Motto: „Biserica nu este o
societate de sfinți perfecți, ci de candidați la sfințenia perfectă” Richard
Wurmbrand
Cred în
Dumnezeu sau în ceva care există mai presus de puterea noastră de înțelegere,
dar nu am nicio treabă cu popii. Popi care, mulți dintre ei, nu au nicio treabă
cu Dumnezeu. Cele câteva excepții de popi smeriți, milostivi, samariteni și
pătrunși de ceea ce fac nu m-au făcut să-mi schimb părerea despre „gașca” lor. Nu pot să cred că un popă e
smerit și cinstit când circulă cu mașini de lux, cere bani de la enoriași
pentru orice, deși are salariu, cumpără terenuri pentru a le închiria, vinde
lemne din pădurile donate Bisericii de către Stat, ori e... Pomohaci.
Am
văzut recent filmul Un pas în urma
serafimilor, o producție excepțională
datorită adevărului exprimat artistic. Nu sunt critic de film, dar mă pricep
puțin, și, ca orice spectator pot avea o părere. Filmele românești sunt puțin
credibile, dialogurile sunt nefirești, cu pauze cehoviene care în realitate nu
ar exista, cu scene lungi în care totul stă, iar timpul trece fără să înțelegem
mare lucru. La acest film nu am regăsit nimic din toate astea. Totul curge
firesc și credibil. Nu sunt exagerări, nu sunt clișee, nu cred că sunt nici
greșeli. Actorii sunt minunați, Vlad Ivanov excepțional, Ștefan Iancu, Toto
Dumitrescu (fiul marelui fotbalist Ilie Dumitrescu!), Cristian Bota, Ali Amir
și Valer Dellakeza. Filmul, actorii și regizorul au și luat niște premii
importante, de altfel, și asta pe bună dreptate. Regizorul Daniel Sandu ne
expune povestea unor seminariști care vor să ajungă preoți. Însuși regizorul a
trecut prin așa ceva, la Roman, când visa și el să îmbrace sutana. Cred că e
mult mai bine pentru toată lumea că s-a reorientat către a șaptea artă, în
detrimentul cădelniței. Deși mulți dintre noi cam știm ce se petrece în lumea
preoților și a învățăceilor lor, nimeni nu ne-a arătat artistic acest lucru. Am
văzut, astfel, o realitate dură, tenebroasă, care nu are nicio legătură cu
smerenia, credința în Dumnezeu și ajutorarea aproapelui tău. O lume în care se
cultivă delațiunea, șantajul, agresiunea verbală și fizică, ipocrizia,
fățărnicia, lingușirea, lașitatea, corupția, intimidarea și anihilarea
personalității. Viitorii slujbași ai Domnului învață prematur, de pe băncile
școlii, că Diavolul chiar există în lumea laică, exemplificat în atributele de
mai sus. Ei văd asta, îl regăsesc pe Diavol în comportamentul profesorilor
preoți sau pedagogi care ar trebui să-i învăluie cu smerenie, credință și
bunătate, dar îi altoiesc, îi intimidează și îi depersonalizează. Dacă se
ridică vreunul este pus la zidul infamiei și este exmatriculat. Ca o paranteză,
Cristos nu cred că a exmatriculat pe niciunul care nu l-a ascultat. Este o lume
învechită, cu reguli medievale și manifestări dictatoriale. Puberul pur, care
vrea să-și slujească Dumnezeul este învățat să toarne, să mintă și să se
prefacă. Învață că pentru a-l sluji pe Dumnezeu trebuie să facă toate lucrurile
meschine, drăcești, iar apoi, când ajunge într-o parohie trebuie să fie cel mai
smerit om și să propovăduiască o lume perfectă în care nu mai crede. Altfel
spus, viitorul preot învață la seminar cum să devină un om fals, fățarnic și
păcătos. Omul pur și curat este trimis acasă, iar Biserica se debarasează iute
de el. Dacă nu-ți torni colegii nu ajungi preot. Iar după ce îi torni, în
scris, evident, e musai să fii cel mai docil învățăcel pentru că profesorul
preot te șantajează cu delațiunea păstrată la sertar.
Așadar,
e bine să meditați cui îi pupați mâna în biserică (de acest obicei idiot și
medieval ce să mai zic?) și cui vă încredințați secretele, păcatele și
durerile. Serafimii sunt în Ceruri, iar popii pe pământ. Voi, când vă
spovediți, în care dintre aceste două locuri o faceți?
Sorin Oros
Un comentariu:
A fi credincios inseamna a te daruii ceor din juru-ti si a fi bun si cu cei rai.A crede in Divinitate si a cauta sa fi cinstit, corect, recunoscator fata de cei ce te inconjoara.Restul e mister si vraja.
Trimiteți un comentariu