Ura...

Motto: „Ura este nebunia inimii” Byron

       

Ura este un sentiment uman. Exclusiv. Animalele nu cunosc acest sentiment. Dacă un câine ne iubeşte şi se ataşează de noi, orice i-am face el nu ne poate urî. Poate să-i fie frică de noi dacă îl lovim repetat, dar nu poate să ne urască. Animalele doar iubesc. Omul, însă, urăşte... şi o face atât de intens încât, adesea, ajunge la crimă. Acest sentiment de ostilitate, de vrăjmăşie suprapus peste un orgoliu nemăsurat transformă fiinţa umană în ceva hidos, grotesc şi malefic. Ura nu poate să facă nimic bun în nicio ipostază. Când urâm scoatem din suflete tot ce avem mai rău şi mai toxic, pentru ceilalţi. Fiind un sentiment omenesc, ura a apărut atunci când a apărut omul, cu toate sentimentele lui. Oamenii s-au urât dintotdeauna, din toate motivele posibile şi imposibile. S-au urât pentru că unii erau mai deştepţi decât alţii, dar au ajuns mai rău decât cei pe care-i considerau mai proşti decât ei. S-au urât pentru frumuseţe, pentru bogăţie, pentru copii (sau din cauza lor!), s-au urât pentru succes, s-au urât pentru laşitate sau pentru curaj, pentru demnitate sau linguşeală. De fapt, oamenii s-au urât pentru viaţă. Fiind în viaţă, s-au urât unii pe alţii pentru viaţa pe care o trăiesc unii în comparaţie cu alţii. După ce-au murit nu s-au mai urât. Asta înseamnă că ura e un sentiment cât se poate de viu. Dar mai viu decât din 2016 încoace parcă nu l-am simţit niciodată. O să mă întrebaţi de ce fix de-atunci. Şi-o să vă răspund fără ură că fix atunci a pus mâna pe putere un nenorocit cu ajutorul unor neisprăviţi, şi datorită neimplicării unor oameni normali; nenorocit care a reuşit să creeze o falie uriaşă de ură în societate. Şi până atunci, adică înainte de 2016, populaţia era împărţită în pro p.s.d. şi anti p.s.d. Dar de când a ajuns la putere dragnea, cele două curente, pro şi contra, au căpătat nuanţe pline de ură furibundă. Mişcarea anti p.s.d. s-a catalizat sub umbrela #Rezist, s-a coagulat şi s-a organizat devenind o forţă greu de oprit, în timp ce masa de manevră pro p.s.d. şi-a scos din grila de programe Tv. posturile Trinitas şi Speranţa, focusându-se, exclusiv pe antena 3. Astfel împărţite, taberele au început să arunce cu ură, unii în alţii. Aş greşi să spun că cei din #Rezist nu urăsc. Deşi majoritatea manifestărilor lor au fost în limitele normale, au avut şi ei accese de ură. Nu vreau să-i exonerez, sunt categoric de partea lor, însă e greu să te controlezi când vezi că ţara e distrusă de nişte bandiţi înconjuraţi de analfabeţi docili care execută ordinal stăpânului deşelat. De partea cealaltă, pro p.s.d.-iştii nu mai trăiesc decât pentr a urî. Îndoctrinaţi şi prostiţi pe faţă de propaganda ciumei roşii, ei urăsc tot ce ar trebui să iubească: progresul, civilizaţia şi o relaţie bună cu U.E. Din astea ar rezulta lucrurile normale care ar face să avem spitale moderne, autostrăzi, drumurii “fără noroaie” la sate, o agricultură modernă, o economie puternică şi… oameni cu mai multă şcoală în viitor. Lor, însă, le-ajunge uleiul şi făina, din patru în patru ani, şi minciunile gâdiste împachetate în adevăruri senzaţionale. Nu pot să vadă mai mult. Sunt nişte oameni simpli, uşor de manipulat. Pun umărul la distrugerea unei ţări deversându-şi ura asupra oricărui om care atacă “partidul”. E plin spaţiul virtual de atacuri agramate, fără semne de punctuaţie, asupra celor care sunt anti p.s.d. Oameni care nu ştiu să scrie împroaşcă venin, înjurături şi blesteme asupra celor care ştiu să scrie. Asupra copiilor şi nepoţilor lor. Pentru că, e o certitudine, taberele sunt formate în funcţie de leaturi. Cei anti sunt până pe la 40-50 de ani, cei pro sunt de la 50+, cu mici excepţii.

          Fiind anti p.s.d. pe viaţă, şi încă zece vieţi pe lumea cealaltă, am primit multe mesaje duioase, drăgăstoase, din care lipseau litere sau semne de punctuaţie, şi îmi lua ceva timp să desluşesc „ceea ce  a vrut să spună scriitorul”. Deşi unii vor zice că e un moft, vă asigur că un astfel de mesaj spune absolut totul despre expeditor. Nici măcar nu mai e nevoie să-i cercetezi pagina de facebook. O faci doar dacă eşti masochist.

          Aşa stând lucrurile nu-mi rămâne decât să închei prin vorbele lui Minulescu: “Ei mă urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine”.

Sorin Oros

Soţia prietenă sau prietena soţiei?

Motto: „Dacă soţia e pe cale să-ţi devină prietenă, e timpul să-i propui unei prietene să-ţi devină soţie” Frederic Beigbeder      

        S-au scris, se scriu şi se vor mai scrie sute de cărţi sau articole despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi. E un subiect interminabil şi niciodată dezbătut suficient. Unii spun aceleaşi lucruri, alţii vin cu nuanţe noi. Mulţi se-nvârt în jurul cozii. În general, oamenii dezbat acest subiect din experienţa proprie suprapusă peste studii, analize şi relatări auzite de la alţii. Cu toate astea nimeni nu a găsit metoda perfectă pentru ca relaţia bărbat-femeie să fie fără fisură. E simplu. Se lucrează cu sentimente, iar astea nu pot fi niciodată cântărite sau controlate. În matematică e facil: unu plus unu fac doi. Într-o relaţie, un sentiment plus alt sentiment fac iubire... apoi obişnuinţă, plictiseală, delăsare, copii, greutăţi, certuri, aventuri, beţii, despărţiri sau crime. Iubirea nu e matematică, deci nimic concret. Nefiind concretă nu se pot emite reţete fixe după care cei căzuţi în „amoare” să se ghideze. Sigur, există un fir roşu, un calapod iniţial, dar acesta se modifică în fiecare relaţie. Care e unică. Niciodată nu au fost două relaţii la fel. Dacă ai aplicat ceva în prima relaţie, nu înseamnă că asta e valabil şi în următoarele. Poate prima iubită ţi-a tolerat beţiile, a doua te părăseşte rapid dacă îi sufli în fosele nazale arome de spirtoase. Una e frigidă, alta nimfomană. Una e fotomodel, alta are păr la subţiori sau iepuraşul Playboy „frezat” la păsărică. Ne acomodăm din mers, şi noi şi ele. Tolerăm, stresăm, agasăm atunci când iubim. Majoritatea oamenilor îşi iubesc partenerul aşa cum l-au cunoscut iniţial, cu multe greşeli pe care nu le-au observat. După un timp, vor să-l schimbe într-un partener care n-are nimic în comun cu cel de care s-au îndrăgostit. Şi-atunci apare fisura.

          Nu sunt tare convins că Beigbeder crede, cu adevărat, în axioma emisă. Cred, mai degrabă, că a propus-o, scriitor fiind, pentru a şoca folosind un joc de cuvinte. Niciun om normal nu vrea ca soţia să-i fie duşmancă şi nu partener. Ori, poate de aceea susţine el că „dragostea durează trei ani”. După trei ani partenerii devin duşmani. Desigur, e o speculaţie a lui, un francez modern, dar ştim bine cât sunt francezii de libertini şi de neasumaţi în amor. Literatura lor, de la Renaştere încoace ne arată un popor care este sclav al sexului, fără prejudecăţi şi fără angoase în părăsirea partenerilor şi cucerirea altora noi. Nu critic acest aspect, doar constat. Şi-atunci nu pot să cred că „dragostea durează doar trei ani”. Cred, mai degrabă, că dacă soţia îţi este (şi) prietenă, dragostea poate dura până la sfârşit. Asta nu înseamnă, desigur, că bărbatul face amor, exclusiv, cu ea. Poligamia acestuia nu poate fi tratată, dar căsnicia nu se rezumă doar la amor fizic. Nu găsiţi că cel mai important lucru într-o relaţie este comunicarea? Asta e baza solidă a oricărei relaţii. Iar comunicarea nu înseamnă, în primul rând, prietenie? Iar prietenia nu înseamnă lipsa secretelor, sprijin şi sfaturi? O comunicare strânsă între parteneri nu lasă loc minciunii, trădării sau infidelităţii. Dacă partenera ştie ce faci, fiindu-ţi prietenă, unde e trădarea? Dacă ea ştie că tu i-o tragi uneia şi-apoi te întorci acasă, unde e infidelitatea? Nu o minţi, nu ascunzi de ea, îi comunici că aşa cum vrei să bei o bere cu amicii, vrei şi să i-o tragi alteia. E corect. Nimeni nu are dreptul să interzică nimic altei persoane. Căsnicia nu e o relaţie stăpân-sclav, ci partener-partener. Mă rog, aşa ar fi ideal. Dar atâta timp cât bărbatul nu-şi consideră femeia prietenă, iar femeia îşi tratează bărbatul ca pe un stăpân, dragostea poate dura chiar mai puţin de trei ani. Iar prietenele soţiei au şanse să-şi „pună pirostriile”... sau să „şi-o pună”, cel puţin, cu viitorul stăpân.

Sorin Oros

Oameni mari – caractere mici

Motto: „Caracterul fără inteligenţă face mult, inteligenţa fără caracter nu face nimic” Cicero

          Câţi oameni mari şi câte caractere mici! E plină lumea de asemenea combinaţii. Mă tem că Dumnezeu a considerat, pe bună dreptate, că omul e slab şi nu poate duce în spate doar calităţi. Că va fi copleşit de ele şi va claca. Şi-atunci ne-a dat tuturor câteva calităţi şi câteva defecte. Mai departe, e treaba fiecăruia dacă poate sau ştie să transforme defectele în calităţi. Cred că de aici situaţia se complică. De aici e nevoie deja de cultură. Inteligenţa nu e suficientă, nu te ajută  la nimic dacă ai IQ-ul lui Einstein, dar îi lingi în cur pe şefi, de exemplu, pentru a parveni. Un om lipsit de caracter cam asta face. Trece peste cadavre, face orice doar pentru a-şi atinge ţelul. Pentru a-i fi lui bine. Iar după el, potopul! Nu îl mai interesează nimic după ce şi-a îndeplinit obiectivul.

          Aţi întâlnit destui, cu toţii. Aveţi colegi, unii aţi avut prieteni cu care v-aţi certat, tocmai datorită faptului că aveau un caracter îndoielnic. Lipsa de caracter înseamnă răutate, trădare, minciună, făţărnicie, laşitate şi chiar prostie, „calităţi” pe care le-aţi regăsit la foştii prieteni sau amici. Sigur, nimeni nu-i perfect, iar om fără defecte nu există, dar când dai peste un om lipsit de caracter nu există dezamăgire mai mare. Situaţia se prezintă cam aşa: noi admirăm un om pentru că e mare artist, mare sportiv, mare filozof. În general, orice om care e mare în domeniul său şi cu care interacţionăm. Ne place ceea ce face şi cum face. Uneori îi admirăm curajul, alteori „nebunia” creatoare. Dar se întâmplă, adesea, să suferim un şoc după ce ajungem să îl cunoaştem şi ne alegem cu dezamăgiri triste. Aflăm sau constatăm că omul e făţarnic, linguşitor, trădător şi nemernic. Că face orice doar pentru a-şi atinge scopul, călcând în picioare principii morale şi prietenii. Că stabilim una cu el, iar el face alta. Că minte. Că pozează în bunl samaritean, dar el este, de fapt, descendent de-al lui Hagi-Tudose. Că e cu totul altul decât cel pe care-l credeam. Am avut prieteni, am şi colegi care sunt aşa. Comportamentul lor mi-a lăsat un gust amar şi m-a împiedicat să dezvolt şi să cultiv relaţia mai departe. Prieteniile s-au rupt iar relaţiile de colegialitate sunt... colegiale. Ne facem treaba împreună, apoi ne despărţim. Nu spun că sunt perfect, cu siguranţă şi eu pentru ei sunt un tip nefrecventabil. Dar am conştiinţa împăcată, nu sunt apăsat de faptele pe care le fac. Cei care trădează, mint şi fac orice doar pentru a le fi lor bine, mă îndoiesc că... nu au îndoieli vis-a-vis de faptele lor.

          Aşa cum spune şi Cicero, inteligenţa nu te ajută prea mult dacă e singurul tău atu. O calitate umană se poate pierde uşor dacă nu e „aliată” cu altele. Asta pentru că defectele sunt mult mai puternice decât calităţile. Este mult mai uşor să fii un om rău, decât unul bun. Bunătatea cere sacrificii pe care omul, în comoditatea sa, nu e dispus să le facă mereu. De ce să „mişti un deget” pentru aproapele tău dacă nu câştigi nimic, în afară de recunoştinţă? De ce să nu-ţi vinzi prietenul când poţi câştiga funcţii, onoruri şi bani? Omul preferă lucrurile facile, care îi aduc beneficii fără mari eforturi. E mai simplu să-ţi lingi şeful pentru a urca în ierarhie, decât să te lupţi cu el sau să-ţi sprijini colegii care îi arată nedreptăţile şi deciziile greşite. Îl lingi şi ajungi mâna lui dreaptă. Nu mai contează că lumea te ocoleşte acuzându-te de trădare. Şeful te place şi asta îţi ajunge. Din păcate, nu ajunge şi să fii catalogat drept un om de caracter, un om corect, sincer şi fidel.  Dar te doare-n cur de restul, atâta timp cât tu o duci bine şi te consideri un om mare, un om apreciat de societate. Din păcate, nu eşti decât un om mic, cu un caracter care nu depăşeşte nivelul şosetelor unor oameni mari peste care ai trecut, fără scrupule.

Sorin Oros

Votaţi, bă, votaţi!

Motto: „România e singura ţară din lume unde, dacă cei vii boicotează votul, atunci votează morţii – care-i problema?” C. V. Tudor

        Numai un prost, un orb şi un psd-ist nu pot vedea că ţara merge spre dictatură, o dictatură odioasă a penalilor, a slugilor fără demnitate şi-a agramaţilor. Când se modifică legi care să tergiverseze la infinit condamnări iminente, ori să anuleze şi să despăgubească, în bani, condamnări iniţiale, când se retrag acreditările unor jurnalişti incomozi, când jandarmii bat şi gazează oameni care îşi urlă disperările, când se eliberează infractori periculoşi pentru a-i folosi ca masă de intimidare, când sunt cercetaţi disciplinar magistraţi  care atacă oamenii puterii, când îţi iei ca aliaţi pensionari decrepiţi, fără şcoală, debili şi oligofreni, când te internezi, brusc, în spital pentru a scăpa de audieri... ce pot însemna toate astea, dacă nu instaurarea unei dictaturi roşii? O dictatură a ciumei roşii! Orice om normal, corect şi sincer cu sine însuşi, vede asta.

Nefiind un popor de eroi şi de viteji, cum încearcă să ne convingă cărţile de istorie, nefiind solidari în suferinţă, nedreptăţi şi idealuri, fiindu-ne lene să ieşim pe străzi şi să-i dăm jos, ne mai rămâne o singură opţiune: votul! De 30 de ani încoace „ne-am pişat” pe vot, mai ales cei tineri, cărora li se părea fascinant să poarte tricouri cu acţiunea de micţionare, oferindu-le, astfel, ocazia celor de la putere să întreprindă acţiunea de defecare asupra primilor. În ultimii doi ani, însă, românii au ieşit des şi masiv în stradă, în marile oraşe şi, aş vrea să cred că au fost mulţi dintre cei care, anii trecuţi, s-au pişat pe vot. Au fost tineri şi oameni cu şcoală, majoritatea. Iar pentru cei în vârstă care au ieşit, am tot respectul. Oamenii au conştientizat că ţara e condusă prost şi că în loc de guvernare se lucrează la salvarea unor nenorociţi care au furat, care se cred stăpâni pe ţară. În tot acest timp, hoţii disperaţi au făcut gafe după gafe. Nu orale, ca dăncilă, ci penale, ca dragnea. Nu e ilegal să vorbeşti prost, dar dacă schimbi legi în favoarea ta, este. Toată lumea ştie că dăncilă e doar un obiect însufleţit care execută ordinul stăpânului malefic. Personal, mi-ar fi jenă să o am prin preajmă. Genul ăsta de arătări mă deranjează la stomac şi nu m-aş simţi confortabil să am diaree. Deşi, cât e de docilă, m-ar şterge prompt dacă i-aş solicita acest lucru. Ea doar execută. Asta ar trebui să facem şi noi de acum încolo. Să executăm acţiunea de a vota. Numărul celor revoltaţi de actualii guvernanţi este cam de trei ori mai mare decât al celor decrepiţi ori interesaţi, care ar vota cu cei trei trandafiri. În consecinţă, în mod normal, ultimii ar trebui spulberaţi. Dar pentru asta e nevoie ca pişălcoşii din trecut şi revoltaţii de azi să îşi mişte cururile spre urne. Altfel, decrepiţii şi ticăloşii interesaţi vor câştiga iar, beneficiind, dacă situaţia o cere, şi de aportul cadavrelor. Medium-ul care vorbeşte cu morţii are deja o condamnare pentru tulburarea liniştii subpământene a unor locatari descărnaţi şi fezandaţi de viermişorii albi. Poate îi şi cunoaşte personal pe unii, care au ajuns acolo şi din cauza guvernării impecabile a ciumei roşii. Dacă opinaţi că exagerez amintiţi-vă că dragnea şi pupila lui s-au internat în spitale private, unde internarea e 2000 de lei şi ziua de spitalizare 450 de lei, iar ăia care stau la şuete cu viermii se tratează în spitalele construite de soldaţii reveniţi din Războiul de Independenţă, din 1877-1878, pline de rugină, de bacterii şi de nepăsare. Gândiţi-vă bine la tot ce a făcut psd-ul pentru voi, înainte de a merge la vot. La pensiile speciale şi la ale voastre, la supica din Parlament cu un leu şi la supa voastră, la litrul de ulei şi kilogramul de făină, şi la Tel Drum şi Belina, la vilele lor şi la colibele voastre, la maşinile lor şi la rablele voastre, la porcii voştri decimaţi şi plătiţi cu bani de-o gâscă, la drumurile cu cratere în care vă mor copiii, la "buzile" din curtea şcolilor de la ţară, la alocaţiile copiilor voştri şi la despăgubirile primite de violatorii care i-au nenorocit, la zâmbetele lor de hiene şi la tristeţile voastre. Gândiţi-vă bine de tot la toate astea. Şi ascultaţi-vă copiii şi nepoţii când vă roagă să nu vă mai uitaţi la antena 3. Viitorul este al lor, nu al vostru.

Iar voi, ceilalţi, revoltaţi şi deranjaţi de promisiunile deşarte ale craidonului cariat şi, mai nou, deşelat, votaţi, bă, votaţi! Votaţi cu oricine în afara partidului care e la un pas să instaureze dictatura şi a aliatului lui, alde liberalus photoshopatus, cică! Dacă nu o veţi face, în curând nu o să mai puteţi nici să vă revoltaţi. Amintiţi-vă doar de 10 august 2018! O frumoasă zi de vară... cu miros de gaze, cu sânge, cu bastoane...

Votaţi, bă, votaţi!

Sorin Oros