Maneaua

Motto: „Manelele sunt un fel de mamele cu silicon; arată bine, dar sunt false” Mădălin Voicu

          Maneaua... Unii spun că e muzică de petrecere. Eu spun că e o mizerie şi-o apocalipsă, un cancer abătut asupra spiritului uman. Voi detalia.

          Maneaua e un cuvânt turcesc şi înseamnă cafea. Se presupune că a apărut pe meleagurile noastre în timpul regimului fanariot. A fost adaptată în timp şi a devenit muzică lăutărească, de petrecere. Prestatorii de manele nu erau absolvenţi de Conservator, ci simpli ţigani. Sau ţigani simpli. Au cântat prin mahalale până, unii dintre ei, au ajuns celebri: Romica Puceanu, Gabi Luncă, Fărâmiţă Lambru sau Dumitru Siminică. Nu a avut impactul unei culturi de masă, ci unul periferic. Dar, după 1990, genul ăsta de „muzică” a explodat şi, de la periferie, a cotropit toată societatea. Din bordeie din chirpici, până la luxoasele vile cu piscină, manelele se aud astăzi „fără număr”. Prestatorii au rămas ca şi în trecut, într-un număr copleşitor, tot ţigani. Şi tot ca şi în trecut, nu sunt nici azi, absolvenţi de Conservator. Au apărut ca cipercile după ploaie, şi-au luat tot felul de nume puerile şi idioate (Adrian-Copilul Minune, Sorinel Puştiul, Adi de la Vâlcea, Jean de la Craiova, Florin Salam, Vali Vijelie, Denisa Manelista, Sorin-Copilul de Aur, Nicolae Guţă, Marian Mexicanu, etc), şi au contaminat cultura de masă. Nu vorbesc de melodicitate, de aranjament muzical, ci de mesajul pe care-l transmit, de textele versurilor absolut dizgraţioase.

          „Să moară duşmanii mei”, „Fenomenal este că sunt fenomenal, sunt bărbat al dracului, bărbat fatal”, „Ei s-au bătut pentru banii de la duşmanii”, „Hai nu fi timidă, haladito, îţi fac viaţa ca la Puerto Rico”, „E greu la închisoare, în lanţuri şi în soare”, „Fată mai lasă vrăjeala că nu ţi-ai terminat şcoala, îţi arată băiatul cum să treci examenul”, „M-am dat cu parfum de bancă, la mine banul să tragă, m-am dat cu spray de bancomat, d’aia bani am adunat”, “România e prea mică pentru şmecheria mea, am colindat Europa să mă pot desfăşura”, “De o viaţă fac ce vreau şi pe nimeni nu mă dau, credeţi-mă pe cuvânt, eu vă cumpăr, eu vă vând”, “Am viaţă de barosan chiar dacă sunt un puştan, sunt tânăr şi viaţa-mi place şi agăţ numai puştoaice”, “Eu sunt bomba nucleară, distrug tot ce mă-nconjoară, am cea mai mare valoare, cine mă supără moare”, “Am relaţii peste tot, sunt şef de clan mafiot, gaborii n-au nicio probă, că-s din lumea interlopă, Ei mă caută prin ţară, eu îmi fac viaţa pe-afară, caută probe cu tona, eu mă plimb prin Barcelona”… Aş mai putea găsi tone de maculatură absolut infernală şi, probabil, voi ştiţi mai multe asemenea “capodopere”. Vă întreb, doar, pe cei care devoraţi manelele, dacă aţi auzit în bula voastră existenţială de ABBA, Boney’M, Frank Sinatra, Nat King Kole, Patrick Bruel, Adriano Celentano, Queen, AC/DC, Patricia Kaas, Dalida, Cesaria Evora şi mulţi alţii? De “fotbalişti” precum, Ceaikovski, Vivaldi, Strauss, Bach şi Beethoven, probabil c-aţi auzit, dar nu i-aţi prins. Erau din altă era. Ei “jucau” artistic, nu făceau larmă. Nu se scremeau penibil şi nici măcar nu foloseau cuvinte. Că vă supăraţi, că nu, vă spun clar: maneaua e cea mai idioată muzică inventată vreodată, iar consumatorii ei sunt nişte oameni neterminaţi.

          “Fenomenal este că sunt fenomenal” în sinceritatea mea. “Să moară duşmanii mei” dacă vă mint! Fac asta pentru că “sunt bazat, am mercedesuri şi femei şi vă-ngrop pe toţi în lei”.

          Acum mă duc să borăsc…

Sorin Oros

Iubire perpetuă, chin continuu

Motto: „Adevăratul chin al vieţii mele e că inima nu-mi poate trăi, o clipă, fără să iubească” Ecaterina cea Mare

        Iubirea doare. Dar e frumoasă. E poezie şi dramă, deopotrivă. E vis, e speranţă, e culoare. E viaţă. Dar poate cineva să spună că viaţa lui a fost un şir continuu de bucurii, de plăceri şi de zâmbete? A trăit cineva într-o permanentă stare de îndrăgosteală, de delir sufletesc şi senzorial, de bucurie clocotitoare care să-l facă să zburde ca un ied pe traseul alambicat al trecerii lui pământene? Nici vorbă. Iubim şi suferim, consecutiv. Toţi vrem să iubim continuu, să avem lângă noi partenerul ideal, în proiecţia noastră mentală, dar el nu există nici măcar în cărţi. Aşa cum nu există nimic din ceea ce este viu, să fie perfect, nu există nici omul perfect. Şi, în consecinţă, nu există nici iubirea perfectă. Fiecare avem „aproape perfectul” în diferite cantităţi. Dacă-l găsim pe partenerul care are cantitatea îndestulătoare pentru aspiraţiile noastre, e... aproape perfect. Comunicarea şi colaborarea vor funcţiona admirabil, fără sincope şi cu multe bucurii. Iubirea se poate lăfăi în siguranţă. Micile obstacole, micile dureri, greutăţile şi încercările din viaţă pot fi parcurse mai uşor atunci când iubirea leagă tot ceea ce se află în jurul celor doi parteneri. Sunt puţini oameni care au acest noroc. Foarte puţini. Toţi visăm şi avem aspiraţii înalte, dar nu ne uităm în bagaj să vedem dacă avem cele necesare ascensiunii. Mulţi suntem ca un alpinist care escaladează muntele  în espadrile. Toţi vrem parteneri deştepţi şi culţi, dar noi am citit ultima carte în liceu, când acritura aia de profă de română ne-a obligat. Nu ne uităm în oglindă pentru a ne vedea şi cântări sufletul şi mintea. Aspiraţiile personale sunt uriaşe, dar instrumentele ascensiunii sunt şubrede. Ratăm, apoi căutăm iar şi iar... iubirea. Omul nu poate să trăiască fără iubire. Se usucă, se acreşte, se urâţeşte. Face pareze sufleteşti şi se elimină singur dintre „cei vii”. Iubirea înseamnă bunătate, iar oamenii care iubesc se văd prin faptele lor. Transmit energie. Au forţă, au vitalitate, au farmec. Credeţi cumva că cei care fac lucruri rele, iubesc? Un om care-i dă-n cap altuia poate iubi? Un violator pervers iubeşte ceva în afara propriului sine, pe care şi-l satisface cu forţa?

          Cum spuneam la început, iubirea e un chin. Dar e infinit mai plăcut să te chinui iubind, decât trăind nechinuit de iubire. Aşadar, iubiţi necontenit orice: oameni, viaţă, câini sau pisici, cărţi sau muzică, mare sau munte şi, în ultimul caz, pe voi înşivă! Dăruiţi iubirea pentru tot şi toţi cei de lângă voi. Nu vă iubiţi pe voi mai mult decât orice altceva, pentru că veţi suferi. Oricum veţi suferi, dar iubirea neîmpărtăşită e chinul suprem. Cea împărtăşită se transformă într-un chin suportabil

Sorin Oros

Poleiala care orbeşte

Motto: „În intimitate şi eroii sunt banali” Francisc Munteanu

Toţi ne alegem în viaţă modele care să ne ajute să ne dezvoltăm. Mai ales la tinereţe. Când vedem o persoană care ne fascinează prin ceea ce face sau prin ceea ce spune îi urmărim traiectoria şi ne dorim să fim la fel. E vorba, în special, de vedete, dar nu e obligatoriu. Mass-media şi publicul le ridică pe un piedestal strălucitor care „ne ia ochii”. Suntem fascinaţi de nonşalanţa cu care se manifestă, de talentul lor şi de succesul lor, totodată. În mintea noastră ei sunt idoli, eroi, demni de urmat. Îi vedem deştepţi, strălucitori, puternici. Îi adulăm pentru că sunt impecabili. Fără pată şi fără greşeală. Semizei, adesea. Sunt de neatins şi au o aură pe care le-o consolidăm admirându-i. Nu-i mai vedem pe ei, ca oameni, ci vedem doar faptele şi realizările lor, datorate unor talente pe care noi nu le avem. Dar şi ei sunt... oameni. Aproape banali când nu sunt „în exerciţiul funcţiunii”. Adică, fac tot ceea ce face orice om. Se trezesc dimineaţa, beau cafea sau ceai, merg la budă, fac duş, se spală pe dinţi sau nu, mănâncă, merg la muncă, se plimbă, uneori stau la cozi să-şi plătească facturile, în cercuri mai restrânse beau şi, poate, se-mbată, poate se droghează, unii îşi înşeală partenerii şi mai fac multe alte chestii omeneşti. Reţineţi, vorbim despre idoli, eroi şi vedete, nu despre oamenii simpli care n-au niciun talent sau nicio calitate care să-i scoată din rând. Iar când idolul comite fapte omeneşti, absolut banale, îl urmărim cu ochii bulbucaţi, de parcă am vedea un marţian aterizat la coadă la EON Gaz, Electrica sau Apă şi Canal. Dar trebuie să ştim că „marţienii” ăştia, dimineaţa au fost la budă şi, după ce şi-au deversat băşica udului, poate, au şi vomat în urma ingerării lichidului bachic în exces, din seara precedentă. Fix ca orice om care abuzează. Noi, însă, vedem doar poleiala care „ne ia ochii”, vedem doar învelişul exterior, în care, absolut firesc, se regăseşte un om. Care prin talentul şi calităţile lui poate fi mai cunoscut decât alţi oameni. Dar tot om rămâne. Are şi el ficat, poate avea şi hemoroizi, şi, cu siguranţă, dureri de cap atunci când „absorbanţii de imagine” devin agasanţi strivindu-l cu licărul admirativ din priviri. Oamenii nu sunt la fel, şi nici egali, oricât au încercat Marx, Engels, Lenin sau Ceauşescu să ne convingă, aşadar nu putem să fim toţi vedete, idoli şi eroi. E ca şi-n iubire: unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit! Dar n-ar fi rău să conştientizăm că şi cei care se lasă iubiţi se cacă zilnic, întocmai celor care iubesc. Imaginaţi-vă asta atunci când trepidaţi aflându-vă la câţiva metri de idolul vostru. Atunci poate că veţi admira doar talentul său, nu şi calitatea sa de... om!

Sorin Oros

Culisele infecte ale Teatrului

Motto: „Realismul nu înseamnă a copia viaţa în artă, ci a o transforma în artă” Laurence Olivier

        Ce frumos pare din afară teatrul, nu-i aşa? Ce vrajă degajă! Cât marasm! Ce emoţie! Câtă splendoare! Toate astea sunt chestiuni pe care publicul le simte şi le vede. Ele există, evident, şi apar după multe zile şi ore de repetiţii, deloc uşoare, după capacitatea regizorilor de-a depăna povestea, după talentul actorilor de-a trăi povestea şi după inventivitatea scenografilor şi-a muzicienilor de-a îmbrăca totul în sunet formă şi culoare! E atât de frumos din afară, dar atât de găunos pe dinăuntru! Oamenii sunt răi, invidioşi şi făţarnici cam peste tot, dar în artă, orgoliile sunt mult mai ascuţite. Aici fiecare e unic, original şi cel mai bun, după crezul său, personal. Poate că e bine să fie aşa pentru că asta te face să cauţi în tine, să scormoneşti în laboratorul tău artistic pentru a găsi nuanţe, stări, ticuri şi expresii corporale care să te ajute să fii mereu altul. Să nu-ţi semene personajele între ele. Unii reuşesc, alţii nu. Până la urmă, oricât ai munci, e chestie de talent. Un afon poate repeta 20 de ani o arie, că tot te vei simţi înjunghiat în spate când va cânta. În artă invidiile sunt uriaşe, iar caracterul nu are nimic în comun cu talentul. Puţini sunt cei care put de talent şi au un caracter impecabil. Majoritatea sunt josnici, meschini, răi şi-şi urmăresc doar propriul interes, trecând peste cadavre. Până la urmă e firesc pentru că artiştii sunt oameni. Nu sunt nici marţieni şi nici zei. Au toate caracteristicile unor oameni ca oricare alţii. Dar ceea ce, poate, e jenant e faptul că artiştii, în general, sunt săraci. Exceptând câteva vedete care apar la televizor, colaborează peste tot şi sunt solicitaţi pentru că atrag publicul, artiştii nu adună averi. Se descurcă greu cu salariile de bugetari codaşi, şi, adesea, se îmbracă anost. Sunt destui care nu au haine de gală şi, la evenimente, iau costume sau rochii din garderoba teatrului. Sunt destui care, după evenimente, devorează bufetul suedez şi, dacă pot, mai duc şi-acasă câte ceva. Poate şi din cauza asta, în unele instituţii teatrale s-a implementat o metodă meschină de-a face bani. Doi-trei regizori de la teatre diferite montează fiecare în teatrul celuilalt pe onorarii consistente. Unii îşi mai duc şi actorii prieteni la aceste colaborări, din care câştigă toţi un bănuţ în plus. În teatrele în care sunt angajaţi n-ar primi nimic în afară de salariu. Şi-atunci A merge la B, ia câteva mii de euro, apoi B merge la A şi-şi ia banii înapoi, în contrapartidă. Adesea montează spectacole facile care nici măcar nu-şi scot banii investiţi în producţie. Totul e legal, dar imoral. Ce spuneam de caracterele unor artişti? Parafrazându-l pe Laurence Olivier, ei transformă viaţa în bani. Şi o numesc artă!

Sorin Oros