Speranța

Motto: “Sunt pregătit pentru tot ce este mai rău, dar sper tot ce poate fi mai bun” Benjamin Disraeli

        Fără speranțe cred că omul ar lua-o razna. Sau ar muri. Speranța este o iluzie care ne ține în viață, cu mințile la locul lor. De ce cred asta? Pentru că atunci când nu mai speri la nimic, nu mai ai niciun motiv să stai pe-aici, pe pământ. Tot timpul sperăm la ceva. Tineri fiind sperăm să intrăm la facultate. Apoi sperăm să ne găsim un loc de muncă pe placul nostru. Poate nu reușim de prima dată, dar sperăm. Vine timpul căsătoriei și sperăm să ne găsim sufletul pereche. Nu toți reușesc, dar toți speră. Unii se amăgesc, iar apoi divorțează cand speranța li se transformă într-o certitudine dureroasă, la care nu au sperat. Majoritatea speră să aibă copii și majoritatea vor avea. Apoi, speră cu toții să-i vadă mari și sănătoși, aranjați la casele lor. Unii reușesc, alții nu, dar de sperat o fac toți. La maturitate toți oamenii speră să fie sănătoși, să fie ocoliți de boli. Până atunci aveau alte speranțe. Iar la bătrânețe, majoritatea speră să aibă o moarte ușoară, să nu se chinuie chinuindu-i și pe cei din jurul lor.

          Așadar, omul trăiește sperând mereu la ceva. Fără speranță traiul pe pământ cred că ar fi groaznic. Ai trăi doar ca să mănânci, să bei și să dormi. Sunt și de-ăștia, dar existența lor e incertă. Chiar și noțiunea de om e incertă pentru ei. Nu ăsta e motivul pentru care apărem pe pământ. Cred că însăși apariția omului este o speranță. O speranță pentru părinții noștri, pe care, mai apoi ne-o asumăm și ne creăm propriile noastre speranțe. Care, precum bulgărele de zăpadă, se propagă, crește și alunecă mai departe, din generație în generație. Viața este speranță. Iar speranța este iubire și dorință. De orice fel, desigur. Unii iubesc banii și speră să fie bogați. Își doresc asta. Dar, adesea, după ce se îmbogățesc, unii se îmbolnăvesc. Și speră să se însănătoșească. Își doresc să dea toți banii pe care-i au pentru a scăpa de cancere. De data asta speranța lor se îndreaptă către Dumnezeu, nu către bani. Iar asta cred că e cea mai nobilă speranță a omului. Să speri la ajutorul lui Dumnezeu iubindu-l. Atenție, asta nu înseamnă, câtuși de puțin, să speri că mozolind niște oase vechi scapi de cancere. Nu acolo este Dumnezeu. Acolo este doar speranța deșartă că boala trece printr-o pupătură pe-un ciont. Dumnezeu este în mintea noastră… dacă este. Speranța nu este, totuși, prostie. E doar o dorință lucidă.

          Omul speră, își dorește. Când nu o mai face înseamnă că și-a îndeplinit parcursul terestru. Și dispare. Chiar dacă nu moare atunci, trăiește ca un mort viu. Sau ca un viu care speră să moară cât mai repede.

Sorin Oros