Motto: „Realismul nu înseamnă a copia viaţa în artă, ci a
o transforma în artă” Laurence Olivier
Ce
frumos pare din afară teatrul, nu-i aşa? Ce vrajă degajă! Cât marasm! Ce
emoţie! Câtă splendoare! Toate astea sunt chestiuni pe care publicul le simte
şi le vede. Ele există, evident, şi apar după multe zile şi ore de repetiţii,
deloc uşoare, după capacitatea regizorilor de-a depăna povestea, după talentul
actorilor de-a trăi povestea şi după inventivitatea scenografilor şi-a
muzicienilor de-a îmbrăca totul în sunet formă şi culoare! E atât de frumos din
afară, dar atât de găunos pe dinăuntru! Oamenii sunt răi, invidioşi şi
făţarnici cam peste tot, dar în artă, orgoliile sunt mult mai ascuţite. Aici
fiecare e unic, original şi cel mai bun, după crezul său, personal. Poate că e
bine să fie aşa pentru că asta te face să cauţi în tine, să scormoneşti în
laboratorul tău artistic pentru a găsi nuanţe, stări, ticuri şi expresii
corporale care să te ajute să fii mereu altul. Să nu-ţi semene personajele
între ele. Unii reuşesc, alţii nu. Până la urmă, oricât ai munci, e chestie de
talent. Un afon poate repeta 20 de ani o arie, că tot te vei simţi înjunghiat
în spate când va cânta. În artă invidiile sunt uriaşe, iar caracterul nu are
nimic în comun cu talentul. Puţini sunt cei care put de talent şi au un
caracter impecabil. Majoritatea sunt josnici, meschini, răi şi-şi urmăresc doar
propriul interes, trecând peste cadavre. Până la urmă e firesc pentru că
artiştii sunt oameni. Nu sunt nici marţieni şi nici zei. Au toate
caracteristicile unor oameni ca oricare alţii. Dar ceea ce, poate, e jenant e
faptul că artiştii, în general, sunt săraci. Exceptând câteva vedete care apar
la televizor, colaborează peste tot şi sunt solicitaţi pentru că atrag
publicul, artiştii nu adună averi. Se descurcă greu cu salariile de bugetari
codaşi, şi, adesea, se îmbracă anost. Sunt destui care nu au haine de gală şi,
la evenimente, iau costume sau rochii din garderoba teatrului. Sunt destui
care, după evenimente, devorează bufetul suedez şi, dacă pot, mai duc şi-acasă
câte ceva. Poate şi din cauza asta, în unele instituţii teatrale s-a
implementat o metodă meschină de-a face bani. Doi-trei regizori de la teatre
diferite montează fiecare în teatrul celuilalt pe onorarii consistente. Unii
îşi mai duc şi actorii prieteni la aceste colaborări, din care câştigă toţi un
bănuţ în plus. În teatrele în care sunt angajaţi n-ar primi nimic în afară de
salariu. Şi-atunci A merge la B, ia câteva mii de euro, apoi B merge la A şi-şi
ia banii înapoi, în contrapartidă. Adesea montează spectacole facile care nici
măcar nu-şi scot banii investiţi în producţie. Totul e legal, dar imoral. Ce
spuneam de caracterele unor artişti? Parafrazându-l pe Laurence Olivier, ei
transformă viaţa în bani. Şi o numesc artă!
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu