Muzica de fond

25 noiembrie 2017

Înmormântările la care murim şi noi, cei vii


Motto: „Dragoste şi moarte, altceva nu există pe lume” G.M. Zamfirescu   

      

        
În ultima vreme, în ultimii doi-trei ani am constatat că sunt nevoit să merg, din ce în ce mai des, la evenimente triste. La înmormântări. Prieteni, colegi, rude... Încep „să se petreacă” din această lume, despărţindu-se de viaţă şi lăsând tristeţe şi durere în jurul lor. Prezenţa morţii se face tot mai simţită în preajma mea. Observând acest lucru mi se accentuează şi mai tare neputinţa umană, slăbiciunea şi lupta individului cu ceva ce îl va învinge mereu. Orbiţi de orgolii meschine, mercantile ori de-a dreptul cretine, eludăm prezenţa şi apariţia morţii în vieţile noastre, simţindu-ne, în fiece clipă, nişte Dumnezei mai mici. Şi mai deştepţi. Poate că e mai bine aşa. Poate că e bine să ne trăim mereu clipa. Să nu trăim cu spaima morţii în gând. Dar... de ce n-o putem trăi frumos, cinstit şi corect? De ce n-o putem trăi în dragoste, în zâmbete, în cuvinte frumoase? Întreb asta pentru că indiferent cum o trăim, clipa morţii se iveşte pentru toţi. De ce să fim răi, unii cu alţii, când am putea să fim buni şi să zâmbim mereu? De ce să ne certăm când am putea să ne iubim? De ce să facem averi atâta timp cât în groapă suntem aşezaţi fără case, maşini ori piscine? De ce să ne batem joc de noi, mâncând ca porcii, bând ca şi cămilele sau drogându-ne până devenim morţi vii? Cu toţii ajungem morţi-morţi, nu e cazul să ne grăbim, să ne forţăm moartea.
Probabil, Paradisul este localizat în neant datorită incapacităţii umane de a-l realiza în viaţă, pe pământ. Desigur, este doar o figură de stil, precum Iadul, pentru că nimeni nu a ajuns nici într-unul din aceste două locuri. Sau, dacă a ajuns careva pe-acolo, nu a mai venit înapoi. Stau şi huzuresc în Rai ori se perpelesc în Iad, după cum ne informează, pătrunşi de dumnezeiască simţire, domnii părinţi-popi-preoţi-păstori sau dracu ştie cum şi-or mai zice. Ei au învăţat o poveste pe care o tot repetă la nesfârşit, mai ales la înmormântări. Îşi iau o mină tristă, compusă din durere, din compătimire dar şi din vigilenţă, pentru a-i scana pe aparţinătorii mortului dacă achiesează la vorbele lor, şi o dau înainte cu viaţa de după moarte. Deşi faptul este cât se poate de simplu pentru orice om care înţelege că viaţa e una iar moartea e alta. Că ce e viu, e viu, iar ce e mort, e mort. Că ceea ce e viu, e viu până ce moare, iar ceea ce moare nu mai învie niciodată. Nici pe pământ, nici în ceruri, nici în aer. Aţi văzut vreun copac tăiat să învie în altă parte? Porcul tăiat de Crăciun unde învie? Dar câinele de companie pe care l-aţi îngropat în curtea casei? Copacul, porcul şi câinele au fost la fel de vii cât au avut viaţă şi au respirat, precum a fost omul care a dat „ortul popii”. E penibil de simplu! Trăim şi murim. Atât! Cine pretinde altceva e „dus cu pluta”... asta ca să nu spun că e prost. Deşi, e! Iar la înmormântări popii nu uită să ne reamintească faptul că mortul nu e mort, ci că doar s-a dus după pâine, într-o altă lume, într-o altă viaţă.  Ca să trăiască acolo, bine-merci. Şi să pape o pâine mai bună acolo. Măi ticăloşilor, de ce v-aţi ales o meserie prin care să prostiţi prostimea? Şi, mai mult decât atât, de ce vă apucaţi voi, mă, să vorbiţi la căpătâiul mortului, în numele lui? Cum dracu puteţi spune „Dragă soţie, acum în clipa despărţirii te rog să mă ierţi dacă ţi-am greşit cu ceva, bla, bla, bla...”? Poate mortul, când era viu nu îşi cerea niciodată iertare. Poate mortul, când era viu, era mut.  Cum vă permiteţi voi să spuneţi nişte cuvinte pe care, poate, mortul nu le folosea niciodată când era viu? Voi speculaţi durerea familiei şi marşaţi pe ea pentru a-i ţine pe oameni în întunecime. Sădiţi în creierele lor spaima cu viaţa de după moarte, sugerându-le că dacă nu vă ascultă vor ajunge în Iad. Dar ştiţi voi ce e Iadul, măi, fariseilor? Cine v-a spus doar vouă, iar nouă nu, cum e în Iad ori dacă el există? Ei bine, dragi popi, deşi nu sunt popă am să vă dezvălui un secret: atunci când o să muriţi, o să muriţi de tot, iar corpul vostru o să fie îngropat în pământ de unde nu mai iese niciun om viu. Deci nici voi! Unica şansă să mai apăreţi la suprafaţă ar fi să fiţi profanaţi. Dar nu doresc asta. De ce să avem un coşmar în plus? Aşadar, nu mai speculaţi tărâmuri îndepărtate, de basm, în care locuiesc păcătoşi sau puri. Aberaţii. Oamenii vii locuiesc pe pământ. Iar marţienii, dacă există, există pe Marte. Iar oamenii morţi, devin cadavre şi sunt îngropate în pământ. Sau arse. Iar când oamenii vii mor, aparţinătorii participă la în-mormânt-are! Însuşi cuvântul ne spune unde ajunge mortul. „Are mormânt”! Aţi auzit voi de înraiere ori de îniadiere? O tot daţi înainte cu viaţa de apoi şi cu ieşirea din morminte. Ion Creangă, în poveştile lui, măcar avea umor, băi, fariseilor! Era fascinant şi scria pentru copii. Voi sunteţi macabri şi vorbiţi pentru toată lumea. Mai ales unii dintre voi, care la înmormântări obosiţi şi ţineţi slujba stând aşezaţi pe scaune, ca să nu vă forţaţi ciolanele preasfinte pregătite pentru călătoria extragalactică spre Rai. Sunteţi mizerabili unii dintre voi şi nu aveţi nicio treabă cu durerea morţii enoriaşilor. Vă interesează doar ofranda familiei răposatului, să plătească slujba, contribuţia şi celelate taxe de înmormântare, apoi pomana. Iar la pomană, altă aiureală. Toţi trebuie să începem să păpăm deodată, ca la grădiniţă, după rugăciune şi să terminăm tot deodată, când terminaţi voi de înghiţit ultima-mbucătură. Dar ce facem cu babele ştirbe care mestecă mai încet zgârciul din porcuşorul vietnamez?
Haideţi, măi, popilor, reveniţi-vă şi actualizaţi-vă metodele de predare a materiei sfiinţiilor voastre! Nu vă mai crede nimeni. Iar când va muri ultima babă ştirbă şi ultimul idiot, din ultimul sat uitat de lume, o să ajungeţi să propovăduiţi voi între voi. Unul va sta în copârşeu iar ceilalţi îl vor boci. Iar şeful vostru va oficia slujba de înmormântare. După care se va scula mortul şi veţi merge cu toţii la pomană. Abia atunci vorbele voastre vor avea efect... când se va scula din copârşeu unul dintre voi. Dar acest lucru mă tem că nu se va întâmpla prea curând. Dinţii babelor vor continua să cadă, iar idioţii se vor perpetua. Întru bucuria şi slava voastră.

Sorin Oros




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu