Dragostea şi ura

Motto: „După ce o femeie îţi dăruieşte inima, nu prea ai cum să mai scapi de restul corpului” John Vanbrugh

        

          

Dragoste... iubire. Fascinante cuvinte! Fără dragoste viaţa ar fi extrem de plictisitoare. Nu spun o noutate, desigur! Cu toţii am iubit, iubim şi vom iubi. Ne pierdem minţile, de câteva ori, într-o viaţă şi facem lucruri caraghioase sau, uneori, tragice. Dragostea ne transformă radical, ne face de nerecunoscut pentru apropiaţii care ne cunosc bine. Devenim alţi oameni, facem alte lucruri, ne comportăm aiurea şi suntem mereu neînţeleşi. Suferim penibil şi căutăm în orice lucru, gest sau cuvânt, persoana iubită. Dacă ne-am vedea din exterior am râde de caraghioslâcurile pe care le facem. Dar sunt necesare, ca apa sau aerul. Un om care nu cunoaşte iubirea, care nu se îndrăgosteşte, este un om neterminat. Cred că sunt şi din ăştia câţiva; cei de la marginea societăţii şi oligofrenii. Ei, săracii, nu simt mai nimic din ceea ce palpită în jurul lor. Doar există: mănâncă şi dorm. Poate sunt mai liniştiţi decât mulţi dintre noi. Dar sunt incompleţi.

Iubirea zgândăre. Râcâie. Scormoneşte. Palpită. Căleşte. Transformă. Renaşte. Iubirea ne ajută să ne cunoaştem. Să vedem ce putem face şi ce nu. Dacă e reciprocă, e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla. Putem zbura deşi nu avem aripi. Desigur, o perioadă. Pentru că nimic nu e făcut să dureze o veşnicie. Înafară de veşnicie. Care e veşnică. Esenţial e să simţim acel timp al iubirii şi să-l exploatăm. Atât cât durează. Apoi, treptat, se consolidează o prietenie care poate ţine până la sfârşitul unuia dintre cei doi. Este o prietenie născută din iubire. Iar asta rezistă şi înfloreşte. Dacă iubirea nu e împerecheată cu prietenia, după consumarea ei, amorezii se răcesc şi se despart. De multe ori, urât. Cu certuri grele şi cu ură. Iubirea şi ura sunt două surori gemene. Graniţa dintre ele este fragilă şi se poate trece foarte uşor.

Noi, oamenii, ne zbatem mereu să găsim iubirea. Dar până la găsirea acelei iubiri ne păcălim adesea. Nise pare că iubim, că suntem amorezaţi lulea, că nu mai avem aer... Asta pentru că nu ştim exact ce e iubirea. Şi pentru că iubirea diferă de la om la om. Fiecare speră altceva şi simte altceva. Unii se pot îndrăgosti pentru mai puţin, alţii aşteaptă mai mult. Deşi iubirea pare incontrolabilă, unii au aşteptări. Dar totul depinde de condiţia umană. Nu de cea socială, ci umană. Pentru că la fel poate iubi şi suferi, şi un milionar dar şi un amărât care trăieşte din salariul minim pe economie. În schimb, iubirea poate suferi modificări de nuanţă care diferă de la un om dur, rău şi egoist, la unul plăcut, cald şi generos. Şi, o chestiune importantă, nu există reţete în iubire. Nu este o regulă după care să iubim sau să ne îndrăgostim. Poate omul rău, dur şi egoist, îndrăgostindu-se se transformă într-unul plăcut şi calm. Şi invers. Desigur, asta atâta timp cât e prins în mrejele iubirii. Pentru că în esenţă omul nu se schimbă. De aceea, natura umană e construită din nuanţe. Fiecare nuanţă trebuie să se potrivească la altă nuanţă. Mai simplu; un bărbat gri e atras de o femeie la fel de gri. Chestia cu contrastele care se atrag o regăsim doar în literatura romanţioasă din perioada romantismului precoce. Dacă se intră în combinaţii cu alte culori pot apărea erori cromatice. Se formează pete care nu se pot estompa. O vorbă românească spune „petec după sac”! Nu poţi să pui un petec din piele la un sac de rafie.

Nuanţele de care aminteam diferă şi în capacitatea de iubire dintre cele două sexe. Bărbatul şi femeia iubesc diferit, se ştie. Aşa e natura lor. Bărbatul cucereşte, iar femeia se lasă sau nu cucerită. Cum spune Vanbrough, bărbatul trebuie să-i cucerească inima femeii. După asta obţine şi trupul. Dar cum natura umană e perversă, unii bărbaţi nu au nevoie de inimi. Caută exclusiv plăcerea trupului, caută să guste din dulceaţa păcatului. Şi-atunci mimează iubirea. Unele Eve sunt păcălite şi cedează. Apoi suferă. Altele acceptă păcăleală pentru că şi ele vor doar trupul, adesea, fără creier. E doar o chestie fizică. O frecare a două corpuri. Dar iubirea sănătoasă, consistentă şi durabilă e cea chimică. Cea în care, prin frecarea fizică a două corpuri se declanşează reacţii chimice ireversibile. La nivel mental şi sufletesc. Asta e iubirea adevărată. Restul e doar un dans hormonal, absolut necesar, dealtfel. Antrenament. Dar e bine să fii antrenat pentru a putea participa la „olimpiadă”. Paradoxal, acum 50-100 de ani cuplurile mergeau direct la „olimpiade”, fără antrenamente pregătitoare. Şi luau medalii. Adică rămâneau sudate până la final, fără să intre în „sala paşilor pierduţi”. Acum, toţi se antrenează de zor, de pe la 15-16 ani, dar la „olimpiade” nu apucă să treacă linia de sosire. Sau o trec pe brânci.

Bărbaţii contemporani caută prea puţine inimi şi prea multe trupuri. Iar femeile contemporane oferă prea multe trupuri altor trupuri fără inimi. Hm, se poate spune că femeile sunt destul de inimoase. Iar bărbaţii destul de superficiali.

Sorin Oros