Disecție în lumea serafimilor

Motto: „Biserica nu este o societate de sfinți perfecți, ci de candidați la sfințenia perfectă” Richard Wurmbrand

        Cred în Dumnezeu sau în ceva care există mai presus de puterea noastră de înțelegere, dar nu am nicio treabă cu popii. Popi care, mulți dintre ei, nu au nicio treabă cu Dumnezeu. Cele câteva excepții de popi smeriți, milostivi, samariteni și pătrunși de ceea ce fac nu m-au făcut să-mi schimb părerea despre „gașca” lor. Nu pot să cred că un popă e smerit și cinstit când circulă cu mașini de lux, cere bani de la enoriași pentru orice, deși are salariu, cumpără terenuri pentru a le închiria, vinde lemne din pădurile donate Bisericii de către Stat, ori e... Pomohaci.

          Am văzut recent filmul Un pas în urma serafimilor, o producție excepțională datorită adevărului exprimat artistic. Nu sunt critic de film, dar mă pricep puțin, și, ca orice spectator pot avea o părere. Filmele românești sunt puțin credibile, dialogurile sunt nefirești, cu pauze cehoviene care în realitate nu ar exista, cu scene lungi în care totul stă, iar timpul trece fără să înțelegem mare lucru. La acest film nu am regăsit nimic din toate astea. Totul curge firesc și credibil. Nu sunt exagerări, nu sunt clișee, nu cred că sunt nici greșeli. Actorii sunt minunați, Vlad Ivanov excepțional, Ștefan Iancu, Toto Dumitrescu (fiul marelui fotbalist Ilie Dumitrescu!), Cristian Bota, Ali Amir și Valer Dellakeza. Filmul, actorii și regizorul au și luat niște premii importante, de altfel, și asta pe bună dreptate. Regizorul Daniel Sandu ne expune povestea unor seminariști care vor să ajungă preoți. Însuși regizorul a trecut prin așa ceva, la Roman, când visa și el să îmbrace sutana. Cred că e mult mai bine pentru toată lumea că s-a reorientat către a șaptea artă, în detrimentul cădelniței. Deși mulți dintre noi cam știm ce se petrece în lumea preoților și a învățăceilor lor, nimeni nu ne-a arătat artistic acest lucru. Am văzut, astfel, o realitate dură, tenebroasă, care nu are nicio legătură cu smerenia, credința în Dumnezeu și ajutorarea aproapelui tău. O lume în care se cultivă delațiunea, șantajul, agresiunea verbală și fizică, ipocrizia, fățărnicia, lingușirea, lașitatea, corupția, intimidarea și anihilarea personalității. Viitorii slujbași ai Domnului învață prematur, de pe băncile școlii, că Diavolul chiar există în lumea laică, exemplificat în atributele de mai sus. Ei văd asta, îl regăsesc pe Diavol în comportamentul profesorilor preoți sau pedagogi care ar trebui să-i învăluie cu smerenie, credință și bunătate, dar îi altoiesc, îi intimidează și îi depersonalizează. Dacă se ridică vreunul este pus la zidul infamiei și este exmatriculat. Ca o paranteză, Cristos nu cred că a exmatriculat pe niciunul care nu l-a ascultat. Este o lume învechită, cu reguli medievale și manifestări dictatoriale. Puberul pur, care vrea să-și slujească Dumnezeul este învățat să toarne, să mintă și să se prefacă. Învață că pentru a-l sluji pe Dumnezeu trebuie să facă toate lucrurile meschine, drăcești, iar apoi, când ajunge într-o parohie trebuie să fie cel mai smerit om și să propovăduiască o lume perfectă în care nu mai crede. Altfel spus, viitorul preot învață la seminar cum să devină un om fals, fățarnic și păcătos. Omul pur și curat este trimis acasă, iar Biserica se debarasează iute de el. Dacă nu-ți torni colegii nu ajungi preot. Iar după ce îi torni, în scris, evident, e musai să fii cel mai docil învățăcel pentru că profesorul preot te șantajează cu delațiunea păstrată la sertar.

          Așadar, e bine să meditați cui îi pupați mâna în biserică (de acest obicei idiot și medieval ce să mai zic?) și cui vă încredințați secretele, păcatele și durerile. Serafimii sunt în Ceruri, iar popii pe pământ. Voi, când vă spovediți, în care dintre aceste două locuri o faceți?

Sorin Oros