Muzica de fond

31 martie 2019

Ce-aş face eu dacă...



Motto: „Dacă venirea ar fi fost după mine–n-aş fi venit.
               Dacă plecarea ar fi fost după mine–n-aş fi plecat.
               Ce bine-ar fi fost ca în lumea aceasta
               Să nu fi venit, să nu fi plecat, să nu fi trăit!”
                                                                         Omar Khayyam

Sunt convins că toţi dintre noi am spus, cel puţin o dată în această viaţă, această propoziţie; ce-aş face eu dacă aş fi în locul tău, al lui, al ălora. Pe lângă faptul că această propoziţie denotă o exacerbare a ego-ului, o supraevaluare de sine, ne arată şi că, din afară, nefiind implicaţi direct în chestiune avem o altă optică. Vedem alte rezolvări ale problemei, cu detaşare. Dar asta e doar o speculaţie, nu şi o certitudine. Dacă am fi noi în locul şi situaţia celui pe care-l judecăm, nimic nu garantează că am face lucrurile mai bine. Fiecare om judecă şi vede diferit, în funcţie de inteligenţă, cultură, experienţă, instinct, interese şi caracter. Sunt nevoit să repet, ca şi-n alte dăţi, că nu suntem, că nu putem fi egali. De exemplu, eu nu pot să cred şi să accept că liviudragnea e un om cinstit, corect, integru, sincer, care vrea binele ţării. Votanţii lui cred toate astea. Dar între mine şi votanţii lui sunt prăpăstii uriaşe. Poate văd eu greşit. Nu e nicio pagubă, un vot mai puţin. Dar dacă văd ei greşit? Dacă îl votează ei şi omul ajunge să conducă ţara, mă tem că pagubele sunt ireparabile.
Fiecare dintre noi vedem lucrurile într-un fel, atâta timp cât nu suntem implicaţi. Facem ceea ce facem doar pentru noi. Când ajungem lideri, la fel, facem ceea ce facem doar pentru noi, dar cu repercursiuni asupra celorlalţi. Beneficiarii deciziilor noastre sunt ceilalţi, nu noi. O comunitate, o instituţie, un oraş, o ţară. În această situaţie, toţi ceilalţi care erau ca şi noi, când eram ca şi ei, văd lucrurile altfel. Ei văd pentru comunitate. Liderul vede doar pentru el aruncând comunităţii doar resturile ospăţului. Aici e buba. Iar comunitatea se mulţumeşte cu extrem de puţin, cu firimituri, graţie atâtor ani de îndobitocire în comunism, ani în care se repeta până la saturaţie că toţi oamenii sunt egali. Or, aşa ceva nu există. Până şi gemenii care sunt identici, tot au câteva deosebiri dacă-i cercetezi cu atenţie. Oamenii nu sunt egali şi nu vor fi niciodată. Fiecare are un loc al lui. Unii sunt soldaţi, alţii ajung generali. Iar generalii văd altfel frontul. Pentru soldaţi, frontul e peste tot la fel. Dar fiecare dintre ei îşi imaginează ce ar face dacă ar ajunge generali. Imaginaţia şi speranţa nu pot fi blocate de nimeni şi de nimic.
Aşadar, ce-aş face eu dac-aş fi Preşedintele ţării? În primul rând, aş modifica rapid Constituţia şi mi-aş da puteri depline, nelimitate. Dictatoriale, dacă vreţi. Apoi i-aş cerceta în regim de urgenţă, adică prin procese care să se finalizeze în maximum trei luni (şi nu în 30 de ani ca şi acum!), pe toţi cei care au averi uriaşe şi nu le pot justifica. Dacă le justifică, vor fi prietenii mei, iar dacă nu, li se vor confisca, vinde şi cu banii rezultaţi aş construi spitalele regionale promise în campanie de nea` mustaţă cariată; iar pe ei, pe infractorii cu gulere albe i-aş trimite pe şantierele noilor autostrăzi construite şi din banii lor. Aş fixa un examen de scriere după dictare, citire la prima vedere şi discurs liber pentru toţi amatorii de politichie mioritică. Aş tăia pensiile speciale şi le-aş da pensii normale ţăranilor şi alocaţii rezonabile elevilor, din suma acestor pensii nejustificate. Aş da unui violator, drept pedeapsă, o lună de închisoare cu executare şi în acea lună l-aş castra chimic. Unui criminal i-aş da 100 de ani cu executare, cu drept de eliberare condiţionată după executarea a minimum 50 de ani în regim închis. Corupţilor le-aş confisca toată averea, inclusiv cea moştenită de la mătuşa Tamara şi i-aş trimite, îmbrăcaţi în salopete, pe şantierele ţării. Pe iliescuion l-aş plimba într-o cuşcă prin ţară şi l-aş infuza cu vitamine ca să nu crape în timpul itinerariului. Ar putea depăna amintiri despre amicii lui, minerii. Popilor le-aş lua tot ce au, direcţionându-le averea caselor de copii, pe ei lăsându-i doar cu nemărginita credinţă în Dumnezeu, care-i va salva, după propriile lor propovăduiri. Pe viorica aş angaja-o femeie de serviciu la o şcoală primară, cu jumătate de normă, pentru a avea timp să citească lecturi precum Puiul, de Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Aleodor Împărat, de Petre Ispirescu sau Doi feţi cu stea în frunte, de Ioan Slavici. Aş monta camere de luat vederi pe toate drumurile ţării, iar şoferii ar primi prin poştă amenzile aferente încălcării Codului Rutier. Aş introduce satisfacerea stagiului militar obligatoriu pentru călirea bărbaţilor efeminaţi care se plimbă acum pe străzi. Aş elimina toate concursurile politizate din instituţiile statului, dând posibilitatea ca aceste posturi să fie ocupate de cei mai capabili profesionişti. Nu m-ar deranja dacă primarul ar fi verde, iar postul ar fi ocupat de unul roşu, dacă acesta e bine pregătit. Aş introduce în şcoli cursuri de educaţie socială, învăţându-i pe omuleţi cum să se comporte în public, astfel încât să nu-i deranjeze pe cei de lângă ei. Aş introduce şi educaţia sexuală pentru ca fetele să nu se mai fută de la 12 ani şi să nască prunci pe care să-i abandoneze. Pe nostalgicii comunişti i-aş aduna săptămânal în cinematografe şi le-aş pune filme cu ororile comunismului, cu mărturii din închisori şi de la Canal, şi cu isprăvile Securităţii infiltrate până în alcovurile oricărei familii din acei ani. Aş mai face un experiment cu câţiva politicieni aleşi la întâmplare, cum ar fi: şerb(anal) nicolae, ciordache-altă întrebare, carmen (gaz)dan, rădulescu-mitralieră, codrin ştefănescu, chiparosu`-teodorovici, rovana cea de plumb, grapa grapini, norica a lu` nicolai, cati-jupâniţa Învăţământului, genunche, pamblică, procuroru`-pro România, cu origini albaneze, năstase-glonţ eşuat, hunul hunor, baciul cel vrâncean, zis şi oprişan, tânăra mireasă olguţa cu fanta spre fantele tanda pe manda, strigoiu` din cimitire-vâlcov, aborigenul  bob de mazăre şi alţii care îmi scapă acum, pentru că nimeni nu-i perfect, şi le-aş inversa salariile cu ale unor ţărani C.A.P.-işti, timp de un an, blocându-le rezerva din conturi, totodată. Dar... deja mă ia ameţeala şi constat că aş avea extrem de multe de făcut. De aceea nu voi fi Preşedinte niciodată... dar eu asta aş face. Dac-aş fi!

Sorin Oros

24 martie 2019

Trăim sau existăm?




Motto: „Când iubeşti, trăieşti. În rest, exişti” Alexandre Dumas

        Dacă aţi cunoscut un om care nu doreşte să-i fie bine să-mi spuneţi. Promit să-l mănânc. Când spun „să-i fie bine” mă refer la câteva chestiuni simple şi deloc exagerate. Adică, să fie sănătos, să muncească făcând ceea ce îi place, să iubească şi să fie iubit, să aibă o casă, o familie, să nu trăiască în datorii perpetue şi să-şi poată permite un concediu anual, la mare sau la munte. Chiar şi la Marea Marmara sau pe Muntele Athos. Fără şmecherii, fără afaceri dubioase, fără să fie politician veros. Hm...? Există aşa ceva? Nu există! Şi-am să vă spun de ce...
          În primul rând, pentru că toate aceste chestiuni simple nu apar deodată. Ele vin pe rând, şi-atunci mereu lipseşte câte ceva. Mereu omul se zbate să-şi mai atingă un obiectiv. Când e tânăr şi sănătos nu are casă şi familie, în afară de părinţi. Apoi, când are casa şi familia lui, poate nu e sănătos. Sau, poate, are datorii. Poate nu-i place unde munceşte şi e mereu stresat. Dar cel mai trist şi dureros este atunci când omul nu iubeşte şi nici nu este iubit. Poţi să le ai pe toate, dar fără iubire nu ai nimic. Iubirea e liantul care le leagă pe toate, la un loc. Dacă ai de toate, dar n-ai cu cine să le „simţi”, le ai degeaba. Sigur, dacă ai bani îţi poţi cumpăra iubiri de sezon, dar ştii şi tu asta, şi ştie şi iubita cumpărată acest lucru. E iubire pentru că „trebuie”, nu pentru că „este”. E ca o ţâţă cu silicon; te bucuri de ea, dar parcă are gust de plastic. Şi când cade siliconul/contul, cade şi iubirea.
          Nu cred că există om care să nu fi iubit o dată în viaţă, şi care să nu fi fost iubit. Majoritatea dintre noi avem noroc de mai multe iubiri. Asta e bine, deoarece iubirea ne ţine vii. Trăim, nu existăm. Problema apare atunci când moare iubirea. Când se pietrifică. În loc să ne retragem în universul nostru propriu, în cămara sufletului, şi să o păstrăm acolo aşa cum a fost, nealterată, noi o murdărim. O stropim cu noroi, cu vorbe grele, răutăcioase, o mânjim cu ură. Ajungem să urâm ceea ce, cândva, am iubit. E musai să demonstrăm că noi suntem mai deştepţi decât femeia care ne-a părăsit. Dar, paradoxal, dacă eram deştepţi, acea femeie nu ne părăsea. Femeia ne părăseşte atunci când nu ne mai iubeşte, când simte că nu are niciun rost să rămână într-o relaţie care nu-i face bine. Ea ne iubea pe noi atunci când o iubeam. Simţea asta. Dar, la fel de bine, simte şi când devine doar o femeie care trage singură la “căruţă”. Când partenerul ei de “jug” are alte preocupări, femeia pune punct. Apoi, chiar dacă punctul se transformă în puncte-puncte nimic nu mai e cum era. Din clipa aceea cei doi nu mai trăiesc, ci doar există. Acceptă această situaţie din cauza copiilor, a averii sau din cauza ruşinii. Mai ales bărbaţii, care se tem să rămână singuri. Bărbatul are nevoie, permanent, de o femeie care să-i fie, în această ordine, iubită, soţie, servitoare şi infirmieră. Iar când femeia devine servitoare, mă tem că cei doi foşti îndrăgostiţi nu mai trăiesc. Doar există.
Sorin  Oros


17 martie 2019

Presa – oglindă sau cancer?



Motto: „Dacă nu citeşti ziarele, eşti neinformat, dacă le citeşti, eşti dezinformat” Mark Twain

        Astăzi toată lumea face presă. Scrisă sau televizată, deopotrivă. Absolvenţi de diverse facultăţi, în special, private, se regăsesc în colectivele de redacţie ale multor ziare, televiziuni sau publicaţii online. Extrem de puţini au studii de jurnalism, făcute la zi, în care să fi aflat de deontologie profesională. Extrem de puţini citesc mai mult decât scriu. Ziarista croată, Tanja Torbarina i-a caracterizat foarte bine când a afirmat că “ziaristul care scrie mai mult decât citeşte, nu are cum să-şi informeze cititorii”. Trecând peste faptul că au studii de drept, economie, ştiinţe politice, politehnică ori… management, mulţi dintre ei sunt oameni care nu ştiu să scrie corect. Excepţii sunt, desigur, dar o proporţie covârşitoare dintre aceştia, sunt ziarişti făcuţi din mers. Ce credibilitate poate avea un asemenea… ziarist? Când faci greşeli gramaticale poţi să fii orice, în afară de jurnalist. Când eşti părtinitor, şi nu echidistant, iar nu ai cum să te numeşti jurnalist. Eventual, mercenar agramat. Când eşti plătit să scrii ce ţi se dictează, nu ţi se predă şi gramatică. Iar când scrii un material şi-l publici, fără să-l reciteşti şi corectezi, eşti cel mult, un amator care se pretinde ziarist. Nemaivorbind de faptul că mulţi dintre ăştia nu ştiu că o informaţie trebuie verificată, din cel puţin trei surse, înainte de a o publica. Aceşti ziarişti nu informează, ci caută să şocheze. Ei livrează şocuri nu informaţii. Extraordinare, senzaţionale, unice. Dar, vai!, agramate şi, deseori, eronate! Nu au metafore, nu au poezie, nu au discurs. Sunt doar nişte însăilări de vorbe simple, din care, adesea, lipsesc litere ori apar altele, în plus. Nu îmi pot imagina ce îi opreşte pe aceşti… ziarişti să recitească materialul înainte de a-l arunca pe piaţă. Sigur că mai poţi face greşeli, în graba după exclusivitatea anunţării unei ştiri… senzaţionale, dar reciteşte, nene, materialul înainte de a-i da “bun de tipar”! Sau “bun de online”! Amatorismul a cangrenat şi presa, cum era de aşteptat, de altfel, atâta timp cât profesioniştii din orice domenii sunt înlocuiţi cu amatori docili şi servili, avizi după bani, cu orice preţ. În plus, e comod să fii ziarist. Atunci când nu poţi să faci mare lucru în viaţă, te apuci de presă. Nu ai program fix, nu lucrezi în fabrică, ai liber când vrei, intri cam peste tot moca, te plimbi şi apoi scremi două-trei cuvinte pentru un articol de căcat. Dar jurnalismul e cu totul altceva, dragi ziarişti! E o poveste. Cu reguli, cu adevăr, cu metafore, uneori, şi cu obligaţii. Un ziarist e obligat să spună adevărul, pe post sau în ziar, pentru că induce în consumatorul informaţiei o stare. De acea stare poate depinde societatea; cei care citesc sau văd pe post o informaţie acţionează în consecinţă. Nu toţi oamenii pot decela o informaţie reală de una falsă. Şi-atunci, aruncându-le ştirea “senzaţională” poţi să faci ce vrei cu ei. Dar în haosul pe care-l trăim, incompetenţa, amatorsimul, necunoaşterea limbii române ori mişelia unor jurnalişti trece neobservată. Însă lasă în urmă zoaie, minciuni, erori şi idoli falşi, care nu vor înnobila defel viitorul unei naţii. Presa are misiunea de a modela conştiinţe. Acum ea le deformează.
Sorin Oros

10 martie 2019

Proştii




Motto: „Motivul pentru care există atât de mulţi oameni proşti se datorează faptuluui că e ilegal să-i ucizi” John Wayne

        Mă-ntreb, adesea, de ce procentul celor proşti este mai mare decât al celor deştepţi. De ce este atât de greu să pui mâna pe o carte şi, în timp, să te transformi dintr-un prost sadea într-un deştept sagace?! Mi se pare infinit mai greu să dai cu sapa, cu barosul ori cu coasa, să stai opt ore în picioare la un magazin, să lucrezi la bandă într-o fabrică, să ridici ziduri ori să conduci camioane, decât să stai două-trei ore şi să citeşti nişte cărţi. Mai ales la tinereţe, în adolescenţă. Dacă faci asta atunci, ai şanse mari să te ridici de la statutul de prost, iar restul vieţii îţi va fi mult mai uşor. Pentru că vei înţelege multe lucruri din viaţă, vei şti să-ţi coordonezi acţiunile şi ideile, şi nu vei merge cu turma la grămadă. Sunt de acord că locurile sunt limitate în eşaloanele superioare ale societăţii, dar nimic nu ne împiedică să ajungem la ele. Nimic în afară de... prostie. Prostia dă naştere lenei, iar lenea e terenul propice haosului. Când haosul îţi stăpâneşte creierul începi să te pricepi la toate şi te crezi deştept. În deşteptăciunea ta îţi dispare simţul penibilului şi te arunci în orice, chiar dacă nu eşti pregătit. Tu ştii să faci orice, tu ştii totul despre toate. Un prost nu are dileme, ci certitudini. Un prost nu vede realitatea, ci se ia după ce-i care-l mint, dacă aceştia i-au câştigat încrederea. Iar încrederea unui prost se câştigă spontan cu o faptă bună, milostivă. Cu un mic ajutor.
          Proşti sunt peste tot, dar cei mai penibili şi groteşti sunt ăia înregimentaţi în politică. Ăştia sunt cancerigeni, pot distruge o ţară, un popor, pot distruge vise şi idealuri. Mai grav, proştii din politică distrug viitorul unei naţiuni. Dar nu sunt de lepădat nici proştii care-i susţin. Ăştia sunt masa de manevră, votanţii care-i ajută pe proştii din politică să le fută viitorul copiilor lor. Ei, săracii, sunt absolut convinşi că fac un lucru bun, că votează ceea ce trebuie. Din păcate, e taman invers. Ei îi votează pe nişte proşti care nu se pricep la nimic, iar apoi stau şi aşteaptă patru ani, până la viitoarele alegeri.
          Oricât vă supăraţi pe mine, şi oricât mă înjuraţi vreau să ştiţi că atunci când afirm că un om care nu ştie să scrie corect în limba maternă e prost, cred cu tărie că aşa este. La fel de prost e şi acela care „devastează” orice logică „devansându-i” pe alţii, la fel de proşti, care-l urmează pe unul isteţ dar hoţ. E cât de poate de prost cel care afirmă că „protestanţii” sunt plătiţi ca să protesteze, ori cel care inventează cuvântul „negaţionalism”. V-aţi prins, nu? Sper... pentru că ştiu că nu sunteţi toţi proşti. Bulă dacă s-a născut în România trebuia să aibă o mamă. Iar proştii carei susţin şii votează sunt ce-i care ştiu tot despre toţi, carel regretă pe Ceauşescu, care nau citit nicio carte în ultimii 30 de ani, şi care î-ţi da-u replici tăioase pe facebook, dar, vai!, scrise într-o limbă română aproximativă.
          Oare cum ar fi fost dacă n-ar fi fost interzis ca proştii să fie ucişi?

Sorin Oros

3 martie 2019

Viaţă falsă




Motto: „În această lume falsă, adu-ţi aminte să fii real măcar cu tine însuţi” Mihail Combei

      Adevărat sau fals? O întrebare la care aş vrea să răspundeţi după citirea acestui articol...
Am ajuns vremuri cumplite. În anul de graţie 2019, tot ce e fals e luat drept ca fiind adevărat. Oriunde ne uităm vedem doar oameni, lucruri sau situaţii care poartă amprenta falsităţii. Adevărul şi lucrurile originale sunt mai rare decât capra neagră sau floarea de colţ, de pe culmile Carpaţilor. Cum am ajuns aici? De ce? Cine e vinovat de faptul că albul e negru, iar negrul e alb?
O să încep cu decembrie 1989. Nu pentru că până atunci viaţa era adevărată, nici vorbă. Minciuna şi oamenii falşi existau şi atunci, dar, parcă, în ultimii 30 de ani a explodat totul. Explozia falsităţii a început atunci, cu Revoluţia. A fost Revoluţie, e adevărat, dar până în 22 decembrie, după care, nişte nemernici şi-au camuflat lovitura de stat. Au continuat cu teroriştii care nu erau decât cadre în rezervă din Armată, Miliţie şi Securitate, grupate toate în Detaşamentul R. Cei care vor să ştie acest lucru, ştiu. Pentru restul, sunt terorişti arabi pe care nu i-a găsit nimeni de 30 de ani încoace. Apoi au venit minerii, spontan, ca să apere fragila democraţie. Fals! I-a chemat iliescu ion şi nu au apărat democraţia, ci i-au bătut pe intelectuali şi studenţi, şi au devastat sediile P.N.L.-ului şi a P.N.Ţ.-ului. A început marea privatizare care a fost o petardă falsă, totul fiind un mare jaf al industriei. Pe piaţă au apărut hainele false, aduse de pe malul Bosforului de către micul întreprinzător autohton. Chiloţii turceşti erau de unică folosinţă. Însă nu puteau rămâne doar hainele false. Şi aşa a apărut păpica noastră cea de toate zilele. Pâinea elastică, legumele injectate, conservele expirate şi, în general, orice aliment... natural. Atâta doar că E-urile sunt mai naturale decât... naturalul. Şi cum toţi au vrut să fie doctori, brusc, acest popor şi-a pus fiii cu burta pe carte. Au învăţat enorm, astfel că în două-trei luni aveau diplomele de doctorat. Plagiate. False, deh! Mecanici auto, şoferi, taxatoare, infirmiere, maiştri, şefi de autobază, toţi sunt acum cu patalama de doctori. În ştiinţe politice şi drept. Că literatura e mai abstractă şi trebuie citiţi toţi ăia care se plictiseau şi scriau opere rămase în patrimoniul universal. Oricum, în politică nu trebuie să citeşti, ajunge dacă dai bine din mandibulă. Despre orice. Aşa au ajuns ingineri la Cultură, vânzătoare de pălincă, la Sport, bărbaţi fără armată, la Armată, secretare de şcoală, la Interne. Oare dacă un om, fără cursuri de pilotaj, de specialitate, se propteşte la manşa unui avion şi zboară, nu se numeşte pilot fals?
Apoi femeile au început să-şi bage în ele plasticuri, gelatine, toxine botulinice. Dintr-o ţâţă cât nuca, a doua zi, aveau una cât mingea de handbal. Naturale, nu? Ştirile, la unele televiziuni, sunt la concurenţă cu isprăvile baronului von Munchhausen. Put de adevăr! Şi pentru că acum se poate orice, au apărut şi meseriile false. Avem poliţişti falşi, preoţi falşi şi medici falşi. Medici care nu l-au studiat pe Hipocrates, dar taie ţâţe şi scot pruncii din burţile femeilor. Preoţi care n-au trecut pe la Teologie, dar slujesc şi poartă sutană, şi poliţişti fără permis de conducere care conduc... Poliţia rutieră şi autovehiculele din dotarea acesteia.
A mai rămas un singur lucru adevărat, în ultimii 30 de ani, în România noastră fascinantă. Prostia! Asta nu poate fi falsificată niciodată. Oricâte doctorate ai plagia, oricâte Ministere ai conduce, oricâte palate ai avea, şi-oricât de sus vei fi cocoţat, atunci când gura ta irumpe gândurile procesate-n creier, ele ies înfiorător de adevărate, fără nicio poleială artificială. Dacă eşti deştept, ele strălucesc şi fascinează, dacă eşti prost, produc silă şi, adesea, nenorociri. Adevărat sau fals?
Sorin Oros