Muzica de fond

25 noiembrie 2017

Înmormântările la care murim şi noi, cei vii


Motto: „Dragoste şi moarte, altceva nu există pe lume” G.M. Zamfirescu   

      

        
În ultima vreme, în ultimii doi-trei ani am constatat că sunt nevoit să merg, din ce în ce mai des, la evenimente triste. La înmormântări. Prieteni, colegi, rude... Încep „să se petreacă” din această lume, despărţindu-se de viaţă şi lăsând tristeţe şi durere în jurul lor. Prezenţa morţii se face tot mai simţită în preajma mea. Observând acest lucru mi se accentuează şi mai tare neputinţa umană, slăbiciunea şi lupta individului cu ceva ce îl va învinge mereu. Orbiţi de orgolii meschine, mercantile ori de-a dreptul cretine, eludăm prezenţa şi apariţia morţii în vieţile noastre, simţindu-ne, în fiece clipă, nişte Dumnezei mai mici. Şi mai deştepţi. Poate că e mai bine aşa. Poate că e bine să ne trăim mereu clipa. Să nu trăim cu spaima morţii în gând. Dar... de ce n-o putem trăi frumos, cinstit şi corect? De ce n-o putem trăi în dragoste, în zâmbete, în cuvinte frumoase? Întreb asta pentru că indiferent cum o trăim, clipa morţii se iveşte pentru toţi. De ce să fim răi, unii cu alţii, când am putea să fim buni şi să zâmbim mereu? De ce să ne certăm când am putea să ne iubim? De ce să facem averi atâta timp cât în groapă suntem aşezaţi fără case, maşini ori piscine? De ce să ne batem joc de noi, mâncând ca porcii, bând ca şi cămilele sau drogându-ne până devenim morţi vii? Cu toţii ajungem morţi-morţi, nu e cazul să ne grăbim, să ne forţăm moartea.
Probabil, Paradisul este localizat în neant datorită incapacităţii umane de a-l realiza în viaţă, pe pământ. Desigur, este doar o figură de stil, precum Iadul, pentru că nimeni nu a ajuns nici într-unul din aceste două locuri. Sau, dacă a ajuns careva pe-acolo, nu a mai venit înapoi. Stau şi huzuresc în Rai ori se perpelesc în Iad, după cum ne informează, pătrunşi de dumnezeiască simţire, domnii părinţi-popi-preoţi-păstori sau dracu ştie cum şi-or mai zice. Ei au învăţat o poveste pe care o tot repetă la nesfârşit, mai ales la înmormântări. Îşi iau o mină tristă, compusă din durere, din compătimire dar şi din vigilenţă, pentru a-i scana pe aparţinătorii mortului dacă achiesează la vorbele lor, şi o dau înainte cu viaţa de după moarte. Deşi faptul este cât se poate de simplu pentru orice om care înţelege că viaţa e una iar moartea e alta. Că ce e viu, e viu, iar ce e mort, e mort. Că ceea ce e viu, e viu până ce moare, iar ceea ce moare nu mai învie niciodată. Nici pe pământ, nici în ceruri, nici în aer. Aţi văzut vreun copac tăiat să învie în altă parte? Porcul tăiat de Crăciun unde învie? Dar câinele de companie pe care l-aţi îngropat în curtea casei? Copacul, porcul şi câinele au fost la fel de vii cât au avut viaţă şi au respirat, precum a fost omul care a dat „ortul popii”. E penibil de simplu! Trăim şi murim. Atât! Cine pretinde altceva e „dus cu pluta”... asta ca să nu spun că e prost. Deşi, e! Iar la înmormântări popii nu uită să ne reamintească faptul că mortul nu e mort, ci că doar s-a dus după pâine, într-o altă lume, într-o altă viaţă.  Ca să trăiască acolo, bine-merci. Şi să pape o pâine mai bună acolo. Măi ticăloşilor, de ce v-aţi ales o meserie prin care să prostiţi prostimea? Şi, mai mult decât atât, de ce vă apucaţi voi, mă, să vorbiţi la căpătâiul mortului, în numele lui? Cum dracu puteţi spune „Dragă soţie, acum în clipa despărţirii te rog să mă ierţi dacă ţi-am greşit cu ceva, bla, bla, bla...”? Poate mortul, când era viu nu îşi cerea niciodată iertare. Poate mortul, când era viu, era mut.  Cum vă permiteţi voi să spuneţi nişte cuvinte pe care, poate, mortul nu le folosea niciodată când era viu? Voi speculaţi durerea familiei şi marşaţi pe ea pentru a-i ţine pe oameni în întunecime. Sădiţi în creierele lor spaima cu viaţa de după moarte, sugerându-le că dacă nu vă ascultă vor ajunge în Iad. Dar ştiţi voi ce e Iadul, măi, fariseilor? Cine v-a spus doar vouă, iar nouă nu, cum e în Iad ori dacă el există? Ei bine, dragi popi, deşi nu sunt popă am să vă dezvălui un secret: atunci când o să muriţi, o să muriţi de tot, iar corpul vostru o să fie îngropat în pământ de unde nu mai iese niciun om viu. Deci nici voi! Unica şansă să mai apăreţi la suprafaţă ar fi să fiţi profanaţi. Dar nu doresc asta. De ce să avem un coşmar în plus? Aşadar, nu mai speculaţi tărâmuri îndepărtate, de basm, în care locuiesc păcătoşi sau puri. Aberaţii. Oamenii vii locuiesc pe pământ. Iar marţienii, dacă există, există pe Marte. Iar oamenii morţi, devin cadavre şi sunt îngropate în pământ. Sau arse. Iar când oamenii vii mor, aparţinătorii participă la în-mormânt-are! Însuşi cuvântul ne spune unde ajunge mortul. „Are mormânt”! Aţi auzit voi de înraiere ori de îniadiere? O tot daţi înainte cu viaţa de apoi şi cu ieşirea din morminte. Ion Creangă, în poveştile lui, măcar avea umor, băi, fariseilor! Era fascinant şi scria pentru copii. Voi sunteţi macabri şi vorbiţi pentru toată lumea. Mai ales unii dintre voi, care la înmormântări obosiţi şi ţineţi slujba stând aşezaţi pe scaune, ca să nu vă forţaţi ciolanele preasfinte pregătite pentru călătoria extragalactică spre Rai. Sunteţi mizerabili unii dintre voi şi nu aveţi nicio treabă cu durerea morţii enoriaşilor. Vă interesează doar ofranda familiei răposatului, să plătească slujba, contribuţia şi celelate taxe de înmormântare, apoi pomana. Iar la pomană, altă aiureală. Toţi trebuie să începem să păpăm deodată, ca la grădiniţă, după rugăciune şi să terminăm tot deodată, când terminaţi voi de înghiţit ultima-mbucătură. Dar ce facem cu babele ştirbe care mestecă mai încet zgârciul din porcuşorul vietnamez?
Haideţi, măi, popilor, reveniţi-vă şi actualizaţi-vă metodele de predare a materiei sfiinţiilor voastre! Nu vă mai crede nimeni. Iar când va muri ultima babă ştirbă şi ultimul idiot, din ultimul sat uitat de lume, o să ajungeţi să propovăduiţi voi între voi. Unul va sta în copârşeu iar ceilalţi îl vor boci. Iar şeful vostru va oficia slujba de înmormântare. După care se va scula mortul şi veţi merge cu toţii la pomană. Abia atunci vorbele voastre vor avea efect... când se va scula din copârşeu unul dintre voi. Dar acest lucru mă tem că nu se va întâmpla prea curând. Dinţii babelor vor continua să cadă, iar idioţii se vor perpetua. Întru bucuria şi slava voastră.

Sorin Oros




19 noiembrie 2017

Vorbe, vorbe, vorbe,


Motto: „Din păcate vorbirea omenească nu ne permite să rostim şi ghilimelele” V. Maiakovski

     


        
          Leul rage. Câinele latră. Şarpele sâsâie. Ciocârlia cântă. Iar omul vorbeşte. E singurul  care o face. Pentru această acţiune el foloseşte cuvinte. Unele cuvinte. Pe toate nu cred că le poate folosi nimeni niciodată. Căutând în D.E.X. am găsit o sumă de cuvinte pe care nu le ştiam. Nu ştiam de existenţa lor pentru că nu le-am auzit niciodată. Mi-am zis că e păcat să rămână ascunse printre pagini prăfuite. Aşadar, succes la învăţarea lor! Mă îndoiesc că vă vor ajuta la ceva, dar câte lucruri facem inutil în viaţă?
Abhoraz – cineva care are ură, dezgust faţă de cineva
Abras – rău, violent
Acumbete – părţi ale plantelor care stau culcate
Agesturi – îngrămădire de crengi aduse de ape
Amuzie – pierdere a funcţiilor de înţelegere, elaborare şi exprimare muzicală
Anaptixă – apariţie accidentală a unei vocale între două consoane
Apical – care este situat în vârful unui organ
Armoarii – blazoane
Arzmahzar – petiţie colectivă prezentată Sultanului
Azoic – lipsit de viaţă animală
Bardou – hibrid obţinut prin încrucişarea armăsarului cu măgăriţa
Bobleţ – prost, bleg, nătărău
Brevilocvent – scurt în expunere
Brudiu – tânăr fără judecată
Bulicher – cuţit care nu taie
Bunget – pădure deasă şi întunecoasă
Cabazlac – păcăleală, poznă, glumă
Carnaxie – ciudă, supărare, spaimă
Cheilită – inflamaţie a buzelor
Chichion – necaz, bucluc
Climacteriu – perioadă a vieţii în care încetează fiziologic funcţia sexuală şi în care au loc modificări hormonale, somatice şi psihice (ce belea pe om!)
Comeraj – flecăreală, bârfă
Delebil – care poate fi şters
Deşosa – a-şi dezveli partea inferioară prin retragerea gingiei
Devlă – ţeasta capului, considerat sediul al inteligenţei
Durdă – puşcă, flintă
Erede – moştenitor
Etirat – alungit, întins
Eupnee – respiraţie bună, normală
Exuviabil – animale care-şi schimbă pielea (sunt şi oameni!)
Fanal – felinar mare
Felidă – felină
Fiacru – birjă
Filodormă – sumă de bani pretinsă ilegal de cineva în schimbul unui avantaj
Flacid – flasc
Forban – pirat, corsar, om care nu respectă nicio lege
Futil – lipsit de valoare, inutil
Gaibarace – picioare prea lungi
Găvozdit – înghesuit, ascuns
Gherdan – şirag de mărgele
Ghilosi – a se spăla mult, a se ferchezui
Gongorism – stil afectat, preţios, metaforic care caracterizează unele producţii literare
Grafoman – tendinţă de a scrie mult şi fără rost, reclamagiu
Halagea – tărăboi, gălăgie
Hărşni – a tăia ceva, a reteza
Hebelogie – psihologia adolescenţei
Heboit – bolnavi care comit acte antisociale
Hindichi – şanţ, tranşee
Ififliu – care a rămas fără bani, lefter
Incesibil – bunuri care nu pot fi cedate
Isihie – linişte, odihnă
Iuşcă – femeie şireată, temperamentală
Izvodi – a crea, a inventa
Încujbare – a se încovoia
Jarcalete – vlăjgan, haimana
Junt – armă de foc
Kidnapping – răpire de persoane pentru a şantaja
Lacerat – rupt în bucăţi
Lapalisadă – afirmaţie naivă care provoacă râsul
Lard – slănină grasă (este şi slabă?)
Locmă – mâncare gustoasă, chilipir
Lud – simplu, naiv, fără experienţă
Macrobie – longevitate
Mangosit  - nătărău, tont
Megeră – femeie rea
Năsilnicie – violenţă, sălbăticie
Neder – nătâng, zăpăcit
Nifoblepsie – orbire provocată de strălucirea zăpezii
Obroci – a face vrăji, a fermeca
Odiu – ură, dezgust
Ogurliu – care aduce noroc
Ootecă – pungă în care sunt închise ouăle la insectele ortoptere
Pama – a leşina, a se pierde
Paraponisi – a se supăra
Pempant – cochet, elegant
Primipară – femeie care a născut pentru prima oară
Quisling – colaboraţionist cu hitleriștii, trădător
Redija – a redacta
Relega – a izgoni, a expulza
Reprehensibil – care merită să fie condamnat
Rizic – risc
Sardanapalism – viaţă decăzută, imorală, trai decadent
Sclipui – a agonisi, a strânge
Sicitate – uscăciune, secetă
Siv - cenuşiu, gri, cărunt
Sortilegiu – ansamblu de vrăji, farmece, profeţii
Surchidi – a sâcâi, a hărţui
Şafar – intermediar, samsar
Ştiobâlcăi – a se scufunda cu zgomot în apă
Şved – suedez
Tacrir – interogatoriu
Tahifagie – faptul de a mânca repede
Tiriachiu – ameţit de băutură
Tregher – hamal
Ţăhui – a lătra
Ţincar – copil mic, ţânc
Ţolină – femeie rea, vicleană
Ulcus – rană, umflătură
Uncrop – apă clocotită
Ursuzlac - nenoroc, ghinion, pacoste
Vacat – pagină albă din interiorul unei lucrări
Vaticinar – caracter profetic, vizionar
Vibrisă – părul din nările omului (părul de pe cap cum s-o fi chemând?)
Woofer – difuzor special pentru redarea frecvenţelor joase
Xenofilie – simpatie faţă de tot ce e străin
Xenoman – xenofilie (!!!)
Xerofag – care se hrăneşte cu alimente uscate
Yuan – unitate monetară în China
Zaiflâc – indispoziţie, slăbiciune
Zarnacadea – narcisă
Zavistui – a invidia, a pizmui
Zeberi – a sechestra, a lua cu forţa
          Gata! Recunosc, am obosit! Şi-acum iată o frază în limba română: Brodiu şi bobleţ fiind devenisem un abras futil care se visa forban. Eram doar un lud ififliu, pătruns de hebelogie şi odiu, paraponisit mereu pe Quislingii care mă încujbau adesea. Am ajuns un şafar cu ursuzlac, xerofag, tahifagic şi tiriachiu, căutând să zeberesc o iuşcă megeră cu gaibarace şi gherdane, să ne ghilosim şi să o fac primipară pentru a aduce un descensiv sau erede ţincar într-un bunget etirat. Dar ea m-a obrocit cu sartilegii lângă un fanal găvozdit prin hindichiuri făcând o halagea care mi-a adus carnaxie. Am luat bulicherul şi-am lacerat-o cu năsilnicie, paraponisit fiind de gongorismul ei. Acum, la climacteriu, reprehensibil şi relegat, cu-n viitor siv, rizicesc să devin un grafoman sardanapalic... Hm? E clar? Parcă e o altă limbă... Şi, totuşi, e doar limba română!

       Sorin Oros
P.S. Pulă, pizdă, coaie, futut, muie nu se regăsesc în D.E.X.-ul tipărit. Se pare că hârtia e mai sensibilă decât ipocrizia multora. Noroc că există Dexonline-ul!









12 noiembrie 2017

Prietenia omului cu... omul


Motto. „Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Şi Iuda avea amici ireproşabili” Ernest Hemingway

       


Omul are prieteni. Dar prieteniile nu prea au oameni. Un paradox! Aveţi şi aţi avut, cu toţii, prieteni care v-au lăsat un gust amar, care v-au trădat. Şi veţi mai avea. Pentru că omul cunoaşte trădarea, spre deosebire de animale la care această trăsătură lipseşte, cu excepţia curvei de mâţe, care e pătrunsă de acest sentiment de care a fost atins şi Iuda. Iar dacă mâţa trădează, de ce n-ar face-o omul, care e superior felinei? Trădarea face parte din natura umană, oricât am nega noi. Oricât ne-am dori să n-o facem, fiecare dintre noi trădează pe cineva pe parcursul vieţii. O facem aşa cum respirăm. Simplu. E o condiţie sine qua non a acestei „trestii gânditoare” pascaliene. Dacă nu putem rămâne o viaţă-ntreagă lângă părinţi, lângă soţ/soţii, cum am putea să o facem lângă un străin? Sigur, prietenia înseamnă ca acel străin să fie apropiat de tine întocmai cămăşii, de unde şi expresia „mi-am dat cămaşa dupe mine”. Dar... nimic nu durează. Nimeni nu umblă gol o viaţă întreagă. Ne acoperim cu prieteni, dar după un timp ne lepădăm de ei. Ajung să ne incomodeze, să ne agaseze. Ajung să ne ceară prea mult, iar noi le dăm prea puţin. Obosim să facem prea multe pentru alţii. Mai ales în vremurile de acum. Obosim să ne preocupăm de prieteni, să-i ascultăm la necazuri şi să-i sprijinim. Uneori devenim invidioşi pe ei pentru că se descurcă mai bine. Pentru că au bani mai mulţi. Alteori ne sâcâie, ne deranjează. Şi, cu timpul, îi îndepărtăm de noi. Îi abandonăm. Descoperim alţii pe care-i considerăm mai buni. O perioadă. Apoi şi ei vor avea aceeaşi soartă. Şi ei vor fi dezamăgiţi de noi, şi noi de ei.
Cred că prieteniile dintre oameni nu rezistă datorită invidiilor care incumbă condiţia umană. Suntem mereu în competiţie, unii cu alţii, mereu vrem mai mult, şi mereu aşteptăm de la prieteni totul. Dar cred că menirea prietenilor nu este să ne dea totul, să ne ajute oricând şi să ne aprobe necondiţionat. Un prieten nu e o bancă deschisă non-stop, şi nici o slugă. Nu e tipul pe care-l chemi să te ducă undeva cu maşina, la orice oră. Majoritatea confundăm prietenia cu slugărnicia. De aici apar fisurile, după care se instaurează, treptat, răceala.
Nu credeţi că un prieten adevărat e ăla care vă ascultă şi cu care vă consultaţi, într-un moment de cumpănă? Ăla care vă contrazice când vorbiţi aiureli, şi care nu e de acord să faceţi un lucru căruia lui i se pare greşit? Nu credeţi că prietenul vă poate ajuta cu bani doar atunci când are şi când se poate lipsi de ei o perioadă? Nu credeţi că atunci când vă dă un sfat cu care nu sunteţi de acord îşi arată adevărata prietenie, pentru că nu vă lasă să faceţi o prostie? Nu e prieten ăla care vă spune că aţi greşit? Din păcate, mulţi avem alte aşteptări de la un prieten. Iar dacă ei nu sunt de acord cu noi îi îndepărtăm. Or, ei de-aia sunt prieteni, pentru a fi sinceri cu noi, pentru a ne consulta şi pentru a ne destăinui în faţa lor când ne frământă ceva. Adevărul e greu de suportat, dar prietenul nefiind implicat emoţional vede problema altfel. Nu e pătimaş şi orbit de orgoliul stimei de sine. Or, noi vrem să ne dea dreptate mereu. O optică total greşită. În plus, mereu uităm că prietenul e un om care, ca orice om, are zile bune şi zile rele. Dar noi vrem să fie mereu prompt şi zâmbitor, gata să ne aprobe în tot ceea ce facem. Dacă nu ne aprobă sau nu ne împrumută cu bani atunci când îi cerem, nu mai e prieten.
Am mai spus-o şi cu altă ocazie: prieteniile adevărate sunt cele înfiripate în copilărie. Atunci invidiile erau puţine iar interesele inexistente. Totul se baza pe joacă. Consolidate în timp, aceste legături devin solide, şi chiar dacă viaţa îi desparte teritorial, sufleteşte ei se regăsesc mereu alături. La maturitate e mai dificil să-ţi faci prieteni noi. Asta pentru că spiritul ludic se estompează şi intervin „mizeriile” vieţii. Cărora nu toţi pot să le facă faţă. La maturitate avem doar amici şi colegi. Amicul e ăla cu care călătoreşti împreună o parte din drum. Atât cât ai acelaşi traseu, şi aceleaşi interese. Nu e nimic profund, nimic de suflet. Iar colegul e ăla alături de care munceşti. Fără să i te destăinui şi fără ca el să te ajute dezinteresat. Greşesc?

Sorin Oros


3 noiembrie 2017

Buzele şi „buzile”


Motto: „În trei locuri nu se dă prioritate: în puşcărie, toaletă şi saună” Proverb evreiesc


     
          Tehnologia ne-a invadat pe toţi. E firesc, deoarece trăim în anul 2017, nu în 1907, pe timpul Răscoalei de la Flămânzi. Atunci nu erau nici telefoane mobile şi nici „buzi”. Lumea mergea la „privată” şi-şi făcea poze cu aparatul cu trepied care scotea flamă la declanşare. Pe vremea aia erau două lucruri total separate. Adică „buda” nu avea nicio legătură cu fotografia. Dar, iată că după o sută de ani, acestea au devenit inseparabile. Suntem bombardaţi pe facebook, de fiinţe angelice care se fotografiază în „buzi”. Nu cu aparate foto, ci cu telefoane performante. Aproape orice femeie tinerică, odată ce ajunge la „budă” să-şi deşerte băşica udului îşi face şi o poză. Nu ştim dacă înainte sau după micţiune, dar înclin să cred că după. Asta pentru că toate zâmbesc satisfăcute şi eliberate de o apăsare stânjenitoare. Deşi, stânjenitoare ar trebui să fie pentru ele locaţia aleasă. La „budă” omul se cacă şi se pişă. Or, ele transformă „buda” în studio fotografic. Mai apare o chiuvetă, mai un sul de hârtie igienică, un coş de gunoi, un robinet, elemente fascinante care, musai, trebuie arătate lumii întregi. Femei cu buzele ţuguiate care seamănă izbitor cu un cur de găină, cu decolteuri mărinimoase şi ţâţe de plastic, cu tatuaje sofisticate pe braţe, antebraţe, burţi ori coapse, stau în compania căcaţilor şi ne zâmbesc sexy. De ce? De ce nu pot face asta de acasă? Sau din sânul naturii? De ce cred ele că pozându-se-n „buzile” barurilor, noi, bărbaţii cădem extaziaţi într-o neostoită poftă de-a le cuceri? Cum să te excite un „produs” expus pe-un galantar, între urină şi fecale? Cum să pofteşti la nişte buze şterse-n „buzi”, în pripă şi nespălate? Mintea umană face conexiuni, e influenţată de imagini, de mirosuri şi de locaţii. La „budă” omul se cacă, nu e nimic sexy aici. Sigur, se produce o excitaţie, sfincterul anal e plin de stimuli care în momentul defecării reacţionează şi produc plăcere. Asta în cazul în care diva nu are hemoroizi. Însă, în acest context, în această locaţie deloc îmbietoare nu cred că-i arde nimănui de excitaţii şi de poveşti de amor. Cum dracu să-ţi faci poze-n „budă”? Oare ce au în cap aceste femei tinere şi, unele, frumoase? Cum pot să stea printre arome umane, să surâdă şi să creadă că sunt senzaţionale? Nu m-aş mira ca, în viitor, să vedem imagini cu ele în timp ce urinează, stând pe vine şi hlizindu-se senzual telefonului mobil! Ce poate fi mai sexy, nu-i aşa? Slabă minte pot avea unele femei! Pentru că, paradoxal, deşi ele vor să ne arate cât sunt de fascinante pozându-se în „buzile” localurilor, ne arată doar mintea. Adică, lipsa ei. Nu cred că sunt mulţi bărbaţi care şi-ar dori o relaţie serioasă cu una care-şi face poze printre chiuvete şi hârtie igienică. Desigur, excepţii sunt! Mă refer la acei bărbătuşi plini de muşchiuleţi fezandaţi în steroizi, care-şi fac poze în şorturi şi maieuri, în sălile de forţă. Cei care vor să arate tinerelor femei care-şi fac poze în „buzi”, cât sunt ei de puternici. Ăştia merg mână-n mână. Aceste categorii de femei şi bărbaţi, deopotrivă, sunt interesaţi, exclusiv, de imagine. În general, sunt cei care scriu „mam trezit” şi pentru care unicele cărţi pe care le-au răsfoit au fost manualele şcolare. Cei care au rămas ancoraţi în mirobolanta propoziţie scurtă: „Ana are mere”, studiată în clasa primară! Nu mi-am propus să jignesc pe nimeni, dar mă tem că acelea care nu au altceva de arătat se arată doar pe ele însele. În ipostaze degradante, dar în care ele se cred sclipitoare. Şi nu sunt departe de adevăr; o femeie poate străluci pe lângă căcatul de-alături! Dar asta nu e suficient pentru ca un bărbat să-i dorească buzele. Pentru că în „buzi” nu e loc de tandreţuri şi de poezie. Acolo nu se fac poze şi nici nu se înfiripă poveşti de amor. În „buzi” oamenii se cacă, se pişă, mai eliberează nişte gaze şi, poate, mai expectorează nişte flegme. Nu e loc de picnic, de socializare, şi nici nu e studio fotografic. În „buzi” buzele îşi pierd savoarea. Pentru a şi-o recăpăta e nevoie de niţel creier. Care nu are de-a face cu imaginea. Creierul, după cum ştiţi, e în interior. Iar ca să se vadă nu are nevoie de o „budă” în care două buze ţuguiate şi-alte două umezite încearcă să trimită semnale disperate bărbătuşilor cu muşchiuleţii file. Pozele făcute-n „buzi” sunt ceva sinistru. Asta pentru că imaginea se asociază cu locaţia. Nu cred că e fermecător să vezi o femeie între urină şi fecale. Sau, dacă o vezi, înseamnă că acolo e locul ei. Dar eu nu vreau să cred aşa ceva. Nu vreau şi nu pot să asociez femeia cu un căcat. Încercaţi şi voi, fiinţe angelice să nu o mai faceţi. Arătaţi-ne poezia din voi, nu excrementele!

Sorin Oros