Motto: „Nu înălţimile sunt cele
care atrag trăsnetul?” Maruca Cantacuzino
Pronumele personal
„eu” la vorbitorii de limbă română
este prea puţin folosit la forma plurală „noi”.
Fiecare face singur şi fiecare crede că este cel mai bun, şi că nu are nevoie
de sprijin. Fiecare este cel mai deştept, şi fiecare ştie tot despre toate.
Este evident că mai mult de jumătate dintre ei dau chix dând vina pe oricine
altcineva, şi mai puţin pe ei înşişi. De vină e Guvernul cu taxe şi impozite uriaşe
(aici au dreptate!), de vină sunt asociaţii, furnizorii, debitorii, vacanţa de
vară, canicula sau furtuna, vadul rău, incompetenţa angajaţilor ori fiţele
clienţilor. Ei toţi, în afară de el, managerul. Patronul. Liderul.
Mai sunt, însă,
şi unii care reuşesc. Probabil, au noroc şi minte. Ei bine, când aceştia ajung
sus, pe culme, încep să aibă probleme. Probleme pe care nu le aveau când erau
la grămadă, cu ceilalţi. Încep şicanele, atacurile şi bârfele. Sunt loviţi din
toate părţile, inclusiv de prieteni. Aici apare invidia. Ne e ciudă pe
prietenul nostru că a reuşit să facă o treabă bună trecând peste obstacole. Nu
ne convine că e el şi nu noi. Ne roade pe dinăuntru că el a reuşit, iar noi am
rămas la grămadă. Iar asta a valabil în absolut orice domeniu: comerţ,
literatură, artă, muzică, sport, agricultură, în orice vreţi voi. Cum se ridică
unul, cum e lovit de toţi! Se iscă trăsnete şi se abat asupra lui doar pentru
că e sus, la înălţime. Toţi îi recunosc meritele, însă apare conjuncţia „dar” prevestitoare de argumente
invidioase. „E mare actor, dar e curvar
şi beţiv”! „Mare scriitor, dar calcă pe cadavre”! „Mare fotbalist, dar e
prost”! „Frumoasă fermă şi-a făcut, dar cu fonduri europene”! „Cântă superb, dar n-are şcoală”! Măi, oameni buni, şi ăia din grămadă, ăia care
se zbat să facă ceva, să iasă în faţă, să urce pe culmile gloriei, şi ăia sunt
curvari, beţivi, proşti, fără şcoală, şi ăia calcă pe cadavre sau accesează
fonduri europene. Doar că... fiind la grămadă nu interesează pe nimeni ce fac
ei sau cum sunt. De-abia când ies din rând sunt observaţi, iar artileria
glisează înspre ei. Chiar credeţi că este om fără niciun păcat? Omul perfect nu
există. Toţi avem „schelete în dulap”,
însă unii mai au şi inteligenţă, perseverenţă, cultură, noroc, fler şi sunt
buni manageri. Unii ajung pe culmi, alţii se mulţumesc să nu facă efort şi să
rămână jos, la poalele muntelui. Dar vor aceleaşi privilegii pe care le au cei
din vârf. Iar dacă nu le primesc, atacă. Inventează şi denigrează. În loc să
lupte şi să muncească, ei vorbesc. De obicei, aceştia rămân cu vorbele, iar cei
din vârf se bucură de panorama înălţimilor. Şi la propriu şi la figurat.
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu