Motto: „Se zice că timpul trece.
Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp” Garabet Ibrăileanu
Nietzsche
definea timpul ca fiind „focul la care toți ne ardem existența”. Ce poate fi
mai adevărat de atât? Omul își „arde”
existența, adică și-o consumă trăind. În tinerețe nu conștientizăm acest lucru,
ne spunem că avem toată viața înainte. Și nici nu simțim cum trece timpul, cum
ard secundele, cum se topește clipa. Nu ne gândim la timp, ci la viață. Care
este tot timp, de altfel, pe care noi îl „ardem”.
Trăim viața și încercăm să ne bucurăm de ea. Apoi, pe la 45-50 de ani ne dăm
seama că timpul trece. Sau, după Ibrăileanu, că noi trecem prin timp. Și,
paradoxal, la maturitate trecem prin timp cu o viteză uluitoare. Aproape
alergăm. Pentru că azi e luni și constatăm că, de fapt, e sâmbătă. Am mai
alergat printr-o săptămână, printr-o lună, printr-un an. Alergăm continuu spre
moarte. Doar ăia care nu trăiesc viața, care simt că se plictisesc, doar ăia
merg la pas prin ea. Pentru ei timpul trece greu. Se chinuie cu acest timp care
le-a fost alocat. Dar să afirmi că te plictisești în viață mi se pare de
neconceput. În mod normal nu prea ai timp ca să te plictisești în... timpul
tău. Dar se întâmplă ca unii doar să stea și să nu treacă prin timp. Cred că e
un chin, dar nimeni nu are ce să facă decât ei înșiși. Asta dacă mai au timp.
Îi
auzim pe unii spunând: „Pe timpul meu era așa...”. E incorect. Ei erau așa în
acel timp. Timpul nu se schimbă și nu trece. Doar omul se schimbă, parțial, și „se trece” indubitabil. Omul nu rămâne
așa cum e, nu rămâne la 30 de ani (să zicem!) exact așa cum va fi la 70. El își
„arde” existența, și-o trece prin
timp. Timpul doar stă. Și face asta deoarece are destul... timp. Omul, însă, nu
are. Are doar o perioadă din acest timp pe care, indicat ar fi, să și-o
petreacă trăind. Dar atât de puțini dintre noi o facem! La tinerețe ne credem
nemuritori și ne spunem că mai avem destul timp până la bătrânețe. La
maturitate constatăm că bătrânețea bate la ușă, iar noi ne-am risipit în
orgolii mărunte, prostești, că puteam face mai multe, ori că există boli
incurabile pe care, poate, le puteam evita dacă știam să trăim. Iar la
bătrânețe am vrea să dăm timpul înapoi și să o luăm de la capăt. Dar cum timpul
stă, el nu poate fi dat nici înainte, nici înapoi. Și-apoi, după ce ai ars un
buștean într-un foc cum îl mai poți reface din cenușă?
Noi
suntem acum în timp. Avem datoria de a trece prin el. Asta pentru că nu vom
primi a doua șansă. Vor urma ceilalți, care vin din urmă. Timpul îi așteaptă.
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu