Oameni mari – caractere mici

Motto: „Caracterul fără inteligenţă face mult, inteligenţa fără caracter nu face nimic” Cicero

          Câţi oameni mari şi câte caractere mici! E plină lumea de asemenea combinaţii. Mă tem că Dumnezeu a considerat, pe bună dreptate, că omul e slab şi nu poate duce în spate doar calităţi. Că va fi copleşit de ele şi va claca. Şi-atunci ne-a dat tuturor câteva calităţi şi câteva defecte. Mai departe, e treaba fiecăruia dacă poate sau ştie să transforme defectele în calităţi. Cred că de aici situaţia se complică. De aici e nevoie deja de cultură. Inteligenţa nu e suficientă, nu te ajută  la nimic dacă ai IQ-ul lui Einstein, dar îi lingi în cur pe şefi, de exemplu, pentru a parveni. Un om lipsit de caracter cam asta face. Trece peste cadavre, face orice doar pentru a-şi atinge ţelul. Pentru a-i fi lui bine. Iar după el, potopul! Nu îl mai interesează nimic după ce şi-a îndeplinit obiectivul.

          Aţi întâlnit destui, cu toţii. Aveţi colegi, unii aţi avut prieteni cu care v-aţi certat, tocmai datorită faptului că aveau un caracter îndoielnic. Lipsa de caracter înseamnă răutate, trădare, minciună, făţărnicie, laşitate şi chiar prostie, „calităţi” pe care le-aţi regăsit la foştii prieteni sau amici. Sigur, nimeni nu-i perfect, iar om fără defecte nu există, dar când dai peste un om lipsit de caracter nu există dezamăgire mai mare. Situaţia se prezintă cam aşa: noi admirăm un om pentru că e mare artist, mare sportiv, mare filozof. În general, orice om care e mare în domeniul său şi cu care interacţionăm. Ne place ceea ce face şi cum face. Uneori îi admirăm curajul, alteori „nebunia” creatoare. Dar se întâmplă, adesea, să suferim un şoc după ce ajungem să îl cunoaştem şi ne alegem cu dezamăgiri triste. Aflăm sau constatăm că omul e făţarnic, linguşitor, trădător şi nemernic. Că face orice doar pentru a-şi atinge scopul, călcând în picioare principii morale şi prietenii. Că stabilim una cu el, iar el face alta. Că minte. Că pozează în bunl samaritean, dar el este, de fapt, descendent de-al lui Hagi-Tudose. Că e cu totul altul decât cel pe care-l credeam. Am avut prieteni, am şi colegi care sunt aşa. Comportamentul lor mi-a lăsat un gust amar şi m-a împiedicat să dezvolt şi să cultiv relaţia mai departe. Prieteniile s-au rupt iar relaţiile de colegialitate sunt... colegiale. Ne facem treaba împreună, apoi ne despărţim. Nu spun că sunt perfect, cu siguranţă şi eu pentru ei sunt un tip nefrecventabil. Dar am conştiinţa împăcată, nu sunt apăsat de faptele pe care le fac. Cei care trădează, mint şi fac orice doar pentru a le fi lor bine, mă îndoiesc că... nu au îndoieli vis-a-vis de faptele lor.

          Aşa cum spune şi Cicero, inteligenţa nu te ajută prea mult dacă e singurul tău atu. O calitate umană se poate pierde uşor dacă nu e „aliată” cu altele. Asta pentru că defectele sunt mult mai puternice decât calităţile. Este mult mai uşor să fii un om rău, decât unul bun. Bunătatea cere sacrificii pe care omul, în comoditatea sa, nu e dispus să le facă mereu. De ce să „mişti un deget” pentru aproapele tău dacă nu câştigi nimic, în afară de recunoştinţă? De ce să nu-ţi vinzi prietenul când poţi câştiga funcţii, onoruri şi bani? Omul preferă lucrurile facile, care îi aduc beneficii fără mari eforturi. E mai simplu să-ţi lingi şeful pentru a urca în ierarhie, decât să te lupţi cu el sau să-ţi sprijini colegii care îi arată nedreptăţile şi deciziile greşite. Îl lingi şi ajungi mâna lui dreaptă. Nu mai contează că lumea te ocoleşte acuzându-te de trădare. Şeful te place şi asta îţi ajunge. Din păcate, nu ajunge şi să fii catalogat drept un om de caracter, un om corect, sincer şi fidel.  Dar te doare-n cur de restul, atâta timp cât tu o duci bine şi te consideri un om mare, un om apreciat de societate. Din păcate, nu eşti decât un om mic, cu un caracter care nu depăşeşte nivelul şosetelor unor oameni mari peste care ai trecut, fără scrupule.

Sorin Oros