Muzica de fond

14 iulie 2019

Mă doare-n cur de voi




Motto: „În acest deșert de egoism care se numește viață, fiecare se gândește la sine” Stendhal

        Propoziția „mă doare-n cur de voi” este caracteristica esențială a acestui minunt popor daco-roman. Mai ales în zilele noastre. Știm că orice om este suma tuturor învățămintelor pe care le asimilează în viață. Copilul are capacități mimetice și face ceea ce vede. Primii „învățători” ai lui sunt părinții. Ei au cea mai mare „vină” pentru transformarea copilului în om, sau abandonarea lui la stadiul de biped care mănâncă, bea și se fute, nu muncește, fură și dă-n cap, violează, ucide, stă prin pușcării și apoi moare. De ei depinde traseul ulterior al progeniturii. „Bagajul” unui adult se formează în primii ani de viață. Dacă părinții au capacitatea de a-i umple „bagajul” vieții cu lucrurile esențiale, există șanse ca individul să ajungă un adult responsabil. Însă aici mai apare o problemă. Ceea ce e esențial pentru unii, pentru alții poate să fie lipsit de importanță. Asta pentru că intelectul omului e limitat. În consecunță, unii părinți pun în „bagajele” odraslelor "periuța" și "pasta de dinți", alții nici nu se gândesc la așa ceva. Iar dacă vă spun că sunt unii care le pun, pe lângă "periuță" și "pastă", și "ață dentară" cred că înțelegeți cum stă treaba. Odraslele ăstora din urmă pornesc la drum cu un „bagaj  consistent, blindat. Au noțiuni de onoare, de corectitudine, de adevăr, de simț civic și de implicare. Iar un om care are aceste calități nu poate fi decât un om care se gândește și la alții. El înțelege că poate să facă orice atâta timp cât nu îi deranjează pe cei din jur. Știe că trebuie să fie corect și că nu este singur pe pământ. Concret, își parchează mașina doar acolo unde este permis acest lucru, nicidecum în buza intersecțiilor, pe locurile pentru persoanele cu dizabilități sau pe porțiuni interzise specificate clar prin semne de circulație. Ascultă muzică la volum acceptabil fără ca vecinii de bloc să-i cunoască gusturile melomane, fie că e vorba de Mozart ori de Salam&Vijelie&Furtună&Caltaboș sau oricare dintre ăia care urlă „să moară dușmanii mei”, atât de sublim și intelectualizat. În metrou și autobuze nu sare peste cei mai pirpirii și nici nu dă din coate împungând, în stânga și-n dreapta, coaste, mamele ori ficați ai altor călători. Când iese în sânul naturii își adună casoletele de mititei balcanici, ori flacoanele de sucuri carbogazoase, atât de naturale, și dozele de bere golite șăgalnic în „bendeele” tremurânde ca o piftie de Crăciun. Când sunt reduceri la marile magazine nu se aruncă întocmai unui bizon în ușile de sticlă făcându-le țăndări, și nici nu-șfacă zece tigăi; e conștient că acasă, când își face omletă din ouțele bio sau eco și-o face, indubitabil, într-o singură tigaie. Nu în zece deodată.
          Am ajuns să fim atât de egoiști încât nu ne mai interesează nimic în afară de noi și de plăcerile noastre. Dacă eu mi-am rezolvat problema mă doare-n cur de voi, restul. Voi nu existați pentru mine decât dacă mă puteți ajuta cu ceva, sau dacă am un profit din această ecuație. Suntem niște fiare care luptăm pentru confortul nostru, considerând că suntem singuri pe acest pământ. Altruismul va rămâne curând doar un termen de dicționar, iar nepoții noștri îl vor studia la școală la capitolul arhaisme. Suntem niște imbecili care, deși trăim printre oameni suntem atât de singuri și atât de plini de sine încât am ajuns niște roboți fără sentimente, fără afecțiune și fără minte. Poate e doar o pregătire pentru moarte, pentru că și acolo mergem tot singuri, în general. Nu luăm pe nimeni cu noi decât în războaie ori în accidente teribile. Dar, în general, omul moare singur. Ar fi bine ca măcar în viață să fim împreună, să trăim împreună cu aproapele nostru și să ne gândim ca tot ceea ce facem să facem în așa fel încât să nu-l deranjăm pe celălalt. Ar fi greu?

Sorin Oros