Salutări finale

Motto: “În două cazuri, după mine

                Poți fi scutit să zici salut,

                Când insul ți-e necunoscut

                Sau dacă îl cunoști prea bine” Stelian Filip

        În septembrie 2015, când am început să scriu la Jurnalul de Satu Mare nu știam când mă voi opri. Am trecut, pentru scurt timp, la o publicație on-line, Presa SM, iar la final am decis să-mi fac un blog pentru a fi, deopotrivă, patron, angajat și cenzor. Pentru a da socoteală doar conștiinței mele. Nu vreau să spun că am fost cenzurat în primele două situații, am avut o colaborare bună, am primit și vreo câțiva lei, dar am ales blogul pentru că aici eram doar eu cu mine însumi. În plus îi înțeleg și pe cei care nu vor să vadă cuvinte precum pulă, pizdă, muie, futut, coaie, tipărite. Pentru mine sunt doar niște cuvinte precum mașină, panseluță, cozonac, breton, umilință. Acum e decembrie 2019! Patru ani și-un pic! 216 articole! Am scris săptămânal câte-un pamflet. Am dat în ei ca-n hoții de cai. În categoria “ei” intră toți ăia care-mi sunt dragi. Dragi așa cum îmi pot fi politicienii mincinoși (știu, e pleonasm!), imbecili, fără școală, fără scrupule, fără bagaj lexical, hoți, corupți și nemernici. Dar nu am fost cu pleoapa doar pe politicieni. I-am luat “în pana mea” și pe nemernicii de orice fel; violatori, pedofili, traficanți de carne vie, asistați social ori handicapați falși. Le-am dedicat destule rânduri și prințeselor goale la mansardă, dar pline de ele însele (și, implicit, de pule!), precum și femeilor adevărate care ne dau lecții de iubire, de atașament, de sacrificiu. Mi-am atacat și tagma de masculi dominanți, barbari, bețivi, misogini și prea iute erecționați în prezența unei femei. Noi. Mi-a plăcut, în mod special Biserica și slujitorii ei. Când am dat în popi am făcut-o cu credință în Dumnezeu, în care cred, așa cum cred că pomohacii și multpreapoleiții-n aur, multpreasfinții și multpreanemernicii nu au ce căuta în Biserică. Am atacat, în general, prostia, mișelia, minciuna, trădarea, lenea și impostura. Am vorbit despre cărți, acești prieteni metafizici care nu te trădează niciodată. Și animalele, natura și stelele și-au găsit loc printre rândurile mele. Când am scris despre Revoluție și iliescu m-a durut. Pentru că am fost acolo, am trăit-o, am sărit printre gloanțe și văd ce e acum în țară. Am scris despre prietenie, dragoste și ură. Despre războaie. Am scris mult despre țară și despre oamenii care-o populează. Și vorbe goale am scris destule. Asta pentru că nu am fost mereu inspirat. Am scris simplu, cu cuvinte firești. Nu m-am adresat academicienilor constipați care-și trăiesc iluzia în turnul lor de fildeș, evitând să coboare printre muritorii care scriu pulă, muie ori futut, atunci când trebuie să scrie pulă, muie ori futut, și nu penis, penis introdus în cavitatea bucală ori act sexual. Am scris mereu fix ceea ce am crezut și ce am simțit. Niciodată la comandă, niciodată călcându-mi pe suflet. Unora le-a plăcut, altora nu. E firesc. Nici mie nu-mi place absolut deloc Coelho, deși toată tinerimea (aia care citește, evident!) îl știe aproape pe de rost. Nu, nu mă compar cu el, am dat doar un exemplu de… gusturi. Mulți m-au înjurat. Dar văzând că au probleme cu cratimele, dezacordurile, ori i-urile finale i-am ignorant. Ce săi spui unui om care nu știe să scrie, dar te înjură de măta și de morți tăi?

          Așadar, e final de an și final de blog. Probabil, voi aduna toate pamfletele între două coperți. Asta în cazul în care cei cărora le-a plăcut ce-am scris, alături de alți oameni generoși vor direcționa cei 2% din impozitul anual, sau orice alte sume, către Asociația culturală Transfestsilvania Theatrum.

          Să fiți sănătoși și deștepți! La mulți ani!

Sorin Oros