Iubire perpetuă, chin continuu

Motto: „Adevăratul chin al vieţii mele e că inima nu-mi poate trăi, o clipă, fără să iubească” Ecaterina cea Mare

        Iubirea doare. Dar e frumoasă. E poezie şi dramă, deopotrivă. E vis, e speranţă, e culoare. E viaţă. Dar poate cineva să spună că viaţa lui a fost un şir continuu de bucurii, de plăceri şi de zâmbete? A trăit cineva într-o permanentă stare de îndrăgosteală, de delir sufletesc şi senzorial, de bucurie clocotitoare care să-l facă să zburde ca un ied pe traseul alambicat al trecerii lui pământene? Nici vorbă. Iubim şi suferim, consecutiv. Toţi vrem să iubim continuu, să avem lângă noi partenerul ideal, în proiecţia noastră mentală, dar el nu există nici măcar în cărţi. Aşa cum nu există nimic din ceea ce este viu, să fie perfect, nu există nici omul perfect. Şi, în consecinţă, nu există nici iubirea perfectă. Fiecare avem „aproape perfectul” în diferite cantităţi. Dacă-l găsim pe partenerul care are cantitatea îndestulătoare pentru aspiraţiile noastre, e... aproape perfect. Comunicarea şi colaborarea vor funcţiona admirabil, fără sincope şi cu multe bucurii. Iubirea se poate lăfăi în siguranţă. Micile obstacole, micile dureri, greutăţile şi încercările din viaţă pot fi parcurse mai uşor atunci când iubirea leagă tot ceea ce se află în jurul celor doi parteneri. Sunt puţini oameni care au acest noroc. Foarte puţini. Toţi visăm şi avem aspiraţii înalte, dar nu ne uităm în bagaj să vedem dacă avem cele necesare ascensiunii. Mulţi suntem ca un alpinist care escaladează muntele  în espadrile. Toţi vrem parteneri deştepţi şi culţi, dar noi am citit ultima carte în liceu, când acritura aia de profă de română ne-a obligat. Nu ne uităm în oglindă pentru a ne vedea şi cântări sufletul şi mintea. Aspiraţiile personale sunt uriaşe, dar instrumentele ascensiunii sunt şubrede. Ratăm, apoi căutăm iar şi iar... iubirea. Omul nu poate să trăiască fără iubire. Se usucă, se acreşte, se urâţeşte. Face pareze sufleteşti şi se elimină singur dintre „cei vii”. Iubirea înseamnă bunătate, iar oamenii care iubesc se văd prin faptele lor. Transmit energie. Au forţă, au vitalitate, au farmec. Credeţi cumva că cei care fac lucruri rele, iubesc? Un om care-i dă-n cap altuia poate iubi? Un violator pervers iubeşte ceva în afara propriului sine, pe care şi-l satisface cu forţa?

          Cum spuneam la început, iubirea e un chin. Dar e infinit mai plăcut să te chinui iubind, decât trăind nechinuit de iubire. Aşadar, iubiţi necontenit orice: oameni, viaţă, câini sau pisici, cărţi sau muzică, mare sau munte şi, în ultimul caz, pe voi înşivă! Dăruiţi iubirea pentru tot şi toţi cei de lângă voi. Nu vă iubiţi pe voi mai mult decât orice altceva, pentru că veţi suferi. Oricum veţi suferi, dar iubirea neîmpărtăşită e chinul suprem. Cea împărtăşită se transformă într-un chin suportabil

Sorin Oros