firesc şi normal. Problema apare atunci când Statul uită că a luat naştere datorită indivizilor. Şi începe să-i fută. E ca un copil nerecunoscător, care la maturitate îşi bate părinţii, le fură banii şi, adesea, îi omoară. Vina e, în totalitate, a părinţilor. Un copil educat, un copil crescut în armonie şi deprins cu noţiuni care unora ar putea să li se pară având o tentă comunistoidă, precum cinste, corectitudine, dragoste şi respect nu ajunge niciodată să-şi chinuie părinţii. Devine un adult responsabil, cu atitudine, cu personalitate. Unul care îşi cunoaşte drepturile şi obligaţiile în societate. Individul român care formează poporul, care formează ţara din care se conturează Statul este, din păcate, unul educat prost. Unul pentru care cinstea, corectitudinea şi respectul sunt doar cuvinte. Nu sunt stări, nu sunt sentimente. Individul român e needucat, necioplit şi neserios. E incorect, necinstit şi lipsit de respect pentru ceilalţi. E egoist şi mereu pregătit să ciupească ceva de oriunde. Nicio faptă meschină nu-l poate lua pe nepregătite pentru că individul român e mereu în priză. El nu face nimic dacă nu îi iese ceva, orice. Şi face orice din ceea ce nu ar trebui să facă. Individul român e simplist, nu are profunzime, gândeşte doar pasul următor fără să-l intereseze traseul. E leneş, el nu are o legătură trainică şi sănătoasă cu munca. De aceea speculează orice ce îi poate aduce un câştig fără mult efort. Aceşti indivizi creează poporul. Mai apoi, din rândurile acestui popor se aleg căpeteniile, liderii. Aceştia se ocupă de politică. De jos până sus. Formează consilii locale, judeţene, formează Senatul, Camera Deputaţilor, formează Parlamentul şi Guvernul. Ăsta este Statul! Consolidat bine din aleşii poporului, din indivizii care populează această ţară. Ei bine, acest Stat odată consolidat se întoarce împotriva poporului, a indivizilor.
Statul emite legi. Dar sub incidenţa lor intră doar indivizii, nu şi Statul. Omul simplu care fură o capră ca s-o mănânce sau s-o pună „capră” e condamnat la închisoare. Omul Statului care fură toată turma de capre se numeşte om de afaceri. Nici vorbă de infracţiune ori de condamnare. Asta pentru că din turma de capre a avut grijă să dea tuturor. Capre, căpriţe ori ţapi. Individul ucide din culpă, într-un accident de maşină alt individ şi este condamnat. Logic şi normal. Individul Statului (unul Oprea!) ucide din culpă un individ, iar procesul durează ani de zile şi e tergiversat, până se muşamalizează. Păi cum să intre Statul la puşcărie? Întârzii să-ţi plăteşti impozitul la ANAF, automat ai penalizări. Dar când ANAF-ul îţi calculează greşit impozitul şi e nevoit să ţi-l returneze o face după 60 de zile şi fără dobândă. Individul are obligaţii, dar Statul nu. Instituţiile Statului au regim dictatorial. Electrica îţi taie curentul vreo opt ore pentru diferite lucrări dar nu are nicio obligaţie dacă, între timp, ţi s-a împuţit carnea din congelator. Cei de la Apă şi Canal îţi sapă-n faţa casei dar e obligaţia ta să nivelezi groapa şi s-o faci cum era înainte. Statul impune tot felul de taxe, pentru orice bazaconie şi eşti obligat s-o plăteşti. Statul face orice pentru a-şi chinui şi hărţui indivizii, şi nimic în favoarea lor. Când greşeşte Statul, plăteşte tot individul. Procesele pierdute pe la Haga sunt achitate din contribuţia fiecărui individ. Cee ce e tot un futai. Dacă a greşit Statul, respectiv Judecătoria X, e normal să plătească Judecătoria X. Iar Judecătoria X să-l oblige apoi pe omul Statului, respectiv pe judecătorul Y să plătească greşeala. Or, acesta fiind omul Statului e exonerat de răspundere. Astfel, X şi Y (Statul!) scapă, şi-l fut amândoi pe Z (individul!). Z e ultima literă din alafabet. E ultimul la orice. E Zero. E Zaţ. E Zob. E Zgură. E Zdrobit şi Zeciuit. Puţini indivizi câştigă procese cu Statul. Chiar dacă Statul e în culpă, câştigă mereu. Asta pentru că legile Statului nu-i apără pe indivizi. Indivizii sunt nimic pentru Stat, ei nu contează, ei nu au dreptate, au doar obligaţii. Obligaţii şi taxe. Şi, ce-i drept, minte puţină. Această stare de fapt se poate schimba doar atunci când individul înţelege că, alături de alt individ, alături de alţi indivizi, formează Statul. Că Statul sunt ei, indivizii, poporul. Atunci îşi vor şti şi drepturile, şi obligaţiile. Atunci vor putea să se ia la trântă cu Statul. Până atunci Statul îi va fute iar ei vor trăi futuţi, chinuiţi şi săraci. Vor trăi îngenuncheaţi de un Stat dictatorial născut din propriii indivizi care se târăsc permanent.

Sorin Oros
  

18 ianuarie 2018

Republica Teleorman din Republica Comunistă Română, din Uniunea Europeană?


Motto: „Ochii îs doi şi-s trişti. D-apoi inima, singură?” Grigore Vieru

       
În 24 ianuarie 1859 (159 de ani!) Ţara Românească şi Moldova se uneau luând numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Apoi, după Războiul de independenţă din 1877-1878 şi înscăunarea Regelui Carol I de Hohenzollern, statul devine Regatul României, în 1881. În 21 martie 1918, după ce Basarabia îşi proclamă autonomia din cadrul Republicii Ruse se uneşte cu Regatul României, dar doar pentru 22 de ani. Adică până în 1940, când intră sub talpa sovietică. Tot în 1918, pe 15 noiembrie se uneşte şi fostul Ducat al Bucovinei, cu Regatul. Peste 15 zile, la 1 decembrie 1918, Regatul României îşi măreşte graniţele prin unirea Transilvaniei şi a Banatului. Din 1918 până în 1947 se spune că se trăia bine în Regatul României, iar Bucureştiul era supranumit „micul Paris”. Dar „Stalin şi poporul rus doar prostie ne-au adus” şi Regatul României se transformă, din 30 decembrie 1947 (de la abdicarea Regelui Mihai!) până în decembrie 1989, într-o republică comunistă. Mai clar, din 1947 până în 1965, în Republica Populară Română, iar din 21 august 1965 până în 22 decembrie 1989, în Republica Socialistă România. După 1990 ţara se numeşte Republica România şi pare să o ia pe un drum bun. Dar, doar pare! Asta pentru că individul iliescu ion acaparează Revoluţia şi implementează ideile lui comuniste. Ţara o ia razna, oamenii fug care-încotro, politicienii fură tot ce-apucă, amărâţii se chinuie şi mor prin spitale rămase de pe vremea Regelui Carol I, şmecherii trag ţepe de miliarde apoi se alintă prin Costa Rici, Madagaskare şi Brazilii cu buci uriaşe, iar noua generaţie e abulică. Tinerii nu ştiu să scrie, nu citesc, nu învaţă dar se fut de la 15 ani, se droghează, beau şi ajung în come alcoolice, sunt agresivi, îşi fac poze prin „buzi”cu bidee şi căcaţi, iar valoarea la care se raportează e banul. Haos total. Nori negri. Ceaţă. Cangrenă generalizată. Urgie. Pe acest teren propice apare unul, Dragnea, dintr-un sat din Teleorman şi pune laba pe putere, în decembrie 2016. E şef de partid, cu rămăşiţe din acel partid născut în ilegalitate, în 1921, dar el vrea să fie Preşedinte. Sau cel puţin Prim-Ministru. Dar omul, muncitor nevoie-mare, că doar şi-a făcut o modestă căsuţă întinsă pe patru străzi din patru sate teleormănene, nu poate. Nu poate încă. Din cauză de dosare. Penale, nu de-alea cu şină. Dar pentru că are „ambiţ”, ca jupân Dumitrache face orice pentru a-şi metamorfoza dosarele în mape. C-aşa au prim-miniştri! Astfel începe din decembrie 2016, după ce un sfert dintr-un sfert, din votanţii eligibili pun ştampila, de-a-n boulea, pe P.S.D., lupta pentru crearea propriei republici în care poate să fie prim-ministru, preşedinte, rege, împărat sau orice vrea. Alege echipa de atac prin eliminarea intelectualilor reali şi rămâne la o mână de oameni fideli, incompetenţi, agramaţi, inculţi, docili şi, mă tem că şi proşti. Adică supprefecte (mai mult ca perfecte!), bătăuşi-mitralieră, îngenuncheaţi cititori de manuale de educaţie fizică şi prieteni/e cu Bachus, pentru că decât ăştia pot fi controlaţi. Şi, astfel aduce toată spuma Teleormanului în Guvernul României. O secretară de şcoală din Videle, cu profa din aceeaşi şcoală, la subsuoară. Măi, să fie! Unde se tupilau cele mai mari doamne care să aibă grijă de ţară!? La Videle! Nu la Academia Română, nu la Biblioteca Naţională şi nicăieri de unde noi, proştii, ne gândeam că ar putea apărea oameni deştepţi. La Videle... Un orăşel mititel şi sărac, dar cu oameni culţi şi gospodari, din judeţul... Teleorman! Carmencita, cu Viorica Vasilica (fain nume de muiere!), alături de don Liviuţ sunt trei. Trei, Doamne şi toţi trei... de-acolo! Nu, bre, nu sunt decât trei! Sunt treizecişitrei. Sau pe-acolo... pentru că mai sunt mulţi alţi teleormăneni în Guvern şi prin Ministere. Mirarea e cu atât mai mare cu cât în judeţ nu există nicio librărie. Iar reşedinţa de judeţ e oraşul Alexandria, oraş care aminteşte de cea mai mare bibliotecă din lume! Cred că e singurul judeţ, de altfel, în această situaţie penibilă. Adică, bre, acolo sălăşluiesc oameni deştepţi, autodidacţi, învaţă singuri, fac caca singuri, ce mai!, nişte oameni extrem de bine instruiţi! Atâta doar că supprefecta tremură ca un miel, la interviuri şi mai-mai plânge (deh, timiditatea!), iar duduia Vasilica, prim-ministresă, nostalgică după coafura anilor 80 din secolul trecut bagă cu forţa Iranul şi Pakistanul în Uniunea Europeană. Cu gura. Că-ăştia din Teleorman sunt mari gurişti, dacă ne uităm la folclor, la emisiunile lui Mărioara Murărescu. „Bre, bădie, hai sub vie să-ţi arăt o cochilie, Ia stai, neico înc-o ţâră, c-o luai pe arătură”. Cam aşa ar fi... Iar dacă cele două state asiatice sunt în U.E., după mintea unui europarlamentar care nu ştie nicio limbă străină, putem băga şi Republica Teleorman în noua Republică Comunistă Română.
La 100 de ani de la Marea unire suntem atât de jalnici încât aş pleca unde văd cu ochii, chiar şi-n Congo, Vanuatu, Coreea de Nord ori Yemen. Voi, cei care puteţi, faceţi-o urgent! Lăsaţi-i pe analfabeţi şi pe cretini să moară în ţară asta tristă. Voi, ceilalţi, căraţi-vă... vă implor!

Sorin Oros



14 ianuarie 2018

Rubensieni, grăsuni şi dodoloţi


Motto : „Când un adult e supraponderal, putem spune că e pe proprie răspundere, că şi-a făcut-o cu mâna lui. Însă, când vine vorba de copii, tragedia e mult mai mare pentru că kilogramele în plus sunt vina părinţilor” Mihaela Bilic

     


Dacă acum 30-40 de ani obezitatea era ţinută sub control şi cazurile erau puţine, acum ea a explodat în toată lumea. America, patria grăsunilor şi-a impus influenţa şi-n acest domeniu. A exportat-o în Canada, în Europa şi a ajuns şi pe la nea Gheorghiţă... Avem şi noi grăsunii noştri. Şi, de ce nu i-am avea? Avem de toate: şomeri, droguri, jafuri, crime, violuri, corupţie generalizată, învăţământ repetent, economie jalnică, spitale infectate şi cultură kitch-oasă. Ne mai lipseau grăsunii... dar nu purceluşii simpatici care de Crăciun se transformă în tobă şi cârnaţi, ci grăsunii pe două picioruşe. Copiii. Dacă până prin 1990 eram un popor care făcea sport şi, implicit eram mai sănătoşi, acum am ajuns un popor de leneşi şi de umflaţi, care mor pe capete prin spitalele pline cu bacterii. Păpica gustoasă dar nesănătoasă şi ancestrala lene au făcut ca obezitatea infantilă să escaladeze vertiginos printre pământenii vechii Dacii, care a dat-o lumii pe Nadia Comăneci. Acum se poate organiza, fără nicio teamă, Campionatul Mondial de Sumo Adolescentin. Ţara e plină de grăsuni şi grăsune, rumeni şi pufoşi, ca purceluşii care-şi aşteaptă tragicul sfârşit în ajun de Crăciun. Şi în acest domeniu, ca în toate celelalte, educaţia joacă rolul principal. Copiii nu ştiu să discearnă ce e bun de ce e rău. Ce e sănătos sau nesănătos. Dar pentru asta s-au inventat părinţii. Ei au datoria de-a le spune şi impune odraslelor ce să halească pentru a fi sănătoşi. Or, pe ei asta îi interesează prea puţin. Îşi lasă pruncii să bage-n ei dulciuri cu tona, sucuri carbogazoase şi hrană prelucrată artificial doar pentru a-i vedea sătui şi liniştiţi. Apoi, la calculator cu ei! Aşa au linişte. Şi părinţii, şi copiii. Dar e liniştea dinaintea furtunii. Asta pentru că băgând în ei toate mizeriile comestibile ale secolului XXI, pruncii depozitează în maţele lor substanţe pentru care organismul nu e pregătit. Nu au „piesele” necesare pentru a procesa otrăvurile alimentare. Astfel, în câţiva ani organismul lor dă pe dinafară. Se umflă. Se deformează. Nu mai arată a trup de om, ci aminteşte de imaginea celor trei purceluşi ai fraţilor Grimm. Bieţii copii nu realizează acest aspect decât la şcoală, când ceilalţi, mai norocoşi, încep să râdă de ei. „Ha, ha, ha, uite grasu!” Părinţii îl înşfacă de braţele care amintesc de cele ale luptătorilor de sumo şi fug cu ei la doctori. Dar… să îngraşi un trup e simplu, mai dificil e să-l “dezgraşi”. Copilul e pofticios şi cere ceea ce i-a plăcut. Pizza, fornetti, snack-uri, hamburger ori sălămior. Cu maioneze, cu cartofi pai, cu sosuri şi zemuri delicioase şi colorate pastel. Ca să-ţi ia ochiul. Apoi, umflat la burdihan ca o gâscă-ndopată, pruncul cere lichide. Dar cum să bea apă plată cu lămâie? Aia e doar pentru divele din reclamele tv. Iar mămica iubitoare îl serveşte instant pe pruncuşorul-porcuşor cu o găleată de Cola. Că-i place la băieţel. Şi bea şi surioara lui. Apoi, umflaţi şi fezandaţi adorm râgâind ştrengăreşte spre bucuria părinţilor inconştienţi, dar încântaţi că au şi ei copii. Halal părinţi! Când medicii îi anunţă că urmaşii lor suferă de obezitate infantilă nu se agită prea tare. “Decât rahitici ca somalezii, mai bine să fie bine făcuţi”, îşi spun ei, la fel de inconştienţi. Abia când grăsunii nu se mai pot lega la şireturi şi încep să mănânce un pui rotisat la prânz, şi-o omletă din opt ouă, la cină, părinţii încep să-şi pună întrebări. Le răspunde medicul de familie… “Îmi pare rău să vă anunţ, dar copilul, odorul dumneavoastră are diabet, hipertensiune arterială, colesterol mărit, insuficienţă renală şi gută. Şi, mai mult decât atât, sângele se zbate să se strecoare printre grăuncioarele de grăsime care poposesc, de-a valma, prin vasele de sânge. Mă rog, impropriu spus, vase de sânge, mai degrabă, borcane cu untură”. “Vai de mine, şi ce e de făcut?” ţipă isterizaţi părinţii. “Acum mai nimic… eventual să-i concepeţi necrologul”.
Cam asta e situaţia, onorabili părinţi inconştienţi, care credeţi că un copil dacă e umflat cu mâncare şi cu dulciuri, e sănătos şi liniştit. Nu e suficient să daţi de trei ori din buci pentru a fi părinţi. Şi gorila şi câinele şi chiar şi ariciul dau de trei ori din buci. Şi îşi ocrotesc urmaşii mai bine decât mulţi bipezi. Aţi văzut arici obez? Nu, pentru că ăla nu bea Cola, nu haleşte la McDonalds şi face şi mişcare fugind după furnici. Nu stă la laptop până vine mă-sa aricioaică să-i vâre râma-n gură.

Sorin Oros

7 ianuarie 2018

Limba politicienilor


Motto : „Rămân un clovn, nimic mai mult. Asta mă face să fiu mult superior unui politician” Charlie Chaplin

      
Politicienii sunt oameni. Oamenii vorbesc. Mulţi dintre ei şi gândesc. Dar nu toţi oamenii vorbesc corect. Unii oameni mint. Alţii fură... Aşadar, printr-un silogism, politicianul este un om care vorbeşte, nu întotdeauna corect şi care gândeşte, adesea, cum să mintă şi să fure. Ăsta e un truism.
Politicienii de dinainte de 1989 foloseau o „limbă de lemn” care cuprindea expresii ca „trebuie să facem totul”, „mult iubitul şi stimatul”, „societate socialistă multilateral dezvoltată”, „tuturor oamenilor muncii”, „salut cald, tovărăşesc”, „să înălţăm ţara pe cele mai înalte culmi de civilizaţie, prosperitate şi progres”, „lupta de eliberare naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, şi alte asemenea vorbe goale care murdăreau hârtia inutil. Dar atunci, chiar dacă politicienii erau lipsiţi de educaţie, provenind din rândurile ţăranilor şi-ale muncitorilor (oamenii muncii de la oraşe şi sate!), discursurile publice le erau scrise de dinainte de tovarăşul secretar responsabil cu propaganda. Nici vorbă să spui un cuvânt de la tine, care nu era scris pe foaia aprobată de omul responsabil. Acest om, certamente, era un om cu şcoală şi ştia când „copiii” se scriu cu doi de i sau cu trei.
După 1990 a năvălit politicianul de tip nou. Fără talent politic, fără şcoală şi fără scrupule. Un om prost şi neşcolit nu are ruşine, nu simte penibilul unei situaţii în care este expus public. Tot ce ştie acesta e să-şi asculte necondiţionat şeful şi să se îmbogăţească. Pe el şi pe mama lui! Astfel, au apărut tot felul de specimene cu aere de senatori şi deputaţi, dar care habar n-au să scrie corect o propoziţie simplă în limba maternă. Unii dintre ei au ajuns să decidă soarta Culturii şi a Învăţământului. Unul, mai deştept, lovit la „genunche” a scos şi un manual de educaţie fizică. Alţii au intrat pe „goagăl” să caute „almanahe”, dar fără „succesuri”. E plin Parlamentul şi Guvernul de tembeli care nu fac diferenţa dintre „mie” şi „mi-e”, care câştigă lunar sute de milioane, care umblă peste tot pe banii ţării, şi care ne reprezintă. Unii dintre ei sunt proşti de bubuie, dar emit legi. Fără şcoli înalte, dar cu diplome de licenţă şi doctorate plagiate, ei gândesc pentru noi. Gândesc fără i-uri, fără cratime, cu â din a la început de cuvânt sau cu litere nescrise în postările publice. Nu au habar de regulile gramaticale, nu ştiu unde se pun semnele de punctuaţie, nu ştiu să vorbească şi să scrie. Dar ei ne conduc, ei decid pentru noi, poporul. E nostim dacă n-ar fi jalnic. Pentru că ei decid destine, ei decid viitorul. Care, cu siguranţă, va fii un vitor şchiop pentru că copii asta v-or ânvăţa.
Mă minunez continuu cum au putut ajunge asemenea specimene să ne conducă. Răspunsul e unul singur: din vina noastră. Noi i-am votat şi i-am cocoţat în Parlament şi prin Ministere ca să decidă pentru noi. Noi le-am dat girul neparticipând la vot. Noi i-am tolerat la nesfârşit, în loc să stăm pe capul lor sec până demisionau sau erau alungaţi. Doar noi suntem vinovaţi. Ei, proştii, ce vină au dacă noi i-am împins în faţă? Cine ar refuza un post în Parlament, un salariu exorbitant, privilegii cu nemiluita, şofer şi amantă în teritoriu, mici sau mari atenţii (şpăgi, adică!), trei feluri de mâncare cu trei lei, publicitate şi statut de persoană publică? Prin lipsa noastră de implicare am născut humanoizi cu dinţi stricaţi şi cu priviri bovine, cu guşi porcine şi priviri cretine, am născut ţoape deloc virgine, care pozează-n feline, dar nu sunt decât nişte ovine ori cabaline. Ce să facă aceste specimene pentru binele ţării? Mulţi încă mai poartă şosete albe la costum şi au chiloţii îngălbeniţi de timp. Structural sunt oameni simpli, nu le putem cere să fie lorzi. Au carenţe inimaginabile, nu au cultură, nu au nobleţe, nu au nimic spectaculos. Se au doar unii pe alţii, şi sar toţi pentru unul de-al lor, care e pe punctul de-a cădea în ghiarele fioroase ale D.N.A.-ului, indiferent din ce partide sunt. Vosganian plânge, turcoaica suspină, Rovana leşină, fiecare încearcă să emoţioneze când simte sula-n coaste. Deşi, mai toţi ar trebui s-o simtă-n gură. De la toţi cei pe care-i jefuiesc, de la toţi cei care suferă de pe urma lor. Mulţi dintre ei nici nu vorbesc, le e greu să lege subiectul de predicat. Emit doar onomatopee... „Ăăă... daa... deci... o clipă... ăăă... m-aţi luat prin surprindere... ăăă... deci... trebuie să fug la Cameră...” Şi fug. Dac-ar fugi la carceră n-ar fi mai bine? Ce mama dracului caută în Parlamentul ţării, humanoizi care nu ştiu vorbi coerent româneşte, care nu ştiu să scrie în limba maternă? Cum pizda mă-sii să se ocupe de elevi un idiot lovit la „genunche” în timp ce studia manualul de educaţie fizică? Cum să se ocupe de Justiţie un personaj de pe vremea lui Caragiale, care cere, non-stop, „altă întrebare”? Şi pe care-l cheamă Iordache, întocmai personajului caragialean.
Nu ştiu cum sunt alţii, prin alte părţi, probabil că şi acolo sunt destui agramaţi în politică, dar homo politicus mioriticus e jalnic. Unul care nu ştie vorbi corect, nici nu gândeşte corect. E logic. Ar fi, poate, o salvare dacă la viitoarele alegeri, toţi candidaţii aleşi în Parlament ar da un test de gramatică. Iar cine nu-l trece să meargă-n pizda mă-sii înapoi la şcoală şi să lase politica altora. Nu e obligatoriu ca toţi oamenii să fie citiţi, să ştie să scrie corect, să fie eleganţi în exprimare şi manifestări şi să urmeze şcoli înalte. Dar e obligatoriu ca ăia care ne reprezintă să fie de nota 10. Desigur, e o utopie dar măcar n-am mai vedea toţi agramaţii vorbind în limba română despre România fără să se facă înţeleşi.

Sorin Oros