Nunţile moderne

Motto: „Căsătoria este pentru noi; nunta a fost făcută pentru ceilalţi” Kim Rhodes

        Acum că s-a terminat referendumul lui Peşte şi se poate căsători oricine cu oricine care-şi împărtăşeşte reciproc amoarea, o să dezbat subiectul nunţii. A nunţilor din zilele noastre. Moderne. Emancipate. Ultrasofisticate. C-aşa-i moda!

          Pe vremuri nunţile se făceau în şură sau în curtea casei mirelui. Se tăiau porci, găini sau raţe, se preparau, se stropeau cu pălincă şi vin, trei ţigani frecau arcuşul, oamenii jucau, unii se îmbătau, dădeau cadouri de casă nouă şi dimineaţa plecau la gospodăriile lor. Aşa era atunci. Simplu. Acum lumea a evoluat. Au apărut nunţile sofisticate. Nunţile de imagine. De fapt, acum totul e doar imagine. Inclusiv iubirea. De aceea, poate, căsniciile durează atât de puţin. Dar ce contează acest aspect câtă vreme la nunta ta, telefoanele mobile şi aparatele foto nu ratau nicio secundă din... imaginea nunţii! Să le luăm pe rând...

          La început primeşti o invitaţie, în proporţie de 90% kitsch-oasă şi cu un text idiot, care te anunţă data şi locul nunţii. Nişte bănuţi buni deja îi sar mirelui din buzunar. La data nunţii ajungi la local, iar acolo, pentru o clipă, ai impresia că ai aterizat într-un tărâm de basm: scaunele şi mesele sunt îmbrăcate, la fel de kitsch-os, cu tot felul de cearşafuri, cu fundiţe şi panglici (nu pamblici, băi, ministre eşuat!), baloane ori aranjamente florale care te trimit la „Alice în ţara minunilor”. Tot harnaşamentul ăsta l-a mai izbăvit pe mire de nişte lei. Noi. Iar noi ne revenim din şoc ciocnind paharul de şampanie de la intrare, cu persoanele, de obicei, străine care dau să intre. Asta pentru că mirii&naşii&socrii nu se află încă la nuntă, deşi ora începerii evenimentului  major din viaţa lor a trecut de mult. Dar conform modernismului modei (!!!) mirii&company trebuie să-şi facă apariţia doar după ce invitaţii au sosit, cu toţii. Până atunci invitaţii se delectează cu aperitivul. Evident că şi-ăsta e modern! Nu mai prinzi un şniţel, o chitfea, nişte salam de vară târzie, o brânzică de viţică, simplă, gogoşari, roşii, chestii româneşti. Acum sunt rulade de carne cu spanac spaniolo-elen, piepţi de pui ungureşti în fulgi de porumb nemţeşti, brânză verde, roz sau albastră, cu chimicale cosmopolite, cinci icre nordice pe-un triunghi de pâine turcească uscată, 15 grame de salam de brontozaur tras în gem de fructe de pădurice, loco, două roşii pitice cu gust de magazin, trei măsline cipriote scofâlcite, ceva muguri de ridichi, soia şi-alte verdeţuri neidentificate, chipsuri de ţelină cu dulceaţă amară, creveţi constrânşi în inele de ceapă puturoasă şi alte bazaconii greu comestibile. Nimic nu e tradiţional, autohton. Toate aceste invenţii sunt aduse din Europa, din societăţile mai selecte. Dac-am văzut aşa ceva la Paris şi Berlin, le implementăm iute şi-n Urlaţi, Băicoi sau Pucioasa! Baiul e că ăia nu toarnă pălincă-n maţe şi-atunci le-ajunge un fulg de porumbel, o icră şi două frunze. Dar românul, după patru-cinci păhărele de zeamă de prunişoare se „fezandează” uşor. Pe când începe dansul are deja mânecile suflecate, cravata abandonată în supa de tăieţei, şi broboane de transpiraţie pe fruntea-i gândită şi pe la subţiorile păroase. Dansul începe cu... dansul mirilor, evident! Care se ridică timizi, de parc-ar avea crampe, şi învăluiţi într-un nor de fum care le-acoperă stângăciile coregrafice se străduiesc să arate invitaţilor pentru ce au plătit coregrafa cu două luni înainte de nuntă. Mişcări sofisticate, stinghere, eşuate, acoperite de fumul izbăvitor şi de aplauzele încurajatoare ale invitaţilor binevoitori. Valsul clasic este cel mai uşor de învăţat şi cel mai simplu, dar toată lumea vrea ceva inedit şi spectaculos. De obicei, singurele impresionate de dansul mirilor sunt fetiţele din sală. În cele din urmă, ringul de dans se umple, nuntaşii se simt bine, dar trag cu ochiul obsesiv spre chelnerii care aduc friptura. Se simt instabili emoţional şi fizic după pălinca turnată peste două frunze şi-o brânză roz. Vor carne, ca să aibă o bază în stomac. Iar aceasta apare... dar nu e friptura tradiţională de porc de coteţ, ci un rulou de curcan, posibil mexican, cu un sos incert şi cu trei fire de praz oltenesc tăiate artistic şi spiralate. Nu e pe gustul tău, dar ciopârţeşti curcanul măcar atât cât să nu-ţi pierzi echilibrul. Tulburat şi tulburel aştepţi felul următor cu priviri de căprioară hăituită de ogarii afgani. În acest timp formaţia angajată cu buna dispoziţie prestează de parc-ar fi pe Naţional Arena. Tare şi ţipător, mai ales dacă solista n-a dormit bine seara trecută. Când apare mâncarea îţi spui că orice-ar fi o mănânci, dar, de data asta deşi îţi place, nu te poţi sătura cu trei feliuţe de carne, subţiri ca foiţa de ziar, cu un sos colorat straniu şi c-o jumătate de cartof copt cu trei fire de rozmarin. Nu-ţi mai rămâne decât să pui darul în fanta cutiei de carton românesc şi să te duci acasă ca să mănânci. Asta pentru că sarmalele apar spre dimineaţă când deja 80% dintre nuntaşi dorm în paturile lor. Pentru mine, cel puţin, e deja o tradiţie ca după o nuntă să merg acasă şi să mănânc. Şi asta nu pentru că aş fi extrem de pretenţios la preferinţele culinare, ci pentru că sunt român şi aş vrea să halesc mâncare românească, tradiţională, şi nu frunzele sau icrele spaniolilor, italienilor, nemţilor sau olandezilor. Şi nu mor nici după brânzeturile franţuzeşti, mucegăite şi colorate cu tot felul de pigmenţi rămaşi de pe vremea lui Matisse. Sunt limitat? Posibil... dar snob niciodată!

          Deşi sunt pline de fast, nunţile moderne nu sunt decât mici spectacole eşuate, în care ne expunem emanciparea, snobismul şi, adesa, prostul gust. Păcat!

Sorin Oros

De ce trăim?

Motto: „Omul care a trăit cel mai mult nu e acela care a depănat cel mai mare număr de ani, ci acela care a simţit cel mai mult viaţa” J.J.Rousseau

        Sunt convins că mulţi dintre voi v-aţi pus această întrebare, de-a lungul vieţii. Şi, majoritatea, aţi găsit răspunsul corect. Cred asta datorită faptului că un om prost, un om limitat nu-şi pune întrebări existenţiale. El, de fapt, nu-şi pune niciun fel de întrebări. El doar trăieşte. Mă rog, aşa crede el. Viaţa, pentru el, înseamnă să fie mereu cu maţul plin. Şi cu băşica udului, aşişderea. Să aibă mâncare şi băutură. Să adune averi uriaşe, mai multe case şi mai multe maşini. De parcă le-ar putea folosi deodată. Dar dacă le are, orgoliul lui este satisfăcut şi e mândru când lumea îl priveşte cu invidie. E mândru când îi vede pe alţii, mai proşti şi mai sărmani decât el că îl privesc ca pe o mare personalitate. E mândru când e băgat în seamă de comunitate, când i se cere sfatul sau ajutorul. Sfaturi dă, cu mărinimie, ajutoare, doar cu parcimonie. Nu citeşte, nu e un om cultivat. Ştie tot, în aparenţă, dar nimic, în esenţă. E bădăran şi mitocan, dar se ascunde sub masca opulenţei. Pentru el viaţa  înseamnă să ai cât mai multe bunuri şi cât mai mulţi arginţi. Să fii ţanţoş pe stradă şi să te salute toată lumea, ca pe o vedetă. Să te mai invite câte-o televiziune ca să-ţi dai cu părerea despre politică şi mersul ţării. Că la aşa ceva ne pricepem toţi. Să rezolvi orice problemă, cu bani şi cu intervenţii. Să te bagi în faţă. Să ai tupeu. Şi să nu ai timp să te întrebi de ce trăim... Ăştia, clar că trăiesc degeaba. Pentru ei viaţa nu este o lecţie, un traseu al cunoaşterii, ci, exclusiv, un timp al desfătării superficiale. Pot trăi şi o sută de ani că tot nu vor afla de ce s-au născut şi ce a însemnat viaţa pentru ei. Nu vor realiza nimic măreţ în viaţă şi vor muri disperaţi şi cu sufletul gol.

          Cei care-şi pun întrebări existenţiale sunt total opuşi primilor. Nu-şi fac un ţel din a-şi burduşi burdihanele, ci caută mereu hrană pentru suflet şi pentru spirit. Caută, cercetează, se întreabă. Caută bucurii şi dau de suferinţă şi durere, dar nu clachează. Trec peste ele îmbogăţiţi şi merg înainte. Învaţă şi descoperă ceva în orice. Sunt pregătiţi să asimileze şi nu închid uşa cunoaşterii. Un fluture poate însemna ceea ce înseamnă pentru ăla din prima categorie o maşină de lux. Şi chiar dacă mor la 60 de ani ştiu de ce au venit pe lume şi trăiesc intens viaţa. O simt şi se bucură de ea. Au răspunsuri la întrebările vieţii şi sunt liniştiţi. Au parcurs bucata lor de drum cu folos. Nu au nevoie nici de bani mulţi, nici de încă 40 de ani pentru a înţelege că viaţa e un dar, iar darurile trebuie preţuite. Înţeleg că poţi să ai toţi banii din lume, dar dacă nu ai linişte sufletească, înţelegere, sănătate şi un spirit cultivat şi liber, nu ai nimic. Cu bani nu poţi să cumperi nimic din toate astea. Astea sunt chestiuni imateriale, ceea ce, parţial, este şi viaţa.

          Viaţa e un abur, o spumă, o adiere. Cam cât credeţi că ar putea costa un kilogram de abur sau zece adieri de vânt?

Sorin Oros

Arta căsniciei reuşite

Motto: „ Căsnicia înseamnă un an de intensă ardere pasională, apoi zece ani de cenuşă” G. T. de Lampedusa

      

Iubirea e o boare. O adiere care-ţi fâlfâie prin stomac. O rază de soare care te orbeşte. Un val înspumat care te răvăşeşte. E un gând. Sau o rugă. E durere. Şi pasiune. Oricum, nu e nimic palpabil. O simţi, o ai, dar nu e. Paradoxal! Poate de aceea e cel mai complex sentiment, pentru că le are pe toate: pasiune, elan, bucurie, durere, frământări, naivitate, speranţă, greutăţi, zâmbet şi lacrimă. Nimeni nu ştie când vine, dar se cam ştie când ajunge la răscruce. În general, e o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. Dacă atunci ştim cum să acţionăm şi o îndrumăm pe drumul cel bun salvăm relaţia şi mergem mai departe şi mai sudaţi. Dacă o îndrumăm pe drumul greşit, ruptura va apărea, în curând, fără nicio excepţie. La acea răscruce avem de ales între drumul pietruit şi drumul asfaltat. Pe drumul de piatră trebuie să facem compromisuri, să acceptăm faptul că putem cădea, că va trebui să ocolim gropile şi că e obligatoriu să-l aşteptăm pe partenerul care va rămâne în urmă. Să-l ridicăm, să-l ştergem de praf şi să fim mereu alături de el. Pe drumul asfaltat vor alerga amândoi, fără griji, fără obstacole şi fără teama vreunui pericol. Va fi o competiţie având ca miză locul unu. Aici sunt orgolii, sunt răutăţi şi multă durere. Vor alerga amândoi până la epuizare, punându-şi piedici ori de câte ori vor avea ocazia. Pe drumul pietruit cei doi se vor opri, se vor odihni şi vor COMUNICA. Au timp să râdă şi să se bucure de călătorie. Pe drumul asfaltat nimeni nu face pauză, nimeni nu râde. Încrâncenarea şi disperarea sunt cuvintele călăuzitoare. Cei care aleragă pe asfalt nu au timp să se vadă, să COMUNICE. Trag doar cu coada ochiului pentru a se asigura că celălalt a rămas mult în urmă. Ruptura apare inevitabil atâta timp cât cei doi, deşi pe acelaşi drum, sunt la distanţă unul de altul. E destul de simplu, nu? Din vorbe e simplu, mai dificilă e aplicarea practică. Pentru asta e nevoie de COMUNICARE, de lipsa orgoliului. Am mai spus asta, orgoliul într-o relaţie înseamnă moartea acesteia. Cei care se iubesc nu trebuie să fie într-o competiţie, ci să formeze o echipă, să fie doi în unul. Niciodată, niciunul dintre cei doi nu va fi mereu invincibil. Va claca la un moment dat. Rostul partenerului de drum este să-l ridice, să-l panseze şi să-l aştepte să poată alerga din nou. Alături şi nu separat. Şi să nu credeţi cumva că bărbatul e mereu în faţă. Nici vorbă. Sau dacă e, ori vrea neapărat să fie, acesta aleargă, negreşit,  pe drumul asfaltat. Alege calea facilă. Nu vrea complicaţii pentru că el însuşi este facil, este uşor. Nu are profunzime în sentimente şi fuge de greutăţi. Or, iubirea nu înseamnă doar bucurii şi sex. Iubirea reală, profundă e plină de durere şi de greutăţi. Altfel e doar un foc de paie, un artificiu care se înalţă, străluceşte apoi cade vertiginos. Iubirea solidă, consistentă şi sănătoasă nu există fără greutăţi. Ea e de găsit pe drumul de piatră, evident. Pe asfalt e doar o iluzie a iubirii. Funcţionează maximum trei ani. Suficient cât să se nască prunci care, în curând, vor trăi într-o familie separată. Asta pentru că părinţii lor nu au fost pregătiţi să alerge alături, ci au trăit doar cu iluzia parteneriatului. Ce e mai trist e că iluziile dau naştere unor vieţi cât se poate de reale, care vor întreba mereu: „unde e tata?” sau „unde e mama?”. Decât să alergăm pe asfalt şi să mărim distanţa dintre noi nu mai bine ne-am chinui, umăr la umăr, pe drumul prăfos şi plin de gropi al vieţii? Alături, chinul devine o bucurie, o împlinire sufletească. Mă rog, posibil să fie greu de înţeles... Pentru unii.

Sorin Oros

Visează cu luciditate

Motto: „Câtă vreme eşti susceptibil de o bucurie, te poţi aştepta la cea mai mare durere” Veronica Micle

Visarea cu ochii deschişi este cel mai frumos moment de relaxare sufletească. Deşi sufletul nu este un organ palpabil, vizibil, ca şi rinichiul, splina sau ficatul el există. Este esenţa imaterială a unei fiinţe, a unui om. Unii spun că ar cântări 21 de grame, dar, mai recent, alţii au afirmat că el are doar 0,01 grame, că e format din substanţe cuantice şi că esenţa lui se află în nişte microtubuli din creier. Mă rog, există aici o contradicţie, dar cred că e treaba oamenilor de ştiinţă să o rezolve. Şi-anume, dacă sufletul este imaterial el nu poate cântări nimic deoarece nu este materie. În fine, omenirea are multe întrebări fără răspunsuri încă.

Dar să lăsăm sufletul şi să trecem la minte. Pentru că de aşa ceva e nevoie pentru a fi lucid, pentru a judeca drept. Creierul e ceva material, deci, indubitabil, există. Greutatea lui variază între 1,2 kg şi 1,5 kg. Aşadar, este un organ care trebuie folosit. Şi chiar asta fac aproape toţi oamenii, în afara celor care votează cu P.S.D. Ăştia ori au doar 0,5 kg de creier, ori nu-l folosesc. Dar trecem peste votanţii „ciumei roşii” pentru că ei, oricum, nu sunt susceptibili de bucurii, nu aşteaptă nimic în afara ajutoarelor sociale, deci, ei, practic, nu există în acest context. Oamenii normali, însă, se întâlnesc în viaţă cu nenumărate dileme. Visează şi îşi fac planuri, se îndrăgostesc sau speră să li se întâmple ceva frumos, ceva ce îşi doresc. În aceste situaţii mulţi îşi pierd luciditatea, fiind acaparaţi mental de visul lor. De dorinţa lor. Le-am putea spune aerieni, deşi nu zboară. Doar gândurile lor zboară, uneori, fără nicio legătură cu realitatea. Au, însă, legătură cu sufletul lor, cu ceea ce simt. Iar atunci când sufletul pune stăpânire pe minte sunt şanse mari ca totul să o ia razna. De aceea e important ca în orice situaţie să ne folosim raţiunea, să judecăm logic. Să nu ne lăsăm pradă fanteziilor sufleteşti, care nu prea au legătură cu logica, cu luciditatea. Sperând şi visând mereu să ni se întâmple ceva frumos ne putem trezi cu o dezamăgire cruntă. Care, luându-ne pe nepregătite va crea haos şi durere în minte şi-n suflet, deopotrivă. Mulţi clachează în urma unui asemenea dezastru şi-şi pierd încrederea în oameni şi-n ei înşişi. Li se amestecă logica şi simţămintele şi eşuează, adesea, tragic. De aceea e bine să-l mai răsfoim pe Horaţiu, poetul latin şi să reţinem cuvintele lui: „Este o măsură în toate şi limite bine trasate”.

Sorin Oros