Motto: „Dacă soţia e pe cale să-ţi devină prietenă, e
timpul să-i propui unei prietene să-ţi devină soţie” Frederic Beigbeder
S-au
scris, se scriu şi se vor mai scrie sute de cărţi sau articole despre relaţiile
dintre femei şi bărbaţi. E un subiect interminabil şi niciodată dezbătut
suficient. Unii spun aceleaşi lucruri, alţii vin cu nuanţe noi. Mulţi se-nvârt
în jurul cozii. În general, oamenii dezbat acest subiect din experienţa proprie
suprapusă peste studii, analize şi relatări auzite de la alţii. Cu toate astea
nimeni nu a găsit metoda perfectă pentru ca relaţia bărbat-femeie să fie fără
fisură. E simplu. Se lucrează cu sentimente, iar astea nu pot fi niciodată cântărite
sau controlate. În matematică e facil: unu plus unu fac doi. Într-o relaţie, un
sentiment plus alt sentiment fac iubire... apoi obişnuinţă, plictiseală,
delăsare, copii, greutăţi, certuri, aventuri, beţii, despărţiri sau crime.
Iubirea nu e matematică, deci nimic concret. Nefiind concretă nu se pot emite
reţete fixe după care cei căzuţi în „amoare”
să se ghideze. Sigur, există un fir roşu, un calapod iniţial, dar acesta se
modifică în fiecare relaţie. Care e unică. Niciodată nu au fost două relaţii la
fel. Dacă ai aplicat ceva în prima relaţie, nu înseamnă că asta e valabil şi în
următoarele. Poate prima iubită ţi-a tolerat beţiile, a doua te părăseşte rapid
dacă îi sufli în fosele nazale arome de spirtoase. Una e frigidă, alta
nimfomană. Una e fotomodel, alta are păr la subţiori sau iepuraşul Playboy „frezat” la păsărică. Ne acomodăm din
mers, şi noi şi ele. Tolerăm, stresăm, agasăm atunci când iubim. Majoritatea
oamenilor îşi iubesc partenerul aşa cum l-au cunoscut iniţial, cu multe greşeli
pe care nu le-au observat. După un timp, vor să-l schimbe într-un partener care
n-are nimic în comun cu cel de care s-au îndrăgostit. Şi-atunci apare fisura.
Nu
sunt tare convins că Beigbeder crede, cu adevărat, în axioma emisă. Cred, mai
degrabă, că a propus-o, scriitor fiind, pentru a şoca folosind un joc de
cuvinte. Niciun om normal nu vrea ca soţia să-i fie duşmancă şi nu partener.
Ori, poate de aceea susţine el că „dragostea
durează trei ani”. După trei ani partenerii devin duşmani. Desigur, e o
speculaţie a lui, un francez modern, dar ştim bine cât sunt francezii de
libertini şi de neasumaţi în amor. Literatura lor, de la Renaştere încoace ne
arată un popor care este sclav al sexului, fără prejudecăţi şi fără angoase în
părăsirea partenerilor şi cucerirea altora noi. Nu critic acest aspect, doar
constat. Şi-atunci nu pot să cred că „dragostea
durează doar trei ani”. Cred, mai
degrabă, că dacă soţia îţi este (şi) prietenă, dragostea poate dura până la
sfârşit. Asta nu înseamnă, desigur, că bărbatul face amor, exclusiv, cu ea.
Poligamia acestuia nu poate fi tratată, dar căsnicia nu se rezumă doar la amor
fizic. Nu găsiţi că cel mai important lucru într-o relaţie este comunicarea?
Asta e baza solidă a oricărei relaţii. Iar comunicarea nu înseamnă, în primul
rând, prietenie? Iar prietenia nu înseamnă lipsa secretelor, sprijin şi
sfaturi? O comunicare strânsă între parteneri nu lasă loc minciunii, trădării
sau infidelităţii. Dacă partenera ştie ce faci, fiindu-ţi prietenă, unde e
trădarea? Dacă ea ştie că tu i-o tragi uneia şi-apoi te întorci acasă, unde e
infidelitatea? Nu o minţi, nu ascunzi de ea, îi comunici că aşa cum vrei să bei
o bere cu amicii, vrei şi să i-o tragi alteia. E corect. Nimeni nu are dreptul
să interzică nimic altei persoane. Căsnicia nu e o relaţie stăpân-sclav, ci
partener-partener. Mă rog, aşa ar fi ideal. Dar atâta timp cât bărbatul nu-şi
consideră femeia prietenă, iar femeia îşi tratează bărbatul ca pe un stăpân,
dragostea poate dura chiar mai puţin de trei ani. Iar prietenele soţiei au şanse
să-şi „pună pirostriile”... sau să „şi-o pună”,
cel puţin, cu viitorul stăpân.
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu