Motto: „Când iubeşti, trăieşti. În rest, exişti” Alexandre Dumas
Dacă aţi cunoscut un om care nu
doreşte să-i fie bine să-mi spuneţi. Promit să-l mănânc. Când spun „să-i fie bine” mă refer la câteva
chestiuni simple şi deloc exagerate. Adică, să fie sănătos, să muncească făcând
ceea ce îi place, să iubească şi să fie iubit, să aibă o casă, o familie, să nu
trăiască în datorii perpetue şi să-şi poată permite un concediu anual, la mare
sau la munte. Chiar şi la Marea Marmara sau pe Muntele Athos. Fără şmecherii,
fără afaceri dubioase, fără să fie politician veros. Hm...? Există aşa ceva? Nu
există! Şi-am să vă spun de ce...
În
primul rând, pentru că toate aceste chestiuni simple nu apar deodată. Ele vin
pe rând, şi-atunci mereu lipseşte câte ceva. Mereu omul se zbate să-şi mai
atingă un obiectiv. Când e tânăr şi sănătos nu are casă şi familie, în afară de
părinţi. Apoi, când are casa şi familia lui, poate nu e sănătos. Sau, poate,
are datorii. Poate nu-i place unde munceşte şi e mereu stresat. Dar cel mai
trist şi dureros este atunci când omul nu iubeşte şi nici nu este iubit. Poţi
să le ai pe toate, dar fără iubire nu ai nimic. Iubirea e liantul care le leagă
pe toate, la un loc. Dacă ai de toate, dar n-ai cu cine să le „simţi”, le ai degeaba. Sigur, dacă ai
bani îţi poţi cumpăra iubiri de sezon, dar ştii şi tu asta, şi ştie şi iubita
cumpărată acest lucru. E iubire pentru că „trebuie”,
nu pentru că „este”. E ca o ţâţă cu
silicon; te bucuri de ea, dar parcă are gust de plastic. Şi când cade
siliconul/contul, cade
şi iubirea.
Nu cred că
există om care să nu fi iubit o dată în viaţă, şi care să nu fi fost iubit.
Majoritatea dintre noi avem noroc de mai multe iubiri. Asta e bine, deoarece
iubirea ne ţine vii. Trăim, nu existăm. Problema apare atunci când moare
iubirea. Când se pietrifică. În loc să ne retragem în universul nostru propriu,
în cămara sufletului, şi să o păstrăm acolo aşa cum a fost, nealterată, noi o
murdărim. O stropim cu noroi, cu vorbe grele, răutăcioase, o mânjim cu ură.
Ajungem să urâm ceea ce, cândva, am iubit. E musai să demonstrăm că noi suntem
mai deştepţi decât femeia care ne-a părăsit. Dar, paradoxal, dacă eram
deştepţi, acea femeie nu ne părăsea. Femeia ne părăseşte atunci când nu ne mai
iubeşte, când simte că nu are niciun rost să rămână într-o relaţie care nu-i
face bine. Ea ne iubea pe noi atunci când o iubeam. Simţea asta.
Dar, la fel de bine, simte şi când devine doar o femeie care trage singură la “căruţă”. Când partenerul ei de “jug” are alte preocupări, femeia pune
punct. Apoi, chiar dacă punctul se transformă în puncte-puncte nimic nu mai e
cum era. Din clipa aceea cei doi nu mai trăiesc, ci doar există. Acceptă
această situaţie din cauza copiilor, a averii sau din cauza ruşinii. Mai ales
bărbaţii, care se tem să rămână singuri. Bărbatul are nevoie, permanent, de o
femeie care să-i fie, în această ordine, iubită, soţie, servitoare şi
infirmieră. Iar când femeia devine servitoare, mă tem că cei doi foşti
îndrăgostiţi nu mai trăiesc. Doar există.
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu