Non-articol

Motto: “Nimic mai ușor decât a vorbi savant și a nu spune nimic” Titu Maiorescu

     Nu am niciun subiect astăzi. Nu știu despre ce să scriu. Mi-am stors creierii, dar nu am găsit nimic interesant, consistent și demn de a vi-l împărtăși. Se întâmplă. Nu sunt robot ca să am mereu pregătit câte-un subiect. Uneori n-am. De pildă, astăzi. E pentru prima dată din septembrie 2015, când rămân fără inspirație. Am scris despre tot și despre toate câte mi-au trecut prin cap, în acești patru ani; despre politică (la care ne pricepem cu toții, nu-i așa?), despre femei și bărbați, despre cuvinte și sentimente, despre legi și hoție, despre natură și stele, despre sport și artă, despre oameni și suboameni, despre corupți și proști, despre mare și Dumnezeu, despre popi și Biserică, despre sex și iubire, despre modă și homosexuali, despre țară și lume, despre presă și manipulare, despre „fericire” și moarte, și despre psd și... „muie psd”. Cu ultimele două subiecte enumerate am fost mai generos considerânu-le nocive pentru societatea în care trăim. Desigur, e viziunea mea, dar democrația înseamnă ca eu și voi să putem avea păreri diferite asupra aceluiași subiect. Măcar atât am câștigat în 1989, când, poate unii dintre voi, care vedeți în psd o izbăvire, o salvare, nici nu știați scrie. Probabil, ăsta e motivul pentru care votanții ciumei roșii scriu „mam dus la vot”, ori urlă, cu orbitele bulbucate „votăm psd pentru că e bun, are grijă de popor și ne dă plase”. Așa e, psd v-a dat plase mereu. Dar nu mai dezbat acum subiectul pentru că aceia dintre voi care adorați psd-ul nu veți înțelege și, oricum, tema de azi nu e această adunătură de lichele. Tema de azi e inexistentă. E o non-temă. Sunt doar niște cuvinte care nu și-au găsit subiectul.

          Aș fi putut să scriu despre albine. Dar nu mă pricep la apicultură, deși ador mierea. Poate că nu mă pricep la multe lucruri. De fapt, asta e o certitudine. Nu sunt omniscient. Sunt doar un om care se informează, cercetează, judecă, vede, simte și spune. Iar când nu are ce spune, tace. Ca și acum.

       Dar pentru că de patru ani v-am obișnuit ca în ziua de odihnă, duminica să vă dau un semn o fac și astăzi. Chiar dacă e insignifiant.

Sorin Oros

Disecție în lumea serafimilor

Motto: „Biserica nu este o societate de sfinți perfecți, ci de candidați la sfințenia perfectă” Richard Wurmbrand

        Cred în Dumnezeu sau în ceva care există mai presus de puterea noastră de înțelegere, dar nu am nicio treabă cu popii. Popi care, mulți dintre ei, nu au nicio treabă cu Dumnezeu. Cele câteva excepții de popi smeriți, milostivi, samariteni și pătrunși de ceea ce fac nu m-au făcut să-mi schimb părerea despre „gașca” lor. Nu pot să cred că un popă e smerit și cinstit când circulă cu mașini de lux, cere bani de la enoriași pentru orice, deși are salariu, cumpără terenuri pentru a le închiria, vinde lemne din pădurile donate Bisericii de către Stat, ori e... Pomohaci.

          Am văzut recent filmul Un pas în urma serafimilor, o producție excepțională datorită adevărului exprimat artistic. Nu sunt critic de film, dar mă pricep puțin, și, ca orice spectator pot avea o părere. Filmele românești sunt puțin credibile, dialogurile sunt nefirești, cu pauze cehoviene care în realitate nu ar exista, cu scene lungi în care totul stă, iar timpul trece fără să înțelegem mare lucru. La acest film nu am regăsit nimic din toate astea. Totul curge firesc și credibil. Nu sunt exagerări, nu sunt clișee, nu cred că sunt nici greșeli. Actorii sunt minunați, Vlad Ivanov excepțional, Ștefan Iancu, Toto Dumitrescu (fiul marelui fotbalist Ilie Dumitrescu!), Cristian Bota, Ali Amir și Valer Dellakeza. Filmul, actorii și regizorul au și luat niște premii importante, de altfel, și asta pe bună dreptate. Regizorul Daniel Sandu ne expune povestea unor seminariști care vor să ajungă preoți. Însuși regizorul a trecut prin așa ceva, la Roman, când visa și el să îmbrace sutana. Cred că e mult mai bine pentru toată lumea că s-a reorientat către a șaptea artă, în detrimentul cădelniței. Deși mulți dintre noi cam știm ce se petrece în lumea preoților și a învățăceilor lor, nimeni nu ne-a arătat artistic acest lucru. Am văzut, astfel, o realitate dură, tenebroasă, care nu are nicio legătură cu smerenia, credința în Dumnezeu și ajutorarea aproapelui tău. O lume în care se cultivă delațiunea, șantajul, agresiunea verbală și fizică, ipocrizia, fățărnicia, lingușirea, lașitatea, corupția, intimidarea și anihilarea personalității. Viitorii slujbași ai Domnului învață prematur, de pe băncile școlii, că Diavolul chiar există în lumea laică, exemplificat în atributele de mai sus. Ei văd asta, îl regăsesc pe Diavol în comportamentul profesorilor preoți sau pedagogi care ar trebui să-i învăluie cu smerenie, credință și bunătate, dar îi altoiesc, îi intimidează și îi depersonalizează. Dacă se ridică vreunul este pus la zidul infamiei și este exmatriculat. Ca o paranteză, Cristos nu cred că a exmatriculat pe niciunul care nu l-a ascultat. Este o lume învechită, cu reguli medievale și manifestări dictatoriale. Puberul pur, care vrea să-și slujească Dumnezeul este învățat să toarne, să mintă și să se prefacă. Învață că pentru a-l sluji pe Dumnezeu trebuie să facă toate lucrurile meschine, drăcești, iar apoi, când ajunge într-o parohie trebuie să fie cel mai smerit om și să propovăduiască o lume perfectă în care nu mai crede. Altfel spus, viitorul preot învață la seminar cum să devină un om fals, fățarnic și păcătos. Omul pur și curat este trimis acasă, iar Biserica se debarasează iute de el. Dacă nu-ți torni colegii nu ajungi preot. Iar după ce îi torni, în scris, evident, e musai să fii cel mai docil învățăcel pentru că profesorul preot te șantajează cu delațiunea păstrată la sertar.

          Așadar, e bine să meditați cui îi pupați mâna în biserică (de acest obicei idiot și medieval ce să mai zic?) și cui vă încredințați secretele, păcatele și durerile. Serafimii sunt în Ceruri, iar popii pe pământ. Voi, când vă spovediți, în care dintre aceste două locuri o faceți?

Sorin Oros

Vaca

          Motto: ”Muuu poate reprezenta o idee, dar numai vaca știe care” Mason Cooley

        Marele poet rus, Serghei Esenin a scris câteva poezii senzaționale, culminând cu „Moscova cârciumăreasă”. Dar azi las deoparte spiritul revoluționar și mă las cuprins de lirism. De tristețe. Vă propun o poezie scurtă, dar plină de durere, exact așa cum e acum vaca noastră. Iată, mai întâi „Vaca” lui Esenin:

                             Fără dinți, flămândă, slăbănoagă,

                             Coarnele-s răboj de ani și-amar,

                             Suduind și repezind din ghioagă,

                             Spre imaș o mână un văcar.

                             Inima nu-și află alinare,

                             Șoarecii rod bietul ei bârlog,

                             Vaca se gândește cu-ntristare

                             La vițelul mic și pintenog.

                             Oameni răi i l-au răpit îndată,

                             Bucuria dragostei s-a frânt,

                             Sub un tei, de-o cracă spânzurată,

                             Pielea lui se leagănă în vânt.

                             Când s-o coace hrișca pe câmpie,

                             Urmând soarta fiului vioi,

                             Or să-i lege gâtul c-o frânghie

                             Și-o vor duce la cuțit apoi.

                             Coarnele-n țărână or să-i cază,

                             Jalnic se vor stinge ochii buni...

                             Mergând, vaca albe lunci visează

                             Și pășuni mănoase... și pășuni...

Câtă tristețe! Bietele animale, ce soartă crudă pot avea! Nici măcar nu ne aplecăm asupra suferințelor lor. Dar, oare vaca noastră s-a aplecat asupra suferințelor noastre, mai ales în ultimele cinci luni, când a impus matriarhatul (după ce boul a fost ridicat și depus la abator!) în ciurda de bovine roșii? Nu, nu s-a aplecat! Deși docilă și servilă, când s-a trezit peste noapte fără tutore, fără bou și cu câțiva tăurași nărăvași, și-a băgat copita-n popor și a impus, cu corn de fier, mugetul ei. Și-n partid, și-n țară. (mă rog, pășune!)

Acum, după tristețile eseniene îmi permit o parafrază... orosiană. Desigur, păstrez proporțiile și tratez „creația” ca pe un pamflet; asta pentru că nici măcar nu mă consider poet. Să nu credeți că debarcarea Guvernului mi-a luat mințile! Dar viața e cu de toate, și cu tristeți, și cu bucurii. Așadar, „Vaca”... noastră.

                             Cu dinți puși, cu coc și agramată,

                             Gafele irump din creier mic,

                             Suduind și atacând, în cloacă,

                             Din fotel o saltă Ludovic.

                             Gândurile-o duc la disperare,

                             Șobolanii-i fug la Viorel,

                             Vaca vede Cotroceniu-n zare

                             Dar tardiv. C-acolo nu-i hotel.

                             Neamțul i-a răpit din bucurie,

                             Școlile din Videle i-au scris,

                             Că e iarnă, și vine urgie,

                             Și-o femeie de servici, e-un vis.

                             Altă veste vine de la Strasbourg,

                             Kovesi e cocoțată sus,

                             Pe Tel-Drumuri și niște Beline,

                             Ce-i dau vacii gratii la culcuș.

                             Draperia de pe trup îi cade,

                             Tencuiala feței a pălit,

                             Copitata noastră are-o teamă,

                             Să nu fie dusă iarăși... la școlit!

          Acum după tristețe și veselie (sper!) să tragem concluziile. În viață, totul se plătește! Ce faci, aia primești! Ești vacă, vacă vei sfârși, nicidecum Președinte! Există, totuși, o bucurie în toată tristețea ei: încă n-a fost dusă și ea la abator! Acolo așteaptă, singur și trist, taurul viril, cel care-a fost deasupra vacii o vreme. Poate se vor regăsi. Cine știe? Poate Codruța?! Oricum, orice om îi este teamă de ridicol. Dar ăsta e un cuvânt pe care o vacă nu are cum să-l priceapă. Ea scoate țara din noroaie...

Sorin Oros

                            

                                              

Starea inexistentă a unui cuvânt existent

Motto: “Pentru a fi fericit, trebuie să fi fost foarte nefericit” Frederic Beigbeder

        Revin asupra cuvântului “fericire” deoarece din ceea ce văd în jurul meu constat că toată lumea e “fericită”. Zburdă toți de “fericire” de parcă ar trăi în Rai. Pe rețelele de socializare, ori la interviurile televizate, toți ne anunță cât sunt ei de “fericiți” și cât ghinion avem noi că nu am atins această stare. Majoritatea sunt “fericiți” pentru că iubesc. Asta înseamnă că noi, toți ceilalți care nu suntem “fericiți”, nu iubim. Noi ne chinuim și suntem incapabili să atingem această minunată stare… inexistentă, în cele din urmă. Am explicat, în alt material de ce “fericirea” e inexistentă, din punctul meu de vedere. Poate că eu sunt mai pretențios. Sau înțeleg altfel consistența unui cuvânt. A unei stări. Poate că am nevoie de mai mult de o clipă pentru a afirma că sunt “fericit”. Însă desele moment de bucurie, uneori prelungită, nu mă ocolesc. Mă bucur de ceea ce am, de ceea ce simt, de ceea ce sunt. Mă bucur de iubire, de clipe fascinante, de soare și de ploaie. Mă bucur de foarte multe lucruri. Dar nu le strig și nu le afișez pentru alții. Sunt lucrurile mele, nu ale altora. Sigur că bucuriile se împărtășesc cu cei dragi, cu cei apropiați. Dar afișate și strigate peste tot, ele pot provoca invidii, gelozii, răutăți. Iar când ajungi să le simți și pe astea, nu cred că mai ai motive de “fericire”. Când cineva te urăște ești “fericit”? Dacă o femeie își iubește soțul și e “fericită” alături de el, cum mai e atunci când ghimpele geloziei o împunge sacadat, zi de zi? Plutește pe norul “fericirii” ignorând totul în jurul ei? Cred că acest cuvânt reprezintă prea mult pentru prea puținul pe care-l oferă. Este un cuvânt lipsit de consistență, un foc de paie, căruia oamenii îi dau o valoare pe care nu o are. E ca și cum am avea un gram de pământ pe care l-am considera ca fiind un gram de aur. Oricum, “fericirea” nu ni se livrează cu tona, ci cu gramul. Avem parte, din când în când, de câteva grame pe care, noi, visători le considerăm tone din care ne vom hrăni ani de zile. E doar o iluzie. Poate că avem nevoie de iluzii. Altfel am fi atât de “nefericiți”, nu-i așa? Totuși, eu prefer să nu mă amăgesc singur. Că m-am amăgit și m-au dezamăgit alții destul. Ține de “fericire – nefericire”. Cu toții trecem prin așa ceva. Nimeni nu rămâne într-o singură stare o viață. Dar cum trecerea e atât de bruscă și de neașteptată, prefer luciditatea. Și bucuria clipei. Sau durerea momentului. Nu mă arunc singur pe-un nor pufos când îmi surâde sufletul, dar nici nu-mi tai gâtu’ atunci când îmi fuge pământul de sub picioare. Am doar bucurii și supărări. “Fericirile” le las altora, celor care cred în ele. Și pe care-i văd, adesea, în doar câteva săptămâni ca fiind cei mai “nefericiți” oameni. Dar nu te poți băga în… “fericirea” unora. Riști să te “nefericești” tu.

Sorin Oros